Aproape două ore fără
oprire, Thor l-a tîrît pe Muskwa după el pe drumuri obositoare, tot mai departe
spre nord. Străbătuseră cam douăzeci de mile de la poteca cornutelor, dar
pentru ursuleţul cu mutrişoara tuciurie ele însemnau cît un ocol în jurul lumii.
În mod obişnuit, nu s-ar fi încumetat la o astfel de călătorie decît abia la
vîrsta de doi, ba poate chiar trei ani.
Cît timp au străbătut
valea, Thor nu şi-a pierdut măcar odată vremea hoinărind pe povîrnişuri, ci a
luat-o drept de-a lungul pîrîului, pe unde era mai uşor de mers. Cu vreo
trei-patru mile mai la vale de băltoaca unde îl lăsaseră pe ursul cel bătrîn,
şi-a schimbat brusc drumul. O porni direct spre apus şi, puţin mai tîrziu,
începură să urce din nou pe munte. Vreun sfert de milă au suit pe o coastă
lungă şi înverzită, care i-a dus, din fericire pentru picioarele obosite ale
lui Muskwa, la o trecătoare netedă şi dreaptă. Traversînd-o, au ajuns fără
multă greutate pe povîrnişurile altei văi. Era chiar valea unde, cu
douăzeci de mile mai spre sud, Thor omorîse ursul negru.
Din momentul în care
marele grizzly şi-a aruncat privirea spre hotarele din nordul domeniului său,
o schimbare vizibilă s-a produs în felul lui de a se purta. Graba i-a pierit ca
prin farmec. După ce-a privit în vale, adulmecînd aerul vreo cincisprezece
minute, a început să coboare încetişor, şi cînd a ajuns la pajiştile înverzite
din fundul văii, unde se afla pîrîul, s-a întors din nou cu faţa în direcţia
vîntului, care bătea dinspre sud-vest. Acesta însă nu-i aducea mirosul mult
aşteptat şi dorit al ursoaicei lui. Instinctul, mai tare decît raţiunea, îi spunea
că este sau, în orice caz, trebuie să fie pe-aproape. Nici prin gînd nu-i
trecea că i s-ar fi putut întîmpla vreun accident, că ar fi bolnavă sau că au
omorît-o vînătorii.
De aici pornea totdeauna
s-o caute şi, mai curînd sau mai tîrziu, o găsea. Îi cunoştea bine mirosul, şi
acum cerceta fundul văii, mergînd dintr-o parte în alta aşa fel, încît să nu-i
poată pierde urma.
Cînd tînjea bolnav de
dragoste, Thor semăna într-o oarecare măsură cu omul - ca să zicem aşa, se
prostea de-a binelea. Nimic nu-l mai interesa, îşi uita pînă şi obiceiurile,
aşa de bine înrădăcinate şi statornicite cum sunt veşnicele stele pe cer.
Renunţa la toate, chiar şi la mîncare, aşa că hîrciogii şi marmotele se puteau
plimba în voia lor peste tot, fără teamă. Febra aşteptării îl făcea neobosit. Rătăcea
zi şi noapte fără răgaz, în căutarea iubitei.
Era, aşadar, foarte firesc
să uite aproape cu desăvîrşire şi de micul Muskwa. Cel puţin de zece ori pînă
la apusul soarelui a trecut pîrîul de pe un mal pe altul, iar ursuleţul,
scîrbit de atîta umblet şi gata să se lase păgubaş, abia de se mai tîra după
Thor. Frînt de oboseală şi mai mult mort de frică, se arunca după el în apa adîncă,
înotînd, înghiţind apă şi zbătîndu-se mai-mai să se înece. Iar cînd uriaşul
grizzly porni să străbată pentru a zecea sau a douăsprezecea oară pîrîul, Muskwa,
revoltat, nu mai vru să-l mai urmeze şi-şi continuă singur drumul de-a lungul
malului pe care se afla. La scurtă vreme după aceea, Thor făcu iar cale-ntoarsă.
Şi iată că, imediat după
apusul soarelui, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat. O pală de vînt a
pornit uşurel spre răsărit, aducînd de pe povîrnişurile de la vreo jumătate de
milă spre apus un miros care-l făcu pe Thor să se oprească o clipă în drum,
nemişcat; apoi o ţîşni din loc într-o fugă nebună.
Se pare că din toate
creaturile cu patru picioare, ursul este cea mai caraghioasă cînd o ia la
goană.
Muskwa, surprins, porni
glonţ după el, grăbindu-se din răsputeri să-l ajungă, dar cu fiecare nouă
săritură distanţa dintre ei se mărea, şi poate l-ar fi pierdut cu totul din
vedere, dacă Thor nu s-ar fi oprit la poalele primei pante, căutînd iar să se
orienteze. Muskwa abia l-a putut zări cum o lua din nou în sus pe coastă. Cu un
scheunat disperat strigă după el să-l aştepte măcar un pic, şi goana reîncepu.
Două sau trei sute de
yarzi mai sus pe coasta muntelui, povîrnişul se adîncea ca o văgăună, şi aici,
adulmecînd în toate părţile şi cercetînd aerul întocmai cum făcuse şi Thor ceva
mai înainte, se afla frumoasa lui ursoaică de dincolo de munţi. Adusese cu ea
pe ultimul născut din puii ei de acum un an.
De cum a văzut-o, Thor
s-a oprit şi, de la distanţa aceea de vreo cincizeci de yarzi, o privi. Iskwao,
„femeia lui“, îl urmărea cu ochii. Apoi începu o adevărată curte, în felul
urşilor.
Parcă dintr-odată toată
graba, nerăbdarea şi dorinţa de a-şi întîlni ursoaica îl părăsiseră pe Thor,
iar dacă Iskwao fusese pînă atunci cuprinsă de acelaşi dor, acum părea cu
totul indiferentă. Flegmatic, Thor privi o vreme în jur, ca şi cum n-ar fi avut
alt lucru mai bun de făcut, în timp ce Muskwa, profitînd de acest răgaz, îl
ajunse şi se aşeză hotărît lîngă el. Aştepta să înceapă o nouă bătălie.
Netulburată, Iskwao
răsturnă cu laba o piatră lată şi se apucă să lingă tacticos rîme şi furnici,
ca şi cum Thor ar fi fost la o mie de mile depărtare de gîndurile ei. Acesta,
nevrînd să se lase mai prejos în privinţa nepăsării, smulse preocupat un smoc
de iarbă şi-l înghiţi. Iskwao făcu un pas, apoi încă unul şi, cu acelaşi aer
firesc, Thor făcu la fel, dar, ca din pură întîmplare, paşii îi aduceau din ce
în ce mai aproape unul de altul.
Muskwa era uluit; nu mai
puţin părea să fie şi celălalt ursuleţ, ceva mai mare decît el. Şedeau amîndoi
poponeţ, ca doi căţei, unul aproape de trei ori mai mare ca celălalt,
întrebîndu-se ce avea să se întîmple. După alte cinci minute, Thor şi Iskwao ajunseră
în sfîrşit la cîţiva paşi unul de altul şi, foarte ceremonioşi, îşi frecară
nasurile.
Şi iată că tocmai atunci
îi trăsni prin minte ursuleţului de un an să se apropie de ei. Era la vîrsta
la care indienii îi dau un nume mult prea lung pentru el: Pipoonaskoos, adică
„ţîncul“. Plin de îndrăzneală, se îndreptă hotărît spre cei doi grizzly.
Totuşi, cîteva clipe, Thor păru că nu-l observă, apoi îşi întinse cu iuţeală
laba dreaptă, cît era de lungă, şi-i dădu un dos de palmă bietului Pipoonaskoos
de-l zvîrli în sus, trimiţîndu-l de-a dura aproape de Muskwa. Maică-sa nici nu
luă în seamă felul în care i-a fost alungată odrasla şi continuă, plină de
dragoste, să-şi frece nasul de al lui Thor.
Crezînd că toate acestea
erau doar preliminariile unei noi bătălii îngrozitoare, Muskwa porni cu iuţeală
în întîmpinarea ursuleţului şi, cu un mîrîit de sfidare, se aruncă cu toată
puterea asupra lui.
Pipoonaskoos era
„băiatul mamei“, un alintat; ca mulţi alţi pui de urs, la vîrsta de aproape doi
ani continua să se ţină după maică-sa, în loc să se descurce singur. Supsese
pînă la cinci luni, iar acum maică-sa continua să-l îndoape cu tot felul de
bunătăţi; strălucea de umflat şi gras ce se făcuse şi era moale ca o cîrpă.
Arăta, cu alte cuvinte, ca un „domnişor" al munţilor.
Pe Muskwa, în schimb,
întîmplările din ultimele zile îl făcuseră grozav de aţos şi, cu toate că era
de trei ori mai mic decît Pipoonaskoos, ba în plus îl mai dureau rău şalele şi
picioarele, se năpusti glonţ asupra lui.
Zăpăcit încă de lovitura
primită şi văzînd atacul acesta neaşteptat, Pipoonaskoos începu să strige după
ajutor, ca din gură de şarpe. Nu se luptase pînă acum niciodată şi, de frică,
căzu pe spate, rostogolindu-se cînd pe o parte, cînd pe alta, dînd din
picioare, zgîriind şi ţipînd ori de cîte ori dinţii lui Muskwa, ascuţiţi ca
nişte ace, îi sfredeleau pielea moale. La un moment dat, Muskwa îl apucă, din
întîmplare, de nas, muşcîndu-l adînc. Dacă o mai fi fost cumva pînă atunci un
pic de curaj în domnişorul Pipoonaskoos, apoi de data asta muşcătura l-a dat
gata. Răcnea cît îl ţinea gura, înştiinţînd-o pe maică-sa că era pe cale să
fie omorît, în timp ce Muskwa se ţinea agăţat de el din toate puterile.
Nici de data asta Iskwao
nu luă în seamă strigătele lui desperate, ci continuă să-şi frece nasul de al
lui Thor.
În cele din urmă,
Pipoonaskoos reuşi totuşi să-şi elibereze botişorul însîngerat şi, văzîndu-se
ca prin minune scăpat de Muskwa — numai datorită greutăţii lui mai mari — a
apucat-o la sănătoasa, cu frica morţii în oase. Dar Muskwa nu s-a lăsat. A pornit
vitejeşte după el, gonindu-l în jurul văgăunii; cu toate că avea picioarele mai
scurte, aproape izbutise să-l ajungă, cînd Pipoonaskoos, aruncînd o privire
înspăimîntată în urmă, se izbi de o stîncă, rămînînd lat jos. Iute, Muskwa s-a
aruncat asupra lui. Cine ştie cît ar fi continuat să-l muşte şi să mîrîie în
pornirea lui cumplită, dacă n-ar fi zărit, din întîmplare, pe Thor şi pe
Iskwao dispărînd încetişor după creasta povîrnişului, în vale. Uitîndu-şi de
luptă, rămase încremenit de mirare; aşadar Thor, în loc să-l facă bucăţi pe
urs, plecase cu el! Pipoonaskoos se ridicase între timp de jos şi-i privea.
Nedumerit, Muskwa s-a uitat la Pipoonaskoos şi Pipoonaskoos la Muskwa, apoi
ursuleţul cu mutrişoara tuciurie şi-a lins o dată botişorul, ca şi cum n-ar fi
ştiut ce să aleagă: plăcerea de a-l bate pe Pipoonaskoos sau datoria de a-l
urma pe Thor. Celălalt nu-i dădu însă răgaz şi, gemînd plîngăreţ, o porni
şontîc după maică-sa.
Urmară ore pline de
peripeţii pentru cei doi pui de urs, rămaşi de capul lor; toată noaptea, Thor
şi Iskwao au stat singuri în desişurile de sălcii şi pini de pe malul pîrîului.
Pipoonaskoos mai încercă o dată în zorii zilei să se strecoare pînă la mama
lui, dar Thor i-a făcut vînt cu laba, aruncîndu-l drept în mijlocul pîrîului.
Această a doua dovadă evidentă de nemulţumire a lui Thor l-a făcut pe Muskwa să
înţeleagă că cei mari n-aveau chef de tovărăşia lor şi rezultatul acestei
concluzii a fost că între el şi Pipoonaskoos au încetat pentru moment ostilităţile,
dar nu prudenţa şi bănuiala.
Cum nici în ziua
următoare Thor şi Iskwao n-au dat semne de viaţă, Muskwa, de cum s-a luminat un
pic de ziuă, şi-a luat inima-n dinţi şi s-a aventurat singur prin împrejurimi,
în căutarea hranei. Îi plăcea iarba fragedă, dar nu-l sătura. De cîteva ori
l-a văzut pe Pipoonaskoos tot scurmînd pămîntul moale de la marginea pîrîului.
Alungîndu-l de la gaura abia începută, ca să vadă şi el ce era acolo, a mai
scormonit un pic şi a dat la iveală un bulb alb şi fraged, care i s-a părut mai
dulce şi mai bun decît orice pe lume, mai gustos chiar decît peştele. Era frumoasa-primăverii, care a rămas, de
altfel, pentru el, cea mai aleasă delicatesă din toate cîte avea să înveţe, cu
timpul, să mănînce. Doar una singură s-ar mai fi putut compara cu ea şi anume limba-viperei. Cum creşteau din
abundenţă pe acolo, Muskwa a scormonit cu atîta rîvnă în căutarea lor, încît,
după ce-a mîncat pe săturate, nu-şi mai simţea lăbuţele de durere.
Şi iată că, încă odată,
tot din pricina lui Thor, s-a încins între Muskwa şi Pipoonaskoos o nouă
bătălie.
Către sfîrşitul
după-amiezii, pe cînd urşii cei mari se odihneau alături într-un desiş, Thor,
fără nici un motiv aparent, şi-a căscat fălcile uriaşe şi-a dat drumul unui
sunet surd şi prelung, foarte asemănător cu acela pe care-l scosese cînd a
omorît ursul negru. Iskwao îşi ridică la rîndul ei capul şi-i ţinu isonul; în
ciuda urletelor înfiorătoare, amîndoi păreau foarte bine dispuşi şi mulţumiţi.
Pentru care motiv, în
timpul împerecherii, urşii se complac într-un astfel de duet care îţi îngheaţă
sîngele în vine, e un mister pe care doar ei singuri ar putea să-l explice.
Auzind cumplitul concert, Muskwa, aflat la marginea desişului, şi-a închipuit
că sosise clipa mult aşteptată în care, în sfîrşit, Thor zvînta în bătaie pe
mama lui Pipoonaskoos. Fără să mai aştepte, porni în căutarea „domnişorului”.
Nefericitul ursuleţ tocmai atunci apăruse furişîndu-se de după un tufiş.
Ţîşnind ca o săgeată, Muskwa se repezi asupra lui, şi Pipoonaskoos, pînă să se
dumirească, se trezi dat de-a dura cît era de dolofan şi grăsuliu. Cîteva
minute s-au îmbrîncit, s-au muşcat şi s-au zgîriat unul pe altul; la drept
vorbind, doar Muskwa muşca şi zgîria, iar Pipoonaskoos îşi folosea timpul şi
puterile ţipînd cît îl ţinea gura după ajutor. În cele din urmă, reuşind să
scape, a luat-o la goană. Fără cruţare, Muskwa l-a fugărit prin tufişuri pînă
la rîu şi iar înapoi pe povîrniş, în sus şi-n jos, pînă cînd, obosit peste
măsură, a trebuit să se culce pe burtă, ca să-şi tragă sufletul.
În momentul acela l-a
văzut pe Thor ieşind din desiş. Era singur şi, pentru prima oară după douăzeci
şi patru de ore, a părut că observă prezenţa lui Muskwa. Adulmecă scurt vîntul
în susul şi-n josul văii, apoi se întoarse şi porni drept spre povîrnişurile ce
se înălţau în depărtare, dincotro veniseră în după-amiaza precedentă.
Muskwa era tare
mulţumit, dar nedumerit. Ar fi vrut să se bage şi el în desiş, să mîrîie şi să
tragă de blana ursului care cu siguranţă zăcea acolo mort, iar la urmă să-şi
încheie socotelile şi cu Pipoonaskoos. O clipă-două a stat nehotărît, apoi a
luat-o la goană să-l ajungă pe Thor. Puţin după plecarea lor, Iskwao a ieşit
din desiş, a adulmecat vîntul, întocmai cum făcuse Thor, şi a pornit în
direcţia opusă, urmată de Pipoonaskoos. Mergea încet şi hotărît în sus, spre
soare apune.
Astfel
a luat sfîrşit dragostea lui Thor şi prima bătălie a lui Muskwa. Din nou
împreună, se întorceau spre răsărit, ca să înfrunte primejdia cea mai
groaznică care a pîndit vreodată sălbăticiunile munţilor, primejdia nemiloasă
şi fără cruţare ce aducea moartea.
Din momentul în care marele grizzly şi-a aruncat privirea spre hotarele din nordul domeniului său, o schimbare vizibilă s-a produs în felul lui de a se purta. Graba i-a pierit ca prin farmec. După ce-a privit în vale, adulmecînd aerul vreo cincisprezece minute, a început să coboare încetişor, şi cînd a ajuns la pajiştile înverzite din fundul văii, unde se afla pîrîul, s-a întors din nou cu faţa în direcţia vîntului, care bătea dinspre sud-vest. Acesta însă nu-i aducea mirosul mult aşteptat şi dorit al ursoaicei lui. Instinctul, mai tare decît raţiunea, îi spunea că este sau, în orice caz, trebuie să fie pe-aproape. Nici prin gînd nu-i trecea că i s-ar fi putut întîmpla vreun accident, că ar fi bolnavă sau că au omorît-o vînătorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu