Nils Holgersson (4)

Seara

Gâscanul de casă, care se înălţase în văzduh, era foarte mândru că zbura încoace şi încolo deasupra şesului Scaniei, în tovărăşia gâştelor sălbatice şi că avea astfel prilejul să stea de vorbă de sus, din înaltul cerului, cu păsările domestice de pe pământ. Oricât de fericit s-ar fi simţit însă, spre sfârşitul după-amiezii începu să-l cuprindă oboseala. Căută el, nu-i vorbă, să răsufle mai adânc şi să dea mai repede din aripi, dar, până la urmă, tot rămase o bună distanţă în urma tovarăşelor sale de drum.

Gâştele sălbatice care zburau mai la urmă, văzând că nu se poate ţine de ele, începură să strige la gâsca din vârful stolului, conducătoarea lor:

— Akka de la Kebnekajse! Akka de la Kebnekajse!

— Ce vreţi de la mine? întrebă atunci Akka.

— Gâscanul cel alb a rămas în urmă! Gâscanul cel alb a rămas în urmă!

— Spuneţi-i că-i mai bine să zboare repede decât încet! strigă conducătoarea stolului, văzându-şi înainte de drum.

Gâscanul încercă să-i urmeze sfatul şi să-şi iuţească zborul, dar până la urmă obosi şi mai mult şi se coborî din ce în ce spre sălciile de la marginea ogoarelor şi a izlazurilor.

— Akka, Akka, Akka de la Kebnekajse! strigară atunci gâştele de la coada stolului, văzând neputinţa tovarăşului lor.

— Ce mai vreţi iarăşi? le înfruntă mânioasă călăuza Akka.

— Gâscanul cel alb se prăbuşeşte la pământ! Gâscanul cel alb se prăbuşeşte la pământ!

— Spuneţi-i că-i mai lesne să zboare pe sus decât pe jos, strigă Akka, fără a încetini vreun pic, ci zburând ca şi până atunci.

Gâscanul încercă să-i urmeze sfatul dar, străduindu-se să se înalţe, i se tăie deodată răsuflarea.

— Akka, Akka! strigară iar gâştele care zburau la urmă.

— Lăsaţi-mă-n pace! le răspunse călăuza stolului, zburând de zor înainte.

— Gâscanul cel alb se prăbuşeşte la pământ! Gâscanul cel alb se prăbuşeşte la pământ!

— Spuneţi-i că cine nu-i în stare să urmeze stolul n-are decât să se întoarcă acasă! strigă Akka.

Ea nu-şi încetini nici de astă dată zborul, ci-şi văzu mai departe de drum.

„Aha! Va să zică aşa stă treaba!...” îşi zise în sinea lui gâscanul, înţelegând pe dată că gâştele sălbatice nici nu avuseseră de gând să-l ia cu ele spre Laponia. Îl ademeniseră doar aşa, în glumă, să plece de acasă.

Îl cuprinse o amară mâhnire că-l lăsau puterile şi nu era în stare să le dovedească acelor călătoare ale văzduhului că şi o gâscă domestică putea să facă o asemenea ispravă. Avusese însă marele ghinion să dea peste una ca Akka de la Kebnekajse... De cunoscut, n-o cunoscuse mai înainte, dar îi fusese dat să audă despre o conducătoare de stol care se chema Akka şi care avea peste o sută de ani. Faima de care se bucura pasărea era atât de mare, încât cele mai destoinice gâşte sălbatice i se alăturau de obicei. Nimeni însă nu avea un dispreţ mai profund pentru gâştele domestice decât Akka şi stolul ei şi gâscanul năzuia să le arate că era deopotrivă cu ele.

Gâscanul cel alb zbura încet în urma celorlalte gâşte, chibzuind în sinea lui dacă era bine să se întoarcă ori să meargă mai departe. Şi în timp ce se afla adâncit în gânduri, piciul pe care-l purta în spinare zise deodată:

— Dragă Martin, scumpul meu gâscan, cred că-ţi dai singur seama că unul ca tine, care n-a mai zburat până acum, n-o să fie în stare să se ţină de gâştele sălbatice până hăt departe, în Laponia!... Oare nu-i mai sănătos să te-ntorci acasă, decât să mergi de bună voie la pieire?...

Ştrengarul nu bănuia de fel că sărmanul gânsac era hotărât să reziste cu orice preţ.

— Dacă mai spui una ca asta, să ştii că te azvârl în prima groapă care ne iese în cale! îl ameninţă gâscanul drept răspuns.

Numai că supărarea pe care i-o pricinuise prichindelul îl ajutase să prindă noi puteri şi, de mânios ce era, începu să zboare la fel de bine ca şi celelalte gâşte.

Dar asta n-a ţinut mult. De altfel nici nu mai era nevoie, căci soarele scăpăta cu repeziciune şi tot stolul începu să se lase în jos chiar în vremea asfinţitului. Până să prindă de veste, prichindelul şi gânsacul se şi aflau pe ţărmul lacului Vomb.

„Pesemne că aici e vorba să rămânem la noapte”, îşi zise băiatul, sărind jos de pe spatele gâscanului.

Se aflau pe o plajă îngustă, în dreptul unui lac destul de mare. Lacul nu avea o înfăţişare prea grozavă, căci era mai tot acoperit cu un strat de gheaţă înnegrită şi zgrunţuroasă, plină de crăpături şi de copci, cum e gheaţa de obicei primăvara. Nu era însă topită de tot şi încă mai răspândea în jurul ei frigul iernii.

În partea cealaltă a lacului se afla un ţinut deschis şi luminos. Pe malul pe care coborâseră gâştele era însă o mare plantaţie de pini, ce părea să aibă puterea de a ţine iarna pe loc. Pământul era, de altfel, gol pretutindeni, dar sub crengile uriaşe ale copacilor mai rămăseseră petice mari de zăpadă care se topise şi îngheţase mereu, astfel că se întărise ca gheaţa.

Băiatul era încredinţat că poposise într-o pustietate bântuită de suflarea iernii, şi din pricina spaimei îi venea să strige cât îl ţinea gura. După toate, mai era şi flămând. Nu îmbucase nimic în timpul zilei şi se-ntreba acum de unde avea să ia ceva de mâncare. Ştia doar bine că-n luna martie nu se găsea nimic de mâncare nici pe pământ, nici în copaci.

Unde putea să găsească de-ale gurii şi cine îi putea oferi un adăpost? Cine avea să-i aştearnă patul, să-l încălzească la căldura blândă a unui foc, să-l apere de fiarele sălbatice?

Soarele dispăruse. Dinspre lac bătea un vânt rece, tăios, iar din văzduh se lăsa întunericul. Groaza se strecura pe urmele amurgului, iar în pădure începuse a se auzi freamăt şi zvon de paşi care călcau pe frunzele căzute. De astă dată, ştrengarul nu mai avea curajul şi bărbăţia de care dăduse dovadă în timpul zborului. Cuprins de teamă, îşi căută tovarăşii de drum. N-avea încotro: trebuia să se ţină de ei. Foindu-se încolo şi-ncoace, băgă de seamă că gâscanului îi mergea şi mai prost decât lui. Se afla în acelaşi loc unde se lăsase din zbor şi parcă era pe moarte. Cu capul lăsat în jos, cu ochii închişi, abia mai răsufla.

— Dragul meu gânsac Martin – zise piciul – ia încearcă să tragi un gât de apă! Nu-s nici doi paşi până la mal. Hai, încearcă şi-ai să vezi c-ai să te dezmorţeşti.

Gâscanul nu făcu însă nicio mişcare.

E drept că înainte băiatul se purtase rău cu animalele. Gâscanul, la rându-i, suferise destule din pricina lui Nils, dar ştrengarul se gândea acum că biata pasăre era singurul lui sprijin şi se temea grozav să nu-l piardă. De aceea, începu să-l înghiontească şi să-l împingă, ca să-l ducă până la apă, nădăjduind c-o să-şi vină în fire după ce-o trage pe gât o înghiţitură, două. Gâscanul era mare şi greu, aşa că piciul avu destul de furcă până să-l urnească din loc, dar până la urmă tot izbuti.

Gâscanul se vârî în lac cu capul înainte. O clipă stătu liniştit în nămol, apoi ridică ciocul, scutură apa de pe ochi şi începu să tragă aer pe nări. După aceea prinse să înoate ţanţoş printre trestii şi papură, de-ai fi zis că era altul, nu el.

Gâştele sălbatice înotau toate pe lac, ceva mai încolo, înaintea lui. Nu se sinchisiseră de fel nici de gâscan, nici de călăreţul pe care-l purta în spinare, ci dăduseră buzna în apă. După ce se scăldaseră şi se curăţaseră bine, se ospătaseră ciugulind rocoţel pe jumătate putred şi trifoi de baltă.

Gâscanul cel alb avu norocul să zărească în apă un pui de biban. Îl apucă în cioc cât ai clipi şi porni înot până la ţărm, punându-l drept în faţa băiatului.

— Uite ce ţi-am adus, drept mulţumire că m-ai ajutat să ajung la apă! zise el.

Pentru prima oară în acea zi îi fu dat băiatului să audă o vorbă bună. Îi părea atât de bine, că-i venea să-l cuprindă pe gâscan de gât, dar nu se hotărî să facă gestul. Nu-i vorbă, era bucuros şi de darul pe care-l primise. La început socotea că n-o să poată mânca peşte crud, dar în cele din urmă îi veni poftă să încerce. Se pipăi să vadă dacă luase briceagul cu el. Spre norocul lui, briceagul atârna de nasturele de la pantalonaşi. Vezi, însă, că se micşorase atât, încât părea mai scurt decât un chibrit. Dar chiar aşa micuţ, era suficient de bun ca să cureţe cu el peştişorul de solzi şi să-i scoată măruntaiele. După câteva clipe, Năpârstoc înfulecă bibănaşul.

Odată sătul, băiatului îi fu ruşine că mâncase ceva crud. „Mi se pare să de-acum nu mai sunt om, ci un spiriduş în toată puterea cuvântului!...” îşi zise el.

Tot timpul cât prichindelul s-a ospătat cu peştele, gâscanul a stat liniştit lângă el; dar, după ce a înghiţit ultima îmbucătură, i-a spus încet:

— Află c-am dat peste un neam de gâşte fudule care dispreţuiesc păsările de casă.

— Am băgat şi eu de seamă, acest lucru, a răspuns piciul.

— Mi-ar face multă cinste să pot merge cu ele până-n Laponia, ca să le fac dovada că şi o gâscă domestică e bună la ceva.

— Daaa? se miră băiatul cu glas tărăgănat, nevenindu-i să creadă că gâscanul va fi în stare să zboare atât de departe.

Nu voia totuşi să-l contrazică. La ce bun să-l fi amărât?

Gâscanul zise apoi mai departe:

— Singur nu cred c-am să pot rezista la drum. De aceea aş vrea să te-ntreb dacă ţi-e voia să mă-nsoţeşti şi să-mi fii de ajutor.

Până atunci, cum e lesne de înţeles, băiatul nu se gândise la altceva decât cum să ajungă mai repede înapoi acasă. Întrebarea îl uimi atât de mult, încât nu ştiu ce răspuns să dea.

— Credeam că suntem vrăjmaşi... zise el.

Gâscanul uitase însă cu desăvârşire acest lucru. Îşi aducea aminte doar de un singur fapt: că băiatul îi scăpase viaţa cu câteva clipe mai înainte.

— Aş vrea să mă întorc acasă la tata şi la mama, zise piciul, oftând.

— O să te duc înapoi la toamnă, îl asigură gâscanul. N-o să te părăsesc până ce nu te-oi aşeza în pragul casei părinteşti.

Băiatul chibzui ce chibzui şi, până la urmă, îşi zise că era mult mai bine să nu apară o bucată de vreme în faţa părinţilor săi. Propunerea gâscanului nu-i displăcea şi tocmai era gata să răspundă că o primeşte, dar chiar în clipa aceea auzi un zgomot puternic înapoia lui. Erau gâştele sălbatice care ieşiseră din lac, toate în acelaşi timp, şi se scuturau de apă. Apoi se aşezară într-un şir lung, cu conducătoarea lor în frunte, şi veniră spre ei.

Uitându-se la ele, gâscanul cel alb nu prea se simţea la largul lui. Se aşteptase ca gâştele sălbatice să semene mai mult cu cele domestice, iar el să se simtă mai înrudit cu ele. Şi când colo erau mult mai mici decât el şi niciuna nu era albă, ci toate aveau penele sure, cu ape de culoare închisă. Ochii lor mai că l-au băgat în sperieţi. Erau galbeni şi luceau parcă ar fi avut jăratec în ei. Gâscanul era deprins să umble agale şi legănat, dar gâştele sălbatice mergeau mai mult sărind. Şi mai mare îi fu spaima când le văzu picioarele. Erau mari, cu tălpile despicate. Se părea că lor nu le păsa de fel pe ce călcau. Nu umblau pe ocolite, ci drept înainte – încolo erau curăţele.

Gâscanul nu se putu opri să-i şoptească băiatului:

— Dacă te întreabă ceva, să le răspunzi dezgheţat, dar să nu le spui cine eşti.

Se duseră apoi în întâmpinarea stolului.

De îndată ce se opriră în faţa celor doi, gâştele sălbatice dădură din cap de câteva ori, iar gâscanul făcu la fel, ba chiar de mai multe ori. După acest schimb de saluturi, gâsca Akka zise:

— Spuneţi-ne acum cine sunteţi?

— Despre mine n-am multe de spus, răspunse gâscanul. M-am născut la Skanör în primăvara trecută. Astă-toamnă am fost vândut lui Holger Nilsson din partea de apus a comunei Vemmenhög, la care am stat pe urmă tot timpul.

— Nu prea pari a avea cu ce să te mândreşti! zise conducătoarea gâştelor sălbatice. Ce te face atunci să fii tovarăş cu noi?

— Păi am şi eu un motiv... răspunse gâscanul. Şi motivul ar fi să vă arăt vouă, gâştelor sălbatice, că şi noi, cele domestice, avem meritele noastre.

— Mda! N-ar fi rău să ne dovedeşti acest lucru, zise Akka. Până acuma ţi-am văzut vrednicia la zbor, dar poate să fii mai grozav la alte sporturi... Poate că eşti meşter la înot voinicesc?

— Cu aşa ceva nu mă pot făli... recunoscu gâscanul, cu un pic de înfruntare în glas. După felul cum se desfăşura convorbirea, avea impresia că Akka era hotărâtă să-l trimită înapoi şi nu-i mai păsa de răspunsul pe care i-l dăduse. N-am înotat până azi decât într-un heleşteu, dar l-am străbătut de la un mal la altul... continuă gâscanul cu vădită dorinţă s-o întărâte.

— Atunci mă aştept să-mi spui că eşti meşter la alergat, zise Akka.

— Gâşte domestice care să alerge n-am văzut în viaţa mea; şi, după câte mi-aduc aminte, nici eu nu m-am pomenit să fi alergat vreodată... răspunse gâscanul, făcând ca situaţia să devină şi mai rea decât fusese până atunci.

Era sigur acum că Akka o să-i spună că n-o să-l poată lua cu ea în niciun caz. De aceea fu foarte uimit când o auzi spunând:

— Văd că răspunzi cu mult curaj, şi cel care are curaj poate fi un bun tovarăş de drum, chiar dacă la început nu are destulă dibăcie. Ce zici? Vrei să rămâi câteva zile cu noi, ca să vedem ce putem face cu tine?

— Cu multă plăcere! se învoi gâscanul, foarte bucuros de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.

Akka făcu atunci semn cu ciocul şi zise:

— Dar cel care stă lângă tine cine e? N-am mai văzut până acum o astfel de făptură şi doar am trăit ani, nu glumă....

— E tovarăşul meu, răspunse gâscanul. De când e pe lume, n-a făcut altceva decât să păzească gâşte. Poate fi de folos şi el la drum.

— De! O fi bun pentru o gâscă de casă, răspunse Akka. Dar cum zici că-l cheamă?

— Îl cheamă în mai multe feluri... zise gâscanul; cu şovăială, neştiind ce să răspundă în pripă şi nevoind să trădeze faptul că piciul avea un nume de om. Îl cheamă Năpârstoc, preciză el în cele din urmă.

— E din neamul spiriduşilor? vru să mai ştie Akka.

— La ce oră vă culcaţi de obicei voi, gâştele sălbatice? se grăbi gâscanul să se informeze la rândul său, evitând să răspundă la ultima întrebare. Mi se închid ochii de somn ce-mi e!...

Oricine ar fi putut să observe că pasărea care stătea de vorbă cu gâscanul era foarte bătrână. Penele ei sure nu aveau nicio pată de culoare închisă. Capul îl avea mai mare, picioarele mai groase, iar labele mai despicate decât ale suratelor ei. Totuşi penele se aspriseră, încheieturile deveniseră noduroase, iar gâtul se subţiase. Numai asupra ochilor timpul nu putuse să aibă nicio înrâurire. Lumina lor sclipea mai viu, fiind parcă mai tineri, mai ageri decât ai celorlalte gâşte.

Foarte ţanţoşă, ea se întoarse către gâscan şi-i spuse:

— Află, gâscane, că eu sunt Akka de la Kebnekajse, iar gâsca din dreapta mea este Yksi de la Vassijaure; şi cea din stânga, Kaksi de la Nuolja. Află, de asemenea, că cealaltă gâscă din dreapta este Kolme de la Sarjektjokko; iar cea din stânga, Neljä de la Svappavaara. În spatele lor zboară Viisi de pe Oviksfjällen şi Kuusi de la Sjangeli. Mai află că aceste gâşte, ca şi cei şase boboci de la coada stolului, trei la dreapta şi trei la stânga, sunt gâşte de munte de neamul cel mai de soi. Să nu ne iei, prin urmare, drept nişte haimanale care fac cârdăşie cu te miri cine… Nici să-ţi treacă prin gând că suntem dispuse să îngăduim oricui să se odihnească în culcuşul nostru.

După ce Akka sfârşi ultimele cuvinte, piciul trecu repede în faţă. Îl prinsese mirarea că gâscanul, care răspunsese cu atâta siguranţă şi hotărâre la întrebările ce-l priveau, dăduse un răspuns în doi peri când fusese vorba să arate cine-i însoţitorul lui.

— Nu vreau să tăinuiesc nimic! zise prichindelul. Mă cheamă Nils Holgersson şi sunt fiul unui gospodar. Până de curând am fost fiinţă omenească, dar azi dimineaţă...

N-a fost chip să mai spună ceva. Cum l-a auzit că fusese o fiinţă omenească, gâsca Akka s-a dat trei paşi înapoi, iar celelalte s-au tras şi mai încolo. Toate stăteau cu gâturile întinse şi-l priveau mânioase.

— Am bănuit eu lucrul ăsta de când te-am văzut aici, pe malul lacului! zise Akka. Şi acuma poţi să-ţi iei tălpăşiţa! Noi nu îngăduim ca-n rândurile noastre să se strecoare vreo fiinţă omenească.

— Nu-mi vine să cred – interveni gâscanul – că vouă, gâştelor sălbatice, ar putea să vă fie teamă de o fiinţă atât de mică. Mâine o să se ducă acasă, de bună seamă, dar la noapte trebuie să-i daţi voie să rămână în mijlocul nostru. Nimeni dintre noi nu-şi poate lua răspunderea să lase o făptură atât de plăpândă să cadă la noapte în ghearele vulpilor şi ale nevăstuicilor...

Akka veni mai aproape, dar se vedea bine că nu-şi putea stăpâni frica.

— Eu mă tem de tot ce se cheamă om, fie mare, fie mic, zise ea. Dar dacă tu, gâscane, te pui chezaş că acest pici n-o să ne căşuneze vreun rău, n-are decât să mâie la noapte cu noi. Nu credeam totuşi c-o să vă convină culcuşul nostru, căci avem de gând să dormim colo, pe gheaţa lacului.

Akka socotea că gâscanul o să pregete auzind acest lucru. Dar gâscanului nu-i păsa de nimic.

— Tare înţelepte sunteţi că v-aţi ales un astfel de culcuş! le lăudă el.

— Îţi iei însă răspunderea că mâine o să se-ntoarcă la el acasă? vru să se asigure Akka.

— În cazul ăsta, o să vă părăsesc şi eu, rosti cu hotărâre gâscanul. I-am făgăduit că n-o să mă despart de el şi nu-mi calc cuvântul.

— Eşti liber să zbori unde vrei, îi răspunse Akka.

Zicând aceasta, îşi făcu vânt cu aripile spre gheaţă, urmată de celelalte gâşte sălbatice.

Pe băiat îl cuprinse mâhnirea, fiindcă nu mai trăgea nicio nădejde să ajungă în Laponia şi, deosebit de asta îl îngrijora faptul c-o să fie nevoit să se odihnească într-un culcuş rece, neprimitor.

— Toate merg din ce în ce mai rău, gâscane, se plânse el. Vai şi amar va fi de noi în noaptea asta! O să degerăm de frig pe gheaţă!...

Gâscanul nu-şi pierduse însă curajul..

— Nu e nicio primejdie, îl linişti ei. Un lucru numai te rog: strânge un mănunchi de paie şi de iarbă, atât cât poţi duce, şi apoi las’ pe mine!...

După ce prichindelul îşi umplu braţele cu iarbă uscată, gâscanul îl apucă de cămaşă şi, ridicându-l, îl duse în zbor pe gheaţă, aproape de locul unde se opriseră gâştele sălbatice.

Acestea se şi culcaseră, cu ciocurile vârâte sub aripi.

— Împrăştie acum iarba pe gheaţă, ca să am pe ce sta, să nu deger. Ajută-mă, şi-o să te ajut şi eu la rându-mi, zise gâscanul către prichindel.

Băiatul făcu întocmai. După ce văzu că a isprăvit treaba, gâscanul îl apucă iarăşi de cămaşă şi-l vârî sub o aripă.

— Trag nădejde c-o să-ţi fie cald acolo şi c-o să te simţi bine, zise el, strângându-şi aripile. 

Culcat zdravăn în puf, băiatul nu mai putu răspunse. Avea căldură berechet şi, obosit cum era, adormi într-o clipită.

P5: Noaptea