Muskwa răsuflă, în sfîrşit, uşurat cînd
văzu că cei trei oameni au plecat de lîngă el şi s-au apucat să trebăluiască pe
lîngă foc. Inchipuindu-şi că i se oferise un prilej de scăpare, începu să tragă
şi să smucească de capătul frînghiei aşa de tare, de mai-mai să se stranguleze.
În cele din urmă, disperat, se lăsă păgubaş şi, ghemuindu-se la rădăcina
pinului, examină cu atenţie tabăra fixată la treizeci de picioare distanţă de
foc.
Bruce se spăla pe mîini într-un lighean
de pînză, în timp ce alături, Langdon îşi ştergea faţa cu un prosop. Ceva mai
încolo, în genunchi, Metoosin ţinea deasupra jeraticului o frigare mare, în
care sfîrîiau nişte cotlete groase de caribu, răspîndind cel mai plăcut miros
din cîte gîdilaseră vreodată nasul lui Muskwa şi tot aerul din jur părea
încărcat de mireasma lor ademenitoare.
Isprăvindu-şi de şters faţa, Langdon
deschise o cutie de lapte condensat îndulcit şi, vărsînd lichidul alb într-o
tigăiţă, se îndreptă cu ea spre Muskwa. Ursuleţul, după ce încercase zadarnic o
scăpare prin fugă trăgînd de frînghie pînă cînd îl duru gîtul, căuta acum
salvarea în sus şi, dintr-o mişcare, fu în vîrful copacului, lăsîndu-l pe
Langdon mut de uimire. De acolo începu să mîrîie şi să scuipe spre omul de jos,
care-i aşezase liniştit tigăiţa cu lapte atît de aproape de trunchi, încît cu
greu s-ar fi putut să nu cadă în ea la coborîre. Apoi, multă vreme, vînătorii
nu i-au mai dat nici o atenţie. Îi vedea mîncînd şi-i auzea vorbind, în timp
ce puneau la cale o altă „campanie" împotriva lui Thor.
—
După
cele ce s-au întîmplat astăzi, nu ne mai rămîne decît să încercăm să-l prindem
prin vicleşug — declară Bruce. Cu urmăritul s-a isprăvit, Jimmy. Ne putem ţine
după el aşa pînă la judecata de apoi şi totdeauna o să-şi dea seama unde ne
aflăm. Se opri un moment, ascultînd. E curios că nu se întorc cîinii — zise el.
Mă întreb...
Ridică ochii spre Langdon.
—
Imposibil!
exclamă acesta, citindu-i întrebarea din privire. Bruce, doar nu-ţi închipui
că ursul a fost în stare să-i omoare pe toţi!
— Eu am văzut mulţi grizzly — replică
liniştit munteanul — dar pînă acum n-am dat încă de niciunul atît de şiret ca
ăsta, Jimmy. A atras în cursă haita, ademenind-o pe platforma dintre stînci, şi
tot prin vicleşug a omorît şi cîinele acela sus, pe creastă. E în stare să-i
ducă pe toţi în vreun cotlon şi... Dădu din umeri cu înţeles.
Langdon trase din nou cu urechea.
—
Dac-ar
mai fi rămas vreunul în viaţă cînd s-a înserat, trebuia să fie acum de mult
aici -zise el. Îmi pare rău, îmi pare tare rău că n-am lăsat cîinii acasă!
Bruce rîse strîmb:
—
Asta-i
soarta războiului, Jimmy. Doar nu te duci la vînătoare de grizzly cu o ceată de
căţeluşi, aşa că, mai curînd sau mai tîrziu, tot trebuia să te aştepţi să
pierzi pe unii din ei. De fapt, ne-am ales greşit ursul, asta e; ne-a bătut.
—
Ce
spui?
—
Da,
ne-a bătut, şi am făcut o mare prostie că ne-am folosit de cîini. Dacă mai ţii
încă cu tot dinadinsul să-l ai, lasă atunci să-l vînăm aşa cum ştiu eu!
