O incredibil de frumoasa si trista poveste de razboi a lui Dino Buzzati

Vesti false

Întors din bătălie, regimentul ajunse într-o seară în suburbiile oraşului Antioco. În acele zile războiul lâncezea, iar duşmanul invadator era încă departe. Îşi puteau trage sufletul: trupa, foarte obosită, îşi întinse corturile la porţile oraşului, pe pajişti şi răniţii fură duşi la spital.

Nu prea departe de drum, la rădăcina a doi stejari mari, fu aşezat cortul cel mare şi alb al comandantului, contele Sergio-Giovanni.

— Ridic drapelul? îl întrebă aghiotantul lui, nesigur.

— Şi de ce să nu-l ridici? răspunse coman­dantul, citindu-i gândul... Poate că nu am...

Dar nu dori să termine fraza.

Pe cort fu înălţat drapelul galben al familiei Sergio-Giovanni, două spade negre şi o secure erau brodate pe pânză. La intrarea în cort puseră o masă mică şi un taburet, iar comandantul se aşeză, aşteptând cina. Seara, aflată abia la început, era caldă, luminile furtunii biciuiau munţii golaşi din apropiere, pe drumul colbuit înainta un bărbat sprijinindu-se într-un baston. Era un bătrân cu haine din alte vremi, dar respectabil, înalt, cu barbă, rustic, plin de mândrie.

Era colbuit până la genunchi, făcuse drum lung. De cum zări tabăra, se uită atent în jur şi apoi se apropie de cortul comandantului.

Ajuns în faţa contelui Sergio-Giovanni, îşi scoase cu un gest larg pălăria.

— Excelenţă,  spuse,  dacă  îmi  permiteţi, trebuie să vă vorbesc.

Comandantul, care era un aristocrat, se ridică în picioare, răspunzându-i la salut, dar se vedea că era obosit şi iritat. Apoi se aşeză la loc, resem­nat.

— Vedeţi muntele acela? îl întrebă necunos­cutul, indicând un vârf conic, sfărâmicios, spre răsărit. Din spatele lui vin. Umblu de două zile, dar, dacă Dumnezeu o să vrea, sosesc la timp. Uitaţi, Excelenţă, continuă după o pauză, în spatele muntelui este cătunul San Giorgio. Eu sunt primarul Gaspare Nelius.

Colonelul, nu foarte atent, dădea din cap ca şi cum ar fi spus că a înţeles.

— Suntem în afara lumii acolo sus, mai spuse bătrânul, evident însufleţit de ceva ce-i aducea bucurie, dar mai devreme sau mai târziu ajung şi la noi veştile importante. Zilele trecute vine pe la noi un negustor. „Ştiţi, spune el, că războiul s-a terminat? Regimentul de vânători se întoarce în câmpie, l-am văzut cu ochii mei". „S-a sfârşit războiul?", întrebăm noi. „S-a terminat pentru totdeauna", spune el. „Şi unde anume se duce regimentul?",  întreb  eu.  „E  pe  drumul  spre Antioco", răspunde, „peste trei zile trebuie să sosească".

— Am priceput, dar..., încercă să-l întrerupă contele Sergio-Giovanni.

Celălalt era însă prea aprins:

— Vă imaginaţi ce veste pentru noi! Ştiţi, Excelenţă, că o companie de aici a regimentului este formată în întregime din tineri din San Giorgio? Ce-i mai rău a trecut, aşa credem, soldaţii se vor întoarce cu solda şi cu medaliile. Am pregătit o mare sărbătoare. Eu am venit la Antioco să-i iau; războiul s-a terminat, domnule comandant - şi, în acest moment, bătrânul zâmbi afabil — îi veţi lăsa să vină. Şi-au făcut bine datoria. Doi au murit, Lucchini şi Bonnaz, îi veţi lăsa să vină...

— Dar, bunule domn..., îl întrerupse colonelul ridicându-se în picioare.

Bătrânul nu-l lăsă să termine:

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, Excelenţă, că soldaţii nu pot fi lăsaţi să plece aşa, pe loc. Îmi închipuiam eu. Dar nu asta vreau să spun. Nu asta vreau să spun. Regimentul se va opri cel puţin câteva zile la Antioco. Daţi-ne patru zile de permisie nouă, companiei a doua, lăsaţi-i să vină puţin în satul lor, câteva ore doar, peste patru zile vi-i aduc pe toţi, pe cuvânt de onoare.

— Dar nu asta voiam să zic..., mai încercă să intervină Sergio-Giovanni. Vreau să zic altceva, răz...

— Nu-mi spuneţi nu, Excelenţă, îl imploră bătrânul, crezând că celălalt era pe punctul să-l refuze, am mers două zile pentru asta. Şi apoi, gândiţi-vă, la San Giorgio au pregătit totul. Simone a construit un fel de arc de triumf la intrarea în sat. E mai înalt decât cortul ăsta, e colorat, vor pune steguleţe şi flori. Deasupra va sta scris... Aşteptaţi, trebuie s-o am la mine... Am gândit-o împreună...

Şi, după ce scotoci în două-trei buzunare, trase afară o bucată de hârtie mototolită:

— Uite-o aici... Eroilor victorioşi ce se întorc, San Giorgio, cu mândrie şi recunoştinţă... E simplă, dar bine scrisă.

— Dar daţi-mi voie să vă spun mai întâi ceva... spuse comandantul, oarecum nerăbdător. Dar ştiţi că sunteţi nemaipomenit, aş...

— Lăsaţi-mă să termin, îl întrerupse rugător bătrânul, şi apoi o să fiţi încredinţat că n-o să puteţi să-mi spuneţi nu. Gândiţi-vă la sărmanii băieţi, de doi ani sunt în război, au fost bravi şi curajoşi, gândiţi-vă ce bucurie o să fie. Am făcut totul cum trebuie. Din faţă o să vină taraful, va fi o mare petrecere, eu mă ocup de focurile de artificii, Gennari va da un bal acasă la el, vor fi apoi discursurile...

— Ajunge, ajunge! strigă exasperat coman­dantul. Nu înţelegeţi că aruncaţi vorbe în vânt? Cine v-a spus că s-a sfârşit războiul ?

— Cum? întrebă uluit bătrânul.

— Nu, replică sec Sergio-Giovanni cu voce îndu­rerată, războiul nu s-a sfârşit încă.

Cei doi tăcură câteva clipe, privindu-se. Îndoieli ciudate treceau prin mintea bătrânului.

— Ascultaţi-mă, încercă din nou primarul din San Giorgio, aici, la Antioco, regimentul se opreşte pentru câtva timp. Daţi-le soldaţilor noştri o per­misie, şi două zile ar fi de-ajuns, o să mărşăluim repede, o să ajungem la timp, nu e un lucru atât de ieşit din comun să mergi de aici la San Giorgio de dimineaţă până seara.

— E imposibil. Ar fi imposibil chiar dacă răz­boiul s-ar fi sfârşit, spuse hotărât comandantul, tot pe tonul acela profund şi îndurerat. Compania a doua nu mai e cu mine.

În zadar îşi închipuia ca explicaţia aceasta ar fi fost de-ajuns. Bătrânul se albise la faţă.

— Compania a doua nu este aici? Şi-am venit degeaba până aici? Nu-i voi putea vedea măcar? Au trecut la un alt regiment ? Spuneţi-mi sincer, Excelenţă, spuneţi-mi unde sunt, mă voi duce imediat să-i văd, spuneţi-mi, printre ei se află şi nepotul meu...

— Sunt morţi, spuse în cele din urmă coman­dantul, cu privirea în pământ.

Se lăsă o tăcere adâncă. Părea că în tabăra din apropiere totul se oprise în loc. Bătrânul simţi cum îi zvâcneşte tare sângele la tâmple. Peste munţi se întindeau luminile ce anunţau furtuna. Stindardul galben atârna pleoştit deasupra taberei.

Contele Sergio-Giovanni îşi lăsă capul în jos, părea frânt, cu mâinile sprijinite fără vlagă pe masă.

— Morţi... îşi şopti bătrânul lui însuşi cu glas stins.

În mintea lui gândurile se învolburau. Rămase nemişcat câteva minute, apoi gura i se arcui uşor într-un zâmbet amar, îşi ridică semeţ capul şi, cu glas monoton, începu din nou să vorbească:

— Aşa trebuia să se termine, fiindcă au fost nişte soldaţi de nădejde. I-am spus eu lui Safron: numai să nu se fi abătut vreo nenorocire... I-am spus eu... Şi cum să duc o asemenea veste la San Giorgio? (Glasul i se făcu puternic, plin de o furioasă disperare). Pentru patrie, trebuie să spun, este singura consolare. Au murit în bătălie, au fost nişte eroi. E ceea ce rămâne. Nu-i aşa, Excelenţă?

Comandantul nu răspunse, faţa lui părea împietrită.

— Arcul de triumf, steguleţele, mai spuse cu tristă ironie bătrânul, vor fi bune la funeralii. Florile le vom pune pe morminte, vor sta unele lângă altele, cu cruci la fel, cei mai frumoşi tineri din sat. Aici zac eroii din San Giorgio, va sta scris la intrare. Eroilor victorioşi ce s-au întors, repetă amar Gaspare, San Giorgio, cu mândrie şi recunoştinţă. Cel puţin atât, Excelenţă, ne va fi dat, cel puţin atât?

— Nu, răspunse cu o asprime exasperată colo­nelul, ajunge! Tăceţi! Nu, şi pentru că vreţi să aflaţi, nu, nu veţi putea spune acest lucru, n-au murit ca nişte eroi, au fost ucişi în timp ce fugeau, din cauza lor am fost învinşi...

Răbufni astfel, eliberându-se de o greutate atroce, apoi, de ruşine, îşi lăsă capul în jos, poate chiar hohotea de plâns contele Sergio-Giovanni, dar o făcu în linişte, închis în el însuşi. Bătrânul păru golit de viaţă.

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse încet după o lungă pauză, şi plângea, vedeţi, şi eu...

Nu reuşi să continue. Se retrase umil înapoi, îl văzură îndepărtându-se cu paşi târşâiţi, braţele îi atârnau moarte, într-o mână îşi mai ţinea încă pălăria, cu cealaltă îşi târa bastonul. Ieşi încet din tabără, o luă pe drumul colbuit, în direcţia munţilor, în timp ce se lăsa seara.

Abia după trei zile ajunse primarul în apropierea satului său pierdut în munţi. Cu două sute de metri înainte să înceapă casele, îl văzu pe Jeronimo, hangiul, care, împreună cu vărul său Peter, lucra la nişte stâlpi mici puşi pe marginea drumului - desigur, alte pregătiri pentru marea sărbătoare. Valuri de material multicolor, ce se putea vedea bine de departe, erau puse pe stâlpi şi străluceau în soarele acelei zile frumoase.

La un moment dat, ridicând capul, Jeronimo îl zări pe primar apropiindu-se şi începu să strige ca să-i vestească pe ceilalţi. Dar erau puţini în apropiere. Veniră repede, împreună cu Jeronimo, doar vărul său, doi băieţi ai unor ţărani şi o femeie de vreo cincizeci de ani.

— Nu-i aşa, îl întrebă Jeronimo, care părea foarte bucuros, că ai reuşit să-i găseşti? Când sosesc?

— Şi pe Max al meu l-ai văzut? întrebă în acelaşi timp femeia. E bine? Or să fie aici astăzi?

Primarul se aşeză frânt pe marginea străzii, îşi scoase pălăria, stătu câteva clipe răsuflând greu.

— Nu vin, spuse mai apoi încet.

— Cum nu vin? întrebă Giuseppe. Atunci vin mâine ?

— Nici mâine, răspunse primarul, nu vin.

— Dar e absurd... exclamă Jeronimo, războiul s-a terminat. La ce bun să rămână acolo, jos?

— Războiul s-o fi terminat, spuse Gaspare, dar ei nu vin.

— Vorbeşte odată, ce s-a întâmplat ? îl întrebă nerăbdătoare femeia. Ce ţi-au spus?

Bătrânul rămase tăcut un timp, rumegând în sine.

— Se duc în capitală, anunţă în cele din urmă, se duc să facă parte din Garda Regelui. Vor să rămână soldaţi. S-au obişnuit să fie soldaţi. N-ar mai fi în stare să muncească la câmp...

— Dar... Dar, obiectă femeia, or să vină totuşi să ne salute ?

— Mi-au spus că nu vin, asta-i tot, mai spuse Gaspare, mi-au spus că n-ar ajunge la timp.

În timp ce ei vorbeau, a sosit un alt bărbat. Era Simone, tâmplarul.

— L-ai văzut? strigă în timp ce se apropia de bătrânul Gaspare. Ai văzut arcul terminat, ai văzut cât e de frumos?

— Taci din gură, îi porunci unul din băieţii prezenţi.

Simone însă nu putea pricepe şi mai spuse o dată, fericit:

— Vino repede să-l vezi, Gaspare, i-am pus în vârf un căluţ aurit, şi noaptea o să aprindem lămpaşele.

— A fost o muncă zadarnică, fu răspunsul lui Gaspare, nu mai vin la noi. Se duc în capitală, intră în Garda Regelui.

— Bine, bine, insista femeia, dar or să le dea o permisie, or să vină să ne salute.

— Ei nu mi-au spus dacă vin, le explică pri­marul, chiar nu ştiu, dar nu cred.

— Şi arcul? întrebă tâmplarul tulburat. Arcul... atunci...

— Arcul poţi să-l dărâmi, asta-i, răspunse Gaspare, cu durere. Ţi-am spus că nu vin.

— Dar e solid, şi culorile rezistă. De ce vrei să-l dărâmi? întrebă din nou tâmplarul. Mai putem aştepta câteva luni, aşa că, după ce soldaţii or să vină, o să mai dăm un strat de vopsea.

— Îţi repet, e zadarnic, preciză Gaspare, nu vin, tot nu înţelegi ?

— Dar o scrisoare? insistă femeia, care nu reuşea să priceapă. Max al meu nu ţi-a dat o scrisoare, nu ţi-a dat nimic pentru mine?

— Nimic, spuse Gaspare, sunt toţi foarte plini de ei, aproape că se ruşinau să mă salute. De satul lor nu le mai pasă deloc.

— Vai,  nu  se poate,  spuse  femeia,  ce  tot îndrugi, Max al meu, plin de el... Oricare altul, dar nu el, întotdeauna s-a purtat ca un copil, mereu mi-a scris când...

— E la fel ca şi ceilalţi, răspunse fără milă bătrânul, şi el e un îngâmfat, cine ştie cine cred ei că sunt... Tocmai de aceea nu vin, războiul li s-a urcat la cap, nu voiam să vă spun ca să nu vă supăr...

— I-auzi, spuse tâmplarul, dând trist din cap, şi când te gândeşti că am pus drapele în piaţă, am reparat bătrânul clopot...

— Nici  nu  s-au  uitat  la  mine,  sfredelea Gaspare durerea oamenilor. „Vă aşteptăm", le-am spus eu, „o să vedeţi ce-o să vă mai distraţi". „La San Giorgio?", m-a întrebat unul dintre ei, cred că era băiatul Filomenei, avea două medalii pe piept. „Nici să nu te gândeşti", mi-a spus, „trebuie să plecăm imediat, asta ar mai lipsi", şi-a început să râdă.

Alcătuiau un grup încremenit în drum, şi în colbul alb erau o singură umbră ce se tot lungea o dată cu mersul soarelui pe cer.

— Aşa mi-a spus, repetă bătrânul, iar ceilalţi tăceau acum. E zadarnic să-i mai aşteptăm, nu vin, mai spuse, ca şi cum s-ar fi temut că ceilalţi n-or să-i dea crezare (şi, în sinea lui, îi vedea neîngropaţi, într-o vale pustie, întinşi care ici, care colo, printre mărăcini şi pietre, un masacru, printre urmele moarte ale bătăliei).

Soarele cădea vesel pe materialele multicolore, pe steagurile noi, pe calul aurit de pe arcul de triumf. În sat, fetele erau prinse în pregătirile de sărbătoare, strângeau flori pentru  soldaţi, aranjau podoabele, muzica, vinul, care nu aveau să mai servească niciodată la nimic.

— E zadarnic, comentă melancolic Jeronimo, rupând tăcerea în cele din urmă, aşa trebuia să se sfârşească, sunt prea buni, Regele n-a vrut să-i lase să plece, nu mai există soldaţi ca ei... 

— Da, consimţi bătrânul, dar prea li s-a urcat la cap, nu trebuia să se poarte aşa... (întinşi, cu faţa la pământ, muşcând ca nişte laşi pământul, şi corbii care zboară pe deasupra lor, peste morţii fără onoare, milos e doar soarele ce le încălzeşte spinările nemişcate, uscând sângele ruşinoaselor răni).