Dacă îi spui unui pictor că într-un tablou de-al lui a greșit alăturarea culorilor, omul ăla te întreabă întâi cine ești. Dacă află că ești Picasso, se gândește că e posibil să ai dreptate. Dacă află că ești un pictor în devenire, îți explică răbdător că de fapt tu greșești, pentru că mai ai încă multe de învățat. Iar dacă află că ești un oarecare, din cei care cresc cu miile pe pământul patriei și își închipuie că se pricep la toate, îți întoarce spatele.
Mie mi s-a întâmplat, la un moment dat, să trec printr-o experiență de tipul ăsta. Mergeam de la Sinaia la Timișoara. Găsisem un tren care mă lăsase în Arad. De-acolo luasem o mașină de ocazie, condusă de un individ la vreo 60 de ani, cu ochelari de vedere, îmbrăcat în trening. Nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc, discutând cu el, că era un tip citit, cu mintea trează, cu o gândire elaborată și o cultură solidă. Venea de la grădina lui de legume, unde mergea regulat să lucreze. Am vorbit cu omul ăla câte-n luna și-n stele, dar, la un moment dat, desigur, când mai aveam vreo câțiva kilometri până la Timișoara, conversația a lâncezit. Omul a deschis radioul și am avut plăcerea să auzim niște Beethoven, frumos interpretat la pian de nu am idee cine.
- Beethoven, am zis eu. Ce anume o fi asta?
- Sonata Cutare, îmi răspunde tipul.
Mai ascult eu ce mai ascult și, neavând ce lucra, zic:
- Asta nu e Sonata Cutare. Tipul s-a întors către mine, a dat să spună ceva și s-a oprit. I-am simțit încordarea și am realizat pe loc: era profesor de muzică și știa cu foarte mare precizie că aia era Sonata Cutare și nu altceva. Presupun că a vrut să-mi zică ceva de tipul: „Ce vorbești domne, știi tu mai bine decât mine? Știi tu cine-s eu?” Dar s-a abținut. Într-un fel, mi-a întors spatele, precum pictorul de care vorbeam, pentru că înțelesese că nu eram decât un diletant oarecare. Așa că am zis repede: - Așa e, aveți dreptate, e Cutare. Omul a dat din cap în felul acela care vrea să zică: „Păi ce naiba domne, tocmai eu să nu știu ce spun?”, după care am ajuns în punctul unde el o lua la dreapta și eu mergeam înainte. I-am dat banii și a zis „merci”. Apoi am coborât, zicându-i „cele bune”. Când am închis portiera, Beethoven nu s-a mai auzit.
- Beethoven, am zis eu. Ce anume o fi asta?
- Sonata Cutare, îmi răspunde tipul.
Mai ascult eu ce mai ascult și, neavând ce lucra, zic:
- Asta nu e Sonata Cutare. Tipul s-a întors către mine, a dat să spună ceva și s-a oprit. I-am simțit încordarea și am realizat pe loc: era profesor de muzică și știa cu foarte mare precizie că aia era Sonata Cutare și nu altceva. Presupun că a vrut să-mi zică ceva de tipul: „Ce vorbești domne, știi tu mai bine decât mine? Știi tu cine-s eu?” Dar s-a abținut. Într-un fel, mi-a întors spatele, precum pictorul de care vorbeam, pentru că înțelesese că nu eram decât un diletant oarecare. Așa că am zis repede: - Așa e, aveți dreptate, e Cutare. Omul a dat din cap în felul acela care vrea să zică: „Păi ce naiba domne, tocmai eu să nu știu ce spun?”, după care am ajuns în punctul unde el o lua la dreapta și eu mergeam înainte. I-am dat banii și a zis „merci”. Apoi am coborât, zicându-i „cele bune”. Când am închis portiera, Beethoven nu s-a mai auzit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu