Povestiri din volumul Cuore (2)

Micul cercetaş lombard

Într-o frumoasă dimineaţă de iunie — aceasta se petrecea în anul l859, în timpul războiului pentru eliberarea Lombardiei — la cîteva zile după bătăliile de la Solferino şi San Martino, în care francezii şi italienii îi învinseseră pe austrieci, un mic pluton de cercetaşi călări ieşi din Saluzzo, luînd-o la pas pe o cărare singuratică ce ducea spre liniile duşmanului, iscodind cu grijă locul jur împrejur.

Plutonul se afla sub comanda unui ofiţer şi a unui sergent. Toţi priveau departe în zare, atenţi şi fără să scoată o vorbă, aşteptîndu-se în orice clipă să zărească printre copaci uniformele albe ale soldaţilor din avanposturile vrăjmaşe.

      După o bucată de drum, ajunseră în dreptul unei căsuţe de ţară, înconjurată de frasini, în faţa căreia un băieţel de vreo doisprezece ani cioplea cu cus­tura o creangă din care vroia să-şi facă o nuia. La una din ferestrele casei pustii atîrna un steag tri­color. Stăpînii, după ce puseseră drapelul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Cum îi văzu pe italieni, băieţelul zvîrli nuiaua şi-şi scoase bereta. Era un copil chipeş, vioi, cu ochii mari, albaştri şi cu plete lungi, bălaie. Nu avea haină şi prin cămaşa descheiată i se vedea pieptul gol.

— Ce faci aici? îl întrebă ofiţerul, strunindu-şi calul. De ce n-ai fugit cu ai tăi?

—  N-am pe nimeni... - şopti copilul. Sunt orfan. Muncesc şi eu pe unde pot...  Am rămas aici să văd războiul.

—  Austriecii au mai trecut pe-aici?

—  Nu, de trei zile

După ce stătu puţin pe gînduri, ofiţerul descălecă, îşi lăsă soldaţii pe loc, cu faţa spre inamic, intră în casă şi se sui pe acoperiş. Dar căsuţa era joasă şi de-acolo de sus nu se vedea mai nimic.

—  Ar trebui să se urce cineva într-un copac — spuse ofiţerul şi coborî.

In faţa căsuţei se afla un frasin înalt şi mlădios, ce-şi legăna alene frunzişul sub bolta azurie a ceru­lui. Ofiţerul rămase un timp pe gînduri, uitîndu-se cînd la copac, cînd la soldaţi. Apoi, deodată, se întoarse spre copil şi-l întrebă:

 —Spune-mi, băiete, ai ochi buni?

 —Cine, eu? răspunse copilul. Îţi văd vrabia de la o poştă!

 —Dar acolo, în vîrful copacului, poţi să te urci?

 —In care copac? În ăl de colo? Cît ai clipi, sunt sus!

— Şi-ai să-mi poţi spune ce vezi de-acolo din vîrf? De pildă, dacă se zăresc soldaţi austrieci, nori de praf, puşti care lucesc în soare sau cai?

— Sigur c-am să pot!

— Şi ce să-ţi dau pentru asta?

— Ce să-mi daţi? spuse copilul zîmbind. Nimic! Frumos mi-ar mai sta, zău aşa! Şi-apoi pentru nemţi n-aş face-o în ruptul capului, dar pentru ai noştri... Doar sunt lombard!

— Bine. Suie-te atunci!

— Să mă descalţ întîi!

Şi după ce-şi scoase ghetele, copilul îşi strîse cureaua; zvîrli bereta în iarbă şi cuprinse cu bra­ţele trunchiul copacului.

 —  Stai! strigă ofiţerul, vrînd parcă să-l oprească, cuprins deodată de teamă.

 Băiatul se întoarse şi-l privi întrebător cu ochii săi frumoşi, albaştri.

 —  Nu-i nimic! spuse ofiţerul. Urcă-te!

Şi copilul se căţără în pom ca o pisică.

Iar ofiţerul ordonă ostaşilor:

 — Priviţi înainte!

 In câteva clipe, băiatul ajunse în vîrful copacului, unde rămase ţinîndu-se de trunchi, cu picioarele ascunse printre frunze, dar cu pieptul descoperit. Soarele îi lumina chipul, iar în bătaia razelor, părul lui părea de aur. Văzut de jos, era atît de mic, încît ofiţerul abia-l mai desluşea.

 — Uită-te drept înainte şi cît mai departe! îi strigă el.

Pentru a vedea mai bine, băiatul îşi desprinse mîna dreaptă de pe copac şi şi-o duse streaşină la ochi.

 —Ce vezi? îl întrebă ofiţerul.

Copilul îşi plecă grăbit capul spre el şi, ducîndu-şi mîna pîlnie la gură, ca să i se audă glasul mai bine, răspunse:

 — Văd doi oameni călări pe şosea!

 — La ce depărtare sunt de-aici?

 — La o jumătate de milă.

 — Vin încoace?

 — Nu, stau pe loc!

 —Ce mai vezi? îl întrebă ofiţerul, după o clipă de tăcere. Uită-te la dreapta!

Băiatul se uită la dreapta, apoi zise:

 — Pe lîngă cimitir, printre copaci, luceşte ceva în soare. Parc-ar fi baionete..,

 — Oameni vezi?

 — Nu ! Or fi ascunşi în grîu....

Sus, în văzduh, se auzi şuierind un glonţ care se pierdu undeva departe, dincolo de casă.

 — Dă-te jos, băieţaş! strigă ofiţerul. Te-au văzut! Nu-mi mai spune nimic. Dă-te jos!

 — Nu mi-e frică, răspunse copilul.

 — Vino jos! strigă încă odată ofiţerul; dar luîndu-şi seama, îl mai întrebă:

 — La stînga... Ce mai vezi la stînga?

 — La stînga?

 — Da, la stînga!

Băiatul întoarse capul spre stînga: un alt glonţ spintecă aerul, de astă dată mai aproape şi şuierînd mai ascuţit. Băiatul se scutură din tot trupul.

 —  Ai naibii! strigă el. Cu mine au ce au!

Glonţul trecuse pe lîngă el.

 —  Jos! ordonă mînios ofiţerul şi cu glas poruncitor.

 —  Îndată! răspunse băiatul. Nu vă fie teamă! Doar mă apără pomul. Vreţi să ştiţi ce e la stînga?

 —  Da, la stînga — făcu ofiţerul. Dar mai bine coboară!

 —  La stînga - strigă băiatul, aplecîndu-se în partea aceea - acolo, lîngă capelă, parc-aş vedea...

O a treia şuierătură şi mai ascuţită se auzi deodată şi, aproape în aceeaşi clipă, copilul alunecă, agăţîndu-se de trunchiul copacului şi de ramuri, pentru a se prăbuşi apoi în gol, cu capul în jos şi cu braţele desfăcute.

—   Blestemaţii! strigă ofiţerul, alergînd către el. Copilul se mai zbătu de vreo două ori şi rămase întins la pămînt, cu braţele în lături. Un val de sînge îi curgea din partea stîngă a pieptului. Sergentul si alţi doi ostaşi săriră repede de pe cai. Cum ajunseră lîngă el, sergentul se aplecă şi-i desfăcu cămaşa: glonţul pătrunsese în plămînul stîng.

—  A murit! exclamă ofiţerul.

—  Nu, trăieşte! răspunse sergentul.

—  Bietul băiat! Viteazul meu copil! şopti ofi­ţerul. Curaj! Curaj, băiete!

Dar cînd îi apasă batista pe rană, îdemnîndu-l să nu se sperie, copilul deschise ochii, îl privi lung şi capul îi căzu moale: murise. Ofiţerul, înmărmurit, îl privi o clipă, apoi îi aşeză binişor capul în iarbă, se ridică şi rămase cu ochii la el. Sergentul şi cei doi soldaţi îl priveau şi ei neclintiţi; ceilalţi ostaşi stă­teau întorşi cu faţa spre inamic.

       — Bietul băiat! mai şopti odată, îndurerat, ofi­ţerul. Bietul şi viteazul nostru băiat!

Apoi se îndreptă spre casă, luă de la fereastră drapelul tricolor şi îl întinse ca un giulgiu peste trupul micuţului, lăsîndu-i doar faţa descoperită. Intre timp, sergentul adună ghetele, bereta, nuiaua, cuţitaşul, făcîndu-le grămadă lîngă băiat. Îl mai priviră o vreme în tăcere, apoi ofiţerul se întoarse către sergent şi îi spuse:

— Vom trimite ambulanţa să-l ia. A murit ca un ostaş şi tot ca un ostaş trebuie îngropat. Şi după ce-l salută, ordonă soldaţilor: Pe cai! Înainte!

 Săriră cu toţii în şa, iar micul pluton, regrupîndu-se, porni mai departe.

 Cîteva ceasuri mai tîrziu, copilul primi toate onorurile militare.

    Către apusul soarelui, avanposturile italiene înaintaseră spre linia duşmanului, iar pe drumul străbătut în zori de plutonul de cercetaşi călări mărşăluia pe două rînduri puternicul batalion de vînători care, cu două zile în urmă, scăldase în sîngele eroilor săi colina de la San Martino. Ostaşii aflaseră povestea morţii micului lombard încă înainte de a fi părăsit tabăra.

       Cărarea ce alerga de-a lungul unui pîrîiaş cu unda limpede trecea chiar pe lîngă casa aceea.

Cînd primii ostaşi din batalion zăriră trupul copilului întins acolo, la picioarele frasinului, acoperit cu drapelul tricolor, îl salutară scoţîndu-şi săbiile, ca la un semn. Unul dintre ei se aplecă şi rupse de pe malul smălţuit de flori al pîrîului două floricele, pe care i le aruncă la picioare. Ceilalţi îi urmară pilda. In cîteva clipe, trupul micului erou fu în întregime acoperit, iar ostaşii şi ofiţerii, trecînd prin faţa lui, îl salutau şi spuneau: „Cinste ţie, viteaz lombard! Rămas bun, băieţaş! Rămas bun, copile! Trăiască Italia! Glorie vitejilor!”

Un ofiţer îşi smulse decoraţia de pe piept şi i-o zvîrli, un altul îl sărută pe frunte...

  Iar florile se adunau mereu şi-i acopereau ca un covor din ce în ce mai gros picioruşele goale, pieptul însîngerat şi capul bălai, în vreme ce micul erou, întins pe iarbă şi învelit în steagul patriei sale, îşi dormea liniştit somnul de veci, cu chipul alb şi senin, ca şi cum ar fi auzit tot ce-i spuneau ostaşii, fericit că-şi dăduse viaţa pentru scumpa lui Lombardie.