Langdon încuviinţă.
—
Şi
care ţi-e planul?
—
Mai
întîi, cînd vînezi un grizzly, trebuie să mai dai încolo metodele cavalereşti, începu
Bruce - şi asta mai ales cînd ai de-a face cu unul care omoară. Ăsta, de acum
şi pînă cînd va hiberna, o să ne adulmece mirosul din orice direcţie. Te întrebi
cum? Foarte simplu: va face mereu ocoluri. Pot pune rămăşag că, dacă pămîntul
ar fi acoperit de zăpadă, ai vedea cum la fiecare şase mile se întoarce două
înapoi; făcînd aşa, poate adulmeca mirosul oricui l-ar urmări. Umblă în special
noaptea, iar ziua îşi caută loc de odihnă sus la înălţime, printre stînci.
Dacă mai ai chef să tragi cu puşca, nu-s decît două lucruri de făcut, şi cel
mai bun dintre ele e totuşi să plecăm şi să căutăm alţi urşi.
—
Pentru
nimic în lume, Bruce! Aşa că mai bine spune odată cum crezi că putem pune mîna
pe el.
Munteanul tăcu un timp, înainte de a
răspunde.
—
Acum
ne-am lămurit destul de bine asupra ţinutului în care trăieşte — zise el.
Începe de la prima trecătoare peste care am venit şi se termină cam prin locul
pe unde am pătruns în valea asta. În total, vreo douăzeci şi cinci de mile.
Ursul însă nu va ajunge nici pînă la munţii dinspre apusul văii acesteia şi
nici pînă la cei din răsăritul celeilalte văi, ci va continua cu îndărătnicie
să se învîrtească în cerc, atîta timp cît ne va simţi pe urmele lui. Fără
îndoială că acum e de partea cealaltă a muntelui şi se îndreaptă spre miazăzi.
Noi o să rămînem pe loc vreo cîteva zile, apoi îl pornim pe Metoosin prin valea
cealaltă, cu cîinii, dacă a mai rămas vreunul, şi, în acelaşi timp, o luăm şi
noi spre sud, prin valea asta. Unul din noi va ţine pantele, iar celălalt
fundul văii; vom merge însă foarte încet. Ai înţeles? Ursul n-o să-şi
părăsească de bună voie domeniul, aşa că Metoosin trebuie cu orice preţ să-l
aducă spre noi. îl lăsăm pe el să-l hăituiască, iar noi stăm la pîndă; nu se
poate ca ursul, trecînd pe aici, măcar unul să n-aibă vreme să tragă.
—
Planul
pare bun — încuviinţă Langdon. De altfel, mi-am cam nenorocit genunchiul şi
mi-ar conveni să stau cîteva zile să-l îngrijesc.
Nu-şi termină bine vorba cînd, deodată,
sforăitul speriat al unui cal ce păştea în poiană şi zornăitul lanţului cu care
era priponit i-au făcut pe amîndoi să sară în picioare.
—
Utim
— şopti Metoosin, arătîndu-şi faţa smeadă în bătaia focului.
—
Ai
dreptate, cîinii — zise Bruce şi şuieră încetişor.
Se auzi o mişcare în tufişurile din
apropiere, apoi imediat doi cîini apărură în lumina flăcărilor. Se strecurară
aproape tîrîndu-se pe burtă, şi pe cînd se culcau la picioarele vînătorilor, un
al treilea şi un al patrulea li se alăturară.
Nu mai era haita care plecase dimineaţă;
cu coastele supte şi blana pleoştită, arătau morţi de oboseală şi ştiau că
fuseseră învinşi. Agresivitatea le dispăruse şi arătau ca bătuţi.
Un al cincilea apăru, şchiopătînd, din
beznă, tîrîndu-şi laba ruptă. Unul din ceilalţi avea capul şi gîtul roşii de
sînge, dar toţi stăteau umiliţi, pe burtă, parcă în aşteptarea pedepsei.
„Am dat greş — spunea atitudinea lor.
Sîntem înfrînţi şi doar atîţia am mai rămas din cîţi am fost.“
Muţi, Bruce şi Langdon se uitau la ei.
Ascultau întunericul, aşteptînd. Niciun altul însă nu s-a mai arătat. Se
priviră tăcuţi.
—
Au
pierit, aşadar, încă doi — zise Langdon.
Bruce se sculă să caute curelele
cîinilor în bagajele care stăteau grămadă.
Sus, în copac, Muskwa tremura tot. Numai
la cîţiva paşi de el revedea hoarda cu colţi albi care-l fugărise pe Thor şi-l
silise pe el să se refugieze în crăpătura stîncii. De oameni nu-i mai era chiar
aşa de frică, căci nu încercaseră să-i facă nici un rău. Nu-l mai treceau fiori
şi nici nu mai mîrîia cînd vreunul din ei îi trecea prin apropiere. Cu cîinii
însă era altceva. Aceşti monştri se luptaseră cu Thor şi probabil că-l
învinseseră, deoarece marele grizzly fugise.
Pomul de care fusese legat Muskwa era,
de fapt, un copăcel nu prea înalt, aşa că acolo, în furca dintre cele două
crengi în care se aşezase ca-ntr-o şa, ursuleţul se afla la o distanţă de cel
mult cinci picioare de pămînt. Din cauza asta, cînd Metoosin trecu cu unul din
cîini pe lîngă el, copoiul îl zări şi, dintr-un salt, smulgînd cureaua din mîna
indianului, ajunse pînă aproape de Muskwa. Se pregătea să sară din nou cînd,
înfuriat, Langdon se repezi strigînd. Prinse cîinele de zgardă şi, după ce-i
trase un toc de bătaie cu capătul curelei, îl trase după el.
Acum Muskwa nu mai înţelegea chiar nimic.
Va să zică, omul îl salvase. Bătuse monstrul cu gura roşie şi colţi albi şi-i
dusese pe toţi ceilalţi cît mai departe, legîndu-i bine cu frînghii.
La întoarcere, Langdon se opri lîngă
copac şi-i vorbi, iar ursuleţul a îngăduit ca mîna omului să se
apropie pînă la şase degete de el şi n-a încercat să-l muşte. Apoi, pe
neaşteptate, l-a cuprins o înfiorare ciudată. În timp ce-şi întorsese
puţin capul, Langdon îi pusese cu îndrăzneală mîna pe spate,
mîngîindu-i blana; atingerea nu i-a făcut nici
un rău! Nicicînd mama lui nu-l atinsese cu laba atît de blînd! În cele zece
minute cît a stat lîngă el, Langdon l-a mîngîiat de cîteva ori, iar
dacă la început Muskwa şi-a arătat totuşi colţii, fără
să-l mîrîie, încetul cu încetul n-a mai făcut nici asta.
În cele din urmă, Langdon s-a dus să-i
aducă o bucată de carne crudă de caribu şi i-a pus-o sub nas. Văzînd însă că
Muskwa, în ciuda mirosului, se dă îndărăt, i-o lăsă lîngă tigaie, la rădăcina
copacului, şi se întoarse lîngă Bruce, care fuma.
—
În
două zile o să-mi mănînce din palmă — zise
el.
Peste puţin timp, în tabără s-a aşternut
liniştea. Langdon, Bruce şi indianul, înfăşuraţi în pături, adormiseră de mult.
Focul păli încetul cu încetul, doar un singur buştean ardea mocnit, scăpărînd
cîte o scînteie singuratică. O bufniţă strigă tînguitor din adîncul pădurii.
Murmurul văii şi al înălţimilor umplea pacea nopţii, străjuită de pîlpîirea
îndepărtată a stelelor. Undeva departe, Muskwa auzi o stîncă prăvălindu-se în
vale de pe coasta muntelui.
Acum nu mai avea de ce să-i fie frică.
Totul, în afară de el, era cuprins de amorţirea somnului. Cu multă băgare de
seamă începu să coboare din copac. Cum se văzu aproape de pămînt, îşi dădu
brusc drumul, căzînd pe jumătate în tigăiţa cu lapte condensat, din care stropi
mari îi săriră pe faţă. Fără să-şi dea seama, scoase limba şi-şi linse botul.
Substanţa dulce şi lipicioasă de pe faţă l-a umplut deodată de o plăcere cu
totul neaşteptată şi s-a tot lins aşa vreun sfert de ceas. Apoi, ca şi cum i se
relevase secretul acestei ambrozii delicioase, îşi fixă cu lăcomie ochişorii
asupra tigăiţei. Se apropie de ea cu multă băgare de seamă, luîndu-şi adevărate
măsuri strategice. La început, îi dădu doar tîrcoale mari de-o parte şi de
alta, cu toţi muşchii încordaţi, gata să sară cu iuţeală înapoi, dacă lucrul
acela necunoscut s-ar fi năpustit asupra lui. Atinse uşurel cu botul mîncarea
delicioasă şi groasă ca smîntîna, şi din clipa aceea nu şi-a mai ridicat capul
din tigăiţă pînă cînd n-a lins totul pînă la ultimul strop.
Laptele condensat a fost factorul
principal al îmblînzirii lui Muskwa. Era tocmai veriga care lipsea şi care lega
unele lucruri în căpşorul lui ager. Acum ştia că aceeaşi mînă care-l mîngîiase
atît de blînd aşezase şi mîncarea asta minunată şi ciudată la rădăcina copacului
şi că tot aceeaşi mînă îi oferise şi carnea de caribu. De ea nu s-a atins, în
schimb a lins interiorul tigăii pînă cînd a strălucit ca oglinda în lumina
stelelor.
Cu tot laptele însă, dorea grozav să
scape, dar de data aceasta eforturile lui n-au mai fost chiar aşa de furioase
şi necugetate ca mai înainte. Experienţa îl învăţase că era zadarnic să sară
şi să tragă de capătul frînghiei. Se apucă, aşadar, s-o roadă, şi poate că,
dac-ar fi ros-o tot în acelaşi loc, şi-ar fi recăpătat libertatea chiar înainte
de ivirea zorilor. Din păcate însă, fălcile-i oboseau cumplit de repede şi
cînd, după o scurtă odihnă, o lua de la cap, nimerea aproape totdeauna în alt
loc al frînghiei. Pe la miezul nopţii ajunse să-l doară atît de rău gingiile,
încît renunţă cu totul să mai facă vreo încercare.
Ghemuit lîngă copac, gata să se caţăre
pe el la cel mai mic semnal de alarmă şi fără să mai închidă ochii măcar o
singură dată în timpul nopţii, ursuleţul aşteptă ivirea dimineţii. Nu-i mai era
aşa de frică cum îi fusese cu o zi înainte, dar se simţea singur şi părăsit. Ii
lipsea Thor şi de dorul lui gemea încet, neştiut de nimeni, nici chiar de
oamenii care se odihneau la o mică distanţă; şi poate că nu l-ar fi auzit chiar
dac-ar fi fost treji. Pînă şi pe Pipoonaskoos l-ar fi primit cu bucurie dacă
s-ar fi ivit în clipa aceea.
De cum se făcu ziuă, Metoosin se sculă
primul din aşternut şi făcu focul ca de obicei. Intre timp se treziră şi
ceilalţi doi, iar Langdon, după ce se îmbrăcă, se grăbi să-i facă o vizită lui
Muskwa. Găsind tigăiţa strălucind de curăţenie, se întoarse s-o arate şi
celorlalţi, radiind de bucurie.
Căţărat în furca copacului, Muskwa se
lăsă din nou mîngîiat de Langdon, care scoase, apoi, dintr-o traistă de piele
de vacă, o altă cutie şi o deschise chiar sub nasul lui Muskwa. Acesta putu
astfel să-l vadă turnînd în tigaie lichidul alb şi cremos. Cum isprăvi, i-o
întinse aşa de aproape ursuleţului, încît laptele îi mînji botul. Simţindu-i
din nou gustul, Muskwa nu se mai putu stăpîni şi, în mai puţin de cinci minute,
era deja cu capul vîrît pînă la urechi în tigaia ţinută de Langdon. Dar cînd
Bruce se apropie să vadă şi el ce se petrece, ursuleţul îşi arătă colţii,
mîrîind.
—
Urşii
se îmblînzesc mai repede decît cîinii, Jimmy — îi dădu lămurire Bruce ceva mai
tîrziu, pe cînd îşi luau masa de dimineaţă. Ai să vezi că în cîteva zile o să
se ţină după tine peste tot, ca un căţeluş.
—
Zău
dacă n-am şi început să-l iubesc pe micuţul ăsta! mărturisi Langdon. Ia mai
spune-mi odată: cum era povestea aceea cu urşii lui Jameson?
—
Care?
Jameson din districtul Kootenay? întrebă
Bruce. Apăi ăsta a fost un adevărat pustnic. Nu cobora din munţi decît cel mult
de două ori pe an şi atunci doar ca să-şi mai facă rost de ceva alimente. Îmblînzise
nişte urşi grizzly. Ani de zile a avut unul mare cît amicul pe care-l urmărim. Îl
prinsese de mic şi cînd l-am văzut eu cîntărea, cred, vreo mie de pfunzi. Se
ţinea de Jameson oriunde se ducea, aşa, ca un cîine. Îl lua cu el chiar la
vînătoare şi dormeau împreună lîngă acelaşi foc. Jameson ăsta iubea urşii.
Niciodată n-a omorît vreunul.
Langdon căzu pe gînduri.
—
Şi
eu încep să-i iubesc, Bruce. Nu ştiu exact de ce, dar e ceva în ei care te face
să-i îndrăgeşti. După ce vom pune mîna pe acest ucigaş de cîini pe care-l
urmărim, sunt hotărît să nu mai împuşc mulţi, ba poate chiar niciunul. Îmi vine
aproape să cred că ăsta va fi ultimul. Deodată strînse pumnii şi adăugă furios:
Şi cînd te gîndeşti că nu este nici o provincie în toată Canada... ba nici
chiar în America de Nord, în care să existe restricţii sau să fie oprită din
timp în timp vînătoarea de urşi! E o ruşine, Bruce! Li s-a pus eticheta de
animale nefolositoare şi acum pot fi exterminaţi oricînd. Îi poţi scoate chiar
din vizuina lor, cu pui cu tot, şi... naiba să mă ia... am fost în stare să dau
şi eu o mînă de ajutor la o asemenea faptă! Suntem nişte fiare, Bruce. Uneori
mă gîndesc că e o crimă pentru un om să poarte puşcă. Cu toate astea, după cum
vezi, continui să ucid.
—
Asta
ne e înnăscut în sînge — rîse Bruce fără înţelegere.
—
Şi
asta ni se trage din pornirile animalice ale făpturii noastre — cugetă Langdon.
La urma urmei, nici măcar de noi înşine nu avem înţelegere şi milă, de vreme ce
permitem ca generaţii întregi să moară în războaie. Hei! Da’ ce naiba a păţit
ursuleţul?
Muskwa căzuse, între timp, din furcă de
partea cealaltă a copacului şi acum se bălăbănea spînzurat, ca victima de
frînghia călăului. Dintr-o săritură, Langdon a fost lîngă el, l-a apucat fără
frică cu mîinile goale şi l-a trecut înapoi peste creangă, aşezîndu-l jos pe
pămînt. De data aceasta, Muskwa n-a mai încercat să-l muşte, ba nici măcar n-a
mîrîit.
În restul zilei, Bruce şi Metoosin
lipsiră din tabără, mergînd spre apus, în cercetarea locurilor de peste munte.
Langdon a rămas singur, să-şi caute de genunchiul zdrelit în ziua precedentă,
şi îşi petrecu aproape tot timpul în tovărăşia lui Muskwa. Pe la prînz, a mai
deschis o cutie de sirop şi s-a amuzat văzîndu-l pe ursuleţ cum se ţinea după
el în jurul copacului. Trăgea de capătul frînghiei şi se străduia să ajungă la
farfuria cu care Langdon îl momea tot mai de departe. Dacă s-ar fi aşezat jos,
fără îndoială că Muskwa i s-ar fi urcat şi pe genunchi, numai să ajungă la
sirop.
La vîrsta lui, încrederea şi afecţiunea
se cîştigă uşor şi, întocmai ca puiului de om, ursuleţului îi place laptele, îi
plac dulciurile şi-i place să se ghemuiască, alintîndu-se, lîngă orice fiinţă
care-i bună cu el. Este cea mai drăgălaşă făptură cu patru picioare — rotundă,
moale, pufoasă şi aşa de nostimă, încît împrăştie bună dispoziţie la toţi cei
din jur. De altfel, chiar şi Langdon s-a putut convinge de acest fapt, căci de
mai multe ori în cursul zilei a rîs pînă i-au dat lacrimile. Îl amuza mai ales
să-l vadă pe Muskwa cum se căznea să i se caţăre pe picior ca să ajungă la
farfuria cu sirop. Ursuleţul devenise nebun după licoarea asta dulce. Nu-şi
amintea ca maică-sa să-i fi dat vreodată ceva asemănător, iar cît priveşte pe
Thor, el nu făcuse niciodată rost de ceva mai bun decît peştele.
Tîrziu, către sfîrşitul după-amiezii,
Langdon dezlegă frînghia lui Muskwa şi porni cu el la plimbare, spre pîrîu.
Luase însă şi farfuria cu sirop şi, la fiecare cîţiva yarzi, se oprea, lăsîndu-l
pe ursuleţ să guste din conţinutul ei. După ce-a făcut aşa vreo jumătate de
oră, dădu la urmă drumul frînghiei şi o porni înapoi spre tabără. Şi iată că
Muskwa l-a urmat!
A fost un adevărat triumf, şi în
privirea lui Langdon sclipi un fior de plăcere, pe care viaţa în mijlocul
naturii nu i-l mai oferise niciodată pînă acum.
Se făcuse tîrziu cînd Metoosin apăru din
nou în tabără, mirat că Bruce nu venise încă. Mai trecu o oră, în care timp se
apucaseră să facă focul şi să mănînce, cînd se ivi şi Bruce, ducînd în spate
ceva ce se legăna. Trecînd pe lîngă Muskwa, care se ascunsese în dosul copacului,
zvîrli povara şi se apropie de foc.
—
O
piele cum e catifeaua şi ceva carne pentru cîini — zise el. L-am împuşcat cu
pistolul.
Apoi se aşeză jos şi începu să mănînce.
Puţin mai tîrziu, Muskwa se apropie cu
prudenţă de corpul care zăcea grămădit la cîţiva paşi de el. Îl mirosi şi un
fior ciudat îl străbătu. Gemu încetişor, vîrîndu-şi nasul în blana moale, caldă
încă. Şi-o bună bucată de vreme rămase neclintit şi tăcut.
Ceea ce adusese Bruce în tabără şi
zvîrlise la rădăcina copacului era leşul micuţului Pipoonaskoos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu