Nils Holgersson (12)

Prinzătorul de şobolani

Era aproape de miezul nopţii când şobolanii cenuşii, după multă căutare şi trudă, izbutiră să descopere o răsuflătoare de pivniţă ce stătea deschisă. Răsuflătoarea aceasta se găsea destul de sus, pe zid, dar şobolanii încălecară unul peste altul, ca să se aburce, astfel că în scurt timp cel mai curajos dintre ei se şi afla în deschizătură, gata să pătrundă în cetatea Glimmingehus, în faţa zidurilor căreia îşi găsiseră moartea atâţia strămoşi de-ai săi.

Şobolanul rămase o clipă liniştit în răsuflătoare, aşteptând să fie atacat. Oastea apărătorilor era desigur plecată, dar el avea credinţa că şobolanii negri rămaşi în cetate nu se vor preda fără luptă. Cu inima zvâcnind trăgea cu urechea să prindă cel mai mic zgomot, dar în cetate domnea o linişte adâncă. Conducătorul şobolanilor prinse atunci curaj şi sări în pivniţă, unde domnea un întuneric beznă. Ceilalţi şobolani cenuşii îl urmară unul după altul. Toţi stăteau liniştiţi la pândă. După ce umplură pivniţa, atât câţi puteau să încapă pe podeaua ei, se încumetară să pornească mai departe.

Deşi nu mai fuseseră niciodată în acea clădire, găsiră fără multă greutate ceea ce căutau. Descoperiră îndată coridoarele din ziduri de care se folosiseră şobolanii negri ca să ajungă la caturile de sus. Înainte de a se căţăra pe acele poteci înguste şi prăpăstioase, ascultară din nou cu toată luarea-aminte. Erau mult mai speriaţi de faptul că şobolanii negri nu se iveau de nicăieri decât dacă i-ar fi întâlnit în luptă deschisă. Când ajunseră teferi la primul cat, nici nu le venea să creadă că fuseseră atât de norocoşi. Cum au intrat, i-a izbit mirosul grânelor adunate în grămezi pe duşumea. Nu era totuşi încă vremea să se bucure de izbândă. Scotociră cu multă migală încăperea întunecoasă şi pustie. Se urcară pe vatra din mijlocul vechii bucătării a cetăţii şi fură cât pe-aci să cadă într-un puţ. Nu rămăsese o deschizătură cât de mică pe care să n-o cerceteze, dar nu dădură nicăieri peste şobolanii negri. După ce puseră stăpânire pe acel cat, căutară cu aceeaşi prudenţă să-l cucerească pe cel următor. Apoi începură să se caţere din nou, cu multă osteneală, prin firidele aflate în ziduri, înfruntând mari primejdii şi aşteptând cu răsuflarea tăiată să le iasă în cale duşmanul. Deşi erau ispitiţi de mirosul îmbietor al mormanelor de grâne, nu rămaseră pe loc să se înfrupte din ele, ci se grăbiră să cerceteze într-o ordine desăvârşită sala sprijinită pe coloane a ostaşilor de pe vremuri, masa de piatră şi cuptorul ei, firidele adânci ale ferestrelor şi găurile din duşumea, prin care se turna odinioară smoală în clocot peste duşmanii care atacau cetatea.

Şobolanii negri tot nu se iveau. Ceilalţi ajunseră la al treilea cat, unde se afla sala cea mare de festivităţi a castelanului, tot aşa de rece şi de pustie ca şi restul încăperilor vechii clădiri. Ajunseseră chiar şi la catul cel mai de sus, alcătuit dintr-o singură sală mare şi la fel de pustie. Singurul loc pe care nu se gândiră să-l cerceteze era cuibul cel mare de barză de pe acoperiş, unde chiar atunci huhureza o deştepta pe Akka, s-o înştiinţeze că Flamea cucuveaua îi satisfăcuse dorinţa, trimiţându-i ce dorise.

După ce şobolanii cenuşii scotociră toată cetatea, se simţiră în siguranţă. Îşi dădură seama că şobolanii negri fugiseră fără gând să le ţină piept şi, foarte voioşi, dădură buzna la grămada de bucate. Nu apucaseră însă bine să înghită primele boabe de grâu, când auziră de jos, din curte, sunetul strident al unui fluieraş. Ridicându-şi capetele din grânele cu care se ospătau, făcură câţiva paşi, ca şi când ar fi avut de gând să coboare de pe grămezi, dar se întoarseră pe dată şi începură să înfulece din nou.

Fluierul se auzi apoi iarăşi, cu un sunet şi mai pătrunzător decât prima oară. Se întâmplă atunci un lucru ciudat. Mai întâi un şobolan, apoi doi, şi după aceea o droaie întreagă săriră de pe grămezile de bucate şi fugiră pe drumul cel mai scurt până-n pivniţă, ca să iasă afară. Înăuntru mai rămăseseră totuşi o mulţime de lighioane. Ele se gândeau câtă osteneală îşi dăduseră ca să cucerească cetatea Glimmingehus şi nu voiau s-o părăsească. Dar sunetele fluieraşului ajunseră iarăşi până la ei şi fură nevoiţi să-i urmeze pe ceilalţi. Într-o goană nebună coborâră de pe grămezile cu grâne şi fugiră prin găurile înguste din ziduri, înghesuindu-se unul în altul, în graba de a-şi găsi salvarea ieşind din cetate.

În mijlocul curţii se afla un prichindel care cânta dintr-un fluier. În jurul său se şi strânsese o ceată întreagă de şobolani care-l ascultau uluiţi şi fermecaţi; în fiece minut soseau mereu alţii şi alţii. O clipă, prichindelul îşi luă fluierul de la gură, ca să dea cu tifla şobolanilor. S-ar fi zis că lighioanele vor să tabere asupra lui şi să-l sfâşie, dar piciului îi fu de ajuns să sufle din nou în fluier ca să fie iarăşi stăpân pe ei.

După ce scoase astfel toţi şobolanii din cetatea Glimmingehus, prichindelul ieşi agale din curte pe şosea. Toţi şobolanii cenuşii se luară îndată după el, căci sunetul fluierului le dezmierda auzul şi-i atrăgea, fără ca ei să se poată împotrivi în vreun fel.

Prichindelul merse în fruntea lor şi-i ademeni pe drumul spre Vallby, purtându-i pe cărări întortocheate şi silindu-i să treacă prin şanţuri şi peste tot felul de garduri. Unde se ducea el, şobolanii îl urmau ca fermecaţi. Sufla mereu din fluier, care părea să fie făcut dintr-un corn, dar un corn din cale-afară de mic, aşa că te întrebai cu mirare de pe fruntea cărui animal ar fi putut să fie scos, căci o astfel de făptură nu afli în zilele noastre. Nimeni nu ştia cine-l făurise. Cucuveaua Flamea îl găsise într-o firidă a turnului catedralei din Lund. Ea îl arătase corbului Bataki şi amândoi socotiră că astfel de fluiere se făureau înainte vreme de către cei ce voiau să pună stăpânire pe şobolani şi pe şoareci. Corbul era însă bun prieten cu gâsca Akka şi de la el aflase ea că Flamea are asemenea comoară.

În adevăr, şobolanii n-au putut să reziste fluierului. Prichindelul a tot mers înaintea lor, cântând toată noaptea, atât cât au strălucit stelele pe cer, iar şobolanii l-au urmat. Nu conteni nici când se iviră zorile, ci cântă mereu până în amurg, iar ceata de şobolani cenuşii s-a ţinut scai după el, ademenită tot mai departe de podul cu bucate de la Glimmingehus.

P13