Nils Holgersson (3)

Pânza cadrilată

Ameţeala îl ţinuse pe băiat îndeajuns de mult. Valuri de aer suflau şi şuierau asupra lui, gata să-l prăvălească, aripile se mişcau neîncetat, iar în pene parcă vuia o vijelie. În jurul său zburau, gâgâind de zor, treisprezece gâşte. Ochii lui scânteiau, iar zgomotul făcut de zburătoare îl asurzea. Habar n-avea dacă stolul de gâşte zbura sus de tot sau aproape de pământ, şi nici încotro se îndrepta n-avea idee.

Abia după ce-şi veni puţin în fire putu să-şi dea seama în ce direcţie îl duceau păsările. Nu-i vorbă, lucrul ăsta nu era prea uşor, fiindcă ştrengarul nu se încumeta deloc să privească în jos. În sinea lui era sigur că dacă ar fi încercat, l-ar fi apucat iarăşi ameţeala. 

Gâştele sălbatice nu zburau la cine ştie ce înălţime, pentru ca noul lor tovarăş să nu tragă în piept un aer prea tare. Şi pentru că-i purtau de grijă, zburau chiar mai încet ca de obicei.

În cele din urmă însă, băiatul îşi luă inima în dinţi şi aruncă o privire spre pământ. Şi deodată avu impresia că sub el era întinsă o pânză cu o sumedenie de pătrate mici şi mari.

„Unde m-oi fi aflând, oare?” se întrebă el, mirat. Dar de sus nu vedea altceva decât pătrat lângă pătrat. Nimic rotund, nimic nealiniat.

„Ce o fi oare pânza asta mare şi cadrilată de sub mine?” se întrebă iar băiatul, fără să aştepte vreun răspuns din partea cuiva.

Vezi însă că-l primi imediat de la gâştele sălbatice, care zburau în jurul său:

— Ogoare şi izlazuri! Ogoare şi izlazuri!

Ştrengarul înţelese atunci că pânza cu pricina era şesul Scaniei, deasupra căruia îl purta gâscanul în zbor. În acel moment începu să-şi dea seama de ce era pestriţ şi cadrilat. Recunoscu mai întâi pătrăţelele de culoare verde-deschis; de bună seamă erau ogoarele de secară semănate în toamna trecută şi care se păstraseră verzi sub zăpadă. Şi nu-i fu greu să le desluşească şi pe celelalte. Pătrăţelele galbene erau mirişti de la grânele secerate în vara trecută, în timp ce acelea care băteau în negru erau trifoişti cosite; iar cele negre păşuni păscute sau arături. Cele tuciurii, cu chenare galbene, erau fără îndoială păduri de fagi. Copacii mari de la mijloc erau despuiaţi de frunze, pe când fagii tineri dinspre margini le păstraseră uscate şi îngălbenite până-n primăvară.

Băiatul zări şi pătrăţelele de culoare închisă, dar sure la mijloc: acestea erau terenuri împrejmuite cu zăplazuri, pe care se aflau case cu acoperişuri înnegrite de paie şi ogrăzi pietruite. Altele erau verzi la mijloc, dar colorate închis pe margini: acestea erau grădini care începuseră a înverzi, înconjurate de copaci şi tufişuri încă pleşuve.

Pe ştrengar îl apucă râsul când zări jos pe pământ atâtea pătrăţele. Auzindu-l cum se prăpădeşte de râs, gâştele sălbatice îl luară la rost, pe un ton cam mustrător:

— Pământ bun şi roditor! Pământ bun şi roditor!

Băiatul deveni atunci iarăşi serios. „Cum de eşti în stare să râzi, tu, care ai păţit tot ce poate fi mai îngrozitor pentru o fiinţă omenească?...” se mustra el în sinea lui.

Stătu câtva timp serios, plin de cuviinţă, dar pe urmă se porni iar pe râs. Pe măsură ce se obişnuia cu călătoria pe care o făcea, se gândea şi la alte lucruri decât acela că se afla pe spinarea unei gâşte. Şi-n chipul acesta el băgă de seamă că văzduhul roia de stoluri de păsări care zburau spre miazănoapte. De la un stol la altul se auzeau strigăte şi chemări:

— Va să zică sosirăţi şi voi astăzi! strigau unele.

— Da, am sosit! răspundeau gâştele sălbatice.

— Ce ziceţi de primăvara asta? fură ele întrebate.

— Copacii-s fără frunze, iar apa din lacuri e rece, se auzi răspunsul lor.

Zburând pe deasupra unui loc pe care se vedeau mişunând păsări de casă, gâştele sălbatice cerură desluşiri.

— Cum se cheamă ferma asta? Cum se cheamă ferma asta?

Ridicând capul, ţanţoş, cocoşul răspunse de jos, din ogradă:

— Lillegärd s-a chemat mai an; tot aşa se cheamă şi azi.

Cele mai multe gospodării purtau numele stăpânilor, aşa cum e obiceiul în Scania. În loc să răspundă însă că gospodăria cutare e a lui Per Matsson şi cutare a lui Ola Bosson, cocoşii născoceau denumiri fistichii, pe care le socoteau mai potrivite. Pintenaţii de la gospodăriile mici răspundeau:

— Aici e ferma „N-are de mâncare”!

Iar cei de la gospodăriile sărace de tot strigau:

— Ferma noastră se numeşte „N-are ce mesteca, n-are ce mesteca”!

Gospodăriile cuprinse şi înstărite erau botezate de cocoşi cu nume pompoase, ca „Ogorul fericirii”, „Muntele cu ouă” ori „Comoara”.

Cocoşii de la curţile boiereşti erau însă prea mândri ca să se ţină de glume. Unul din ei striga din toţi rărunchii, de parcă voia să-i ajungă glasul la cer:

— Aici e ferma lui Dybeck! A lui a fost mai an, a lui e şi azi.

Alt pintenat, ceva mai încolo, striga:

— Asta e ferma Svaneholm, cunoscută în toată lumea!

Băiatul îşi dădu seama că gâştele nu zburau în linie dreaptă. Ele treceau dintr-un loc într-altul deasupra întregului şes meridional al Suediei, bucurându-se că vedeau Scania şi dorind să viziteze fiecare fermă. Ajungând deasupra unui loc pe care se înălţau clădiri mari, cu coşuri înalte şi cu multe căsuţe de jur împrejur, cocoşii de jos începură să strige la zburătoare:

— Aici e fabrica de zahăr din Jordberga!

Ştrengarul tresări pe spinarea gâscanului. Pesemne că recunoscuse locul. Aşa şi era. Nu se afla departe de casa părinţilor săi şi cu un an în urmă slujise acolo ca păzitor de gâşte. Privit de sus din văzduh, nimic nu mai semăna însă cu ce fusese mai an. Îşi aduse apoi aminte de foştii lui tovarăşi: Osa, păzitoarea de gâşte, şi Mats. Oare ce-ar fi zis ei, dacă ar fi bănuit că el zbura acuma aşa de sus deasupra lor, cocoţat pe spinarea gâscanului?...

Gâştele pierdură apoi din vedere Jordberga, zburând spre Svedala şi Skabersjö, apoi îndărăt deasupra mănăstirii din Börringe, şi a castelului Häckeberga.

Într-o singură zi, băiatul văzuse astfel mai multe locuri din Scania decât îi fusese dat să vadă în toţi cei paisprezece ani pe care-i trăise până atunci.

Cea mai mare plăcere a gâştelor sălbatice era să le zărească pe jos, lipăind prin ogrăzi, pe suratele lor, gâştele de casă. Zburau atunci încet de tot şi începeau să strige:

— Noi ne ducem la munte! Haideţi şi voi cu noi! Haideţi şi voi cu noi!

Dar gâştele domestice le dădeau pe loc răspuns:

— La noi e încă iarnă. Prea devreme plecaţi. Duceţi-vă înapoi! Duceţi-vă înapoi!

Cele din văzduh se lăsau atunci mai jos, ca să poată fi auzite mai bine, şi strigau:

— Haideţi eu noi! O să vă-nvăţăm să zburaţi şi să înotaţi!

Suratele lor domestice se supărau şi nu mai răspundeau la niciun gâgâit. Dacă vedeau asta, gâştele sălbatice se lăsau şi mai jos, până aproape de pământ, înălţându-se apoi iar, cu iuţeala fulgerului, ca şi cum ar fi fost speriate, şi plângându-se:

— Vai, vai! Astea nu-s gâşte! Sunt oi neroade! Sunt oi neroade!

Scoase din fire, gâştele de casă blestemau înfuriate:

— Împuşca-v-ar vânătorii! Pe toate câte sunteţi! Pe toate câte sunteţi!...

Băiatul râdea cu poftă de toate aceste cicăleli ale gâştelor, dar la un moment dat îşi aduse aminte de situaţia lui nenorocită şi începu să plângă. Apoi îşi reveni şi prinse a râde iarăşi niţeluş.

Niciodată nu umblase cu atât de mare iuţeală, şi iuţeala asta nu-i plăcea de fel. Cândva, nici nu bănuise că sus, în văzduh, e atâta răcoare şi că mireasma ţarinei şt a răşinii poate ajunge până la o înălţime atât de mare. Nu-şi închipuise nicicând până atunci că vreo fiinţă omenească poate să străbată văzduhul. Pe de altă parte însă, călătoria pe care o făcea acum îl scăpa de orice griji şi necazuri, de toate supărările pe care le poate avea cineva.
P4 Seara