Cele povestite de prietenul meu îmi
treziră o curiozitate deosebită. Monomanii, oamenii prizonieri ai unei singure
idei, m-au intrigat întreaga viaţă, căci un spirit cu cât e mai limitat, cu
atât este pe de altă parte mai aproape de infinit. Tocmai oamenii aceştia,
aparent solitari, îşi construiesc, ca termitele, cu materia lor specială, o
ciudată şi absolut unică lume în miniatură. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia
de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze
călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral.
Dar prietenul meu m-a prevenit:
— Nu prea ai şanse; după câte
ştiu, nimeni n-a reuşit să scoată din Czentovic nici cel mai sărac material
psihologic. Sub nemărginita lui îngustime de minte, ţăranul ăsta şiret ascunde
marea deşteptăciune de a nu se da de gol, şi anume printr-o tehnică foarte
simplă: evită orice convorbire, afară de acelea cu compatrioţi din lumea lui,
pe care şi-i caută prin birturi. Unde simte un om cultivat, se ascunde în găoacea
sa de melc, aşa că nimeni nu se poate lăuda să-l fi auzit rostind vreo prostie,
sau să fi măsurat adâncimea — despre care se spune că e neţărmurită — a
inculturii lui.
Într-adevăr, spusele prietenului
aveau să se confirme. În primele zile ale călătoriei, mi-a fost absolut
imposibil să mă apropii de Czentovic fără să mă vâr în sufletul lui. Ceea ce nu
intră de loc în firea mea. Adevărat că se plimba câteodată pe covertă, dar
totdeauna cu mâinile la spate, cu acea ţinută mândră, cufundată în sine, ca Napoleon
în cunoscutul tablou. Afară de asta, îşi executa atât de grabnic şi de energic
turul peripatetic pe covertă, încât ar fi trebuit să alerg după el în trap ca
să-i pot adresa un cuvânt. Pe de altă parte, niciodată nu se arăta prin
saloane, la bar, sau în fumoar. Şi, cum îmi spusese confidenţial stewardul, cea
mai mare parte a zilei şi-o petrecea în cabina lui, în faţa unei table enorme,
pe care exersa sau recapitula partide de şah.
După trei zile, începui să mă
necăjesc de-a binelea că tehnica lui de apărare era mai abilă decât voinţa mea
de a mă apropia de el. Nu avusesem vreodată ocazia să cunosc personal un
maestru al şahului, iar acum, cu cât mă străduiam mai mult să-mi imaginez un
asemenea tip de om, cu atât mai de neînchipuit îmi apărea o activitate
cerebrală care timp de o viaţă de om se rotea în jurul unui spaţiu de şaizeci
şi patru de pătrate albe şi negre. Doar cunoşteam din propria-mi experienţă
tainica atracţie a acestui „joc regal”, singurul dintre toate jocurile născocite
de om, care se sustrage suveran oricărei tiranii a hazardului şi care acordă
lauri numai spiritului sau mai bine zis unei anumite forme de înzestrare a
spiritului. Dar oare nu minimalizăm jignitor şahul, numindu-l un joc? Nu este şi el o
ştiinţă, o artă, plutind între aceste categorii ca sicriul lui Mohamed între
cer şi pământ? Nu e o împăcare unică a tuturor contrastelor? E străvechi şi
totuşi veşnic nou, mecanic în concepţie şi totuşi eficient numai prin fantezie,
limitat geometric într-un spaţiu încremenit şi în acelaşi timp nelimitat în
combinaţiile sale, dezvoltându-se pururi şi rămânând totuşi steril, o gândire
ce nu duce la nimic, o matematică ce nu calculează nimic, o artă fără opere, o
arhitectură fără substrat; şi totuşi, după cum s-a dovedit, mai trainic în fiinţa
şi în existenţa sa decât toate cărţile şi toate operele, singurul joc care
aparţine tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor şi despre care nimeni nu ştie
ce zeu l-a adus pe pământ pentru a omorî plictiseala, pentru a ascuţi simţurile
şi a captiva sufletele. De unde începe şi unde se sfârşeşte? Orice copil îi
poate învăţa primele reguli, orice ageamiu îl poate încerca; şi totuşi, jocul
acesta creează, în limitele înguste ale unui careu invariabil, o specie
deosebită de maeştri, incomparabili cu toţi ceilalţi oameni cu o aptitudine
exclusivă pentru şah, genii specifice, la care viziunea, răbdarea şi tehnica sunt
eficace, conlucrând tot atât de determinat ca la matematician, la poet, la
compozitor, dar într-o altă proporţie şi într-o altă relaţie. Poate că pe
vremea când frenologia era la modă, un Gall ar fi disecat creierii maeştrilor
şahişti, spre a stabili dacă la astfel de genii o circumvoluţie a materiei
cenuşii, un fel de muşchi sau de protuberanţă a şahului s-ar găsi imprimată mai
intens decât în alţi creieri. Şi cât l-ar fi pasionat pe un asemenea frenolog
cazul unui Czentovic, la care geniul specific apare îngropat într-o totală lene
intelectuală ca un singur filon de aur într-o rocă sterilă de un chintal. În
principiu, îmi era desigur clar că un joc atât de original, atât de genial, îşi
putea crea matadori specifici. Totuşi, cât de greu, aproape imposibil, îmi
venea să concep viaţa unui om cu intelectul activ, a cărui lume se reduce la
linia dintre negru şi alb, un om care îşi caută triumful vieţii într-o eternă
mişcare, înainte şi înapoi, a treizeci şi două de figurine! Cum să ţi-l
închipui pe acela care consideră faptul de a fi deschis o partidă nouă cu calul
în locul pionului, drept o ispravă mare, precum îşi caută nemurirea într-un
colţişor dintr-o carte de şah. Cum să-ţi imaginezi viaţa unui om dotat cu
inteligenţă, care fără să înnebunească, îşi încordează, timp de zece, douăzeci,
treizeci, patruzeci de ani, toate forţele gândirii spre ţelul ridicol de a
încolţi un rege de lemn pe o tablă de lemn?!
Şi iată că un astfel de fenomen, un
geniu atât de ciudat, sau un smintit atât de enigmatic se află pentru prima
dată în preajma mea, pe acelaşi vas, la şase cabine depărtare, iar eu,
nefericitul, în care curiozitatea pentru tot ce ţine de domeniul spiritului
degenerează într-un fel de pasiune, să nu fiu în stare să mă apropii de el! Începeam
să pun la cale cele mai absurde vicleşuguri: de pildă, să-i gâdil vanitatea cu
un pretins interviu pentru un ziar important, sau să-l atac în aviditatea lui
propunându-i un meci bănos în Scoţia. Dar până la urmă, mi-am amintit că cea
mai verificată tehnică a vânătorului ca să momească un cocoş de munte este să
imite ţipătul de dragoste. Într-adevăr, ce poate fi mai eficace pentru a atrage
atenţia unui jucător de şah, decât să joci tu însuţi şah?
Eu însă n-am fost niciodată un şahist
serios, din simplul motiv că totdeauna m-am ocupat de şah superficial şi
exclusiv pentru plăcerea mea. Când mă aşez un ceas în faţa tablei de şah, n-o fac
ca să mă încordez, ci, dimpotrivă, numai pentru a-mi destinde spiritul. Eu joc şah, în înţelesul propriu al
cuvântului, pe când ceilalţi, adevăraţii jucători de şah, îl iau în serios. La
şah, ca şi în dragoste, un
partener este indispensabil — şi în momentul acela nu ştiam încă dacă la bord
se mai află alţi amatori de şah. Pentru a-i scoate din vizuinile lor, le-am
întins în fumoar o cursă primitivă, ca un păsărar, aşezându-mă în faţa unei
table de şah, cu nevastă-mea, deşi ea joacă încă şi mai slab decât mine.
Într-adevăr, nu făcusem mai mult de şase mişcări şi cineva care trecea pe acolo
s-a oprit, un al doilea a cerut voie să privească; în sfârşit, am găsit şi
partenerul dorit, care mi-a propus o partidă. Îl chema Mac Connor, un inginer
de mine, scoţian, care după câte am aflat, făcuse o mare avere în California
săpând puţuri de petrol. Ca înfăţişare, era un om viguros, cu fălci puternice
şi aproape pătrate, cu dinţi solizi, cu tenul de o culoare intensă, a cărei
roşeaţă pronunţată se datora probabil, măcar în parte, consumului abundent de whisky.
Avea umeri surprinzător de laţi, aproape atletici şi acest lucru străbătea ca o
trăsătură de caracter până în jocul lui. Căci mister Mac Connor făcea parte din
acel soi de oameni ai succesului care, în admiraţia propriei lor fiinţe, se
simt umiliţi în conştiinţa personalităţii lor chiar şi de înfrângerea suferită
la o biată partidă de joc. Obişnuit să-şi impună cu brutalitate voinţa şi
răsfăţat de succesele sale reale, acest masiv self-made man
era atât de neclintit pătruns de superioritatea sa, încât orice împotrivire îl
irita ca o răzvrătire necuviincioasă, aproape ca o insultă. După ce a pierdut
prima partidă, a devenit morocănos şi a început să explice amănunţit şi
dictatorial că asta nu i se întâmplase decât printr-o neatenţie de o clipă; la
a treia, a dat vina pe zgomotul din încăperea vecină. Niciodată nu consimţea să
piardă o partidă fără să ceară îndată revanşa. La început, această înverşunare
ambiţioasă mă amuza: până la urmă, am considerat-o numai o circumstanţă
inevitabilă pentru planul meu de a-l atrage pe campionul mondial la masa
noastră.
A treia zi am reuşit, dar numai pe
jumătate. Fie că Czentovic ne observase în faţa tablei de şah pe fereastra de
pe covertă, fie că întâmplător onorase fumoarul cu prezenţa sa — în orice caz,
văzându-ne pe noi, nişte nechemaţi, exercitând arta lui, s-a apropiat
instinctiv cu un pas, şi de la acea distanţă bine măsurată, a aruncat o privire
cercetătoare asupra tablei noastre. Era rândul lui Mac Connor să joace. Şi
chiar această singură mişcare a fost de ajuns pentru a-l lămuri pe Czentovic că ostenelile noastre de diletanţi sunt
prea puţin demne a fi urmărite cu interes de un maestru ca el. Cu acelaşi gest
sigur cu care unul dintre noi — dacă i s-ar fi oferit într-o librărie un roman
poliţist prost — l-ar fi respins fără măcar să-l răsfoiască, Czentovic s-a depărtat de masa noastră şi
a părăsit fumoarul. Te-a pus la cântar şi te-a găsit prea uşor, mi-am spus, cam
supărat de acea privire rece şi dispreţuitoare. Ca să-mi vărs focul, i-am spus
lui Mac Connor:
— După cât se pare, mişcarea
dumitale nu l-a entuziasmat pe maestru.
— Care maestru?
I-am explicat că acel domn care
trecuse adineauri pe lângă noi şi care ne privise jocul cu ochi dezaprobatori
era maestrul Czentovic.
— Ei bine, am adăugat, noi doi
avem să îndurăm zdrobitorul lui dispreţ fără prea mare suferinţă, căci „de unde
nu-i, nici Dumnezeu nu cere”.
Dar, spre mirarea mea, aceste cuvinte
aruncate în treacăt au avut asupra lui Mac Connor un efect neaşteptat. S-a
întărâtat dintr-o dată, a uitat de partida noastră şi ambiţia i se auzea
zvâcnind. A zis că habar nu avusese de prezenţa lui Czentovic pe vapor şi că
trebuie neapărat să joace cu el. Cu un campion mondial nu jucase decât o
singură dată, într-o partidă simultană, alături de alţi patruzeci: chiar şi
asta fusese grozav de palpitant şi aproape câştigase. Oare îl cunoşteam
personal pe maestru? Am răspuns negativ. Nu cumva aş vrea să-i vorbesc şi să-l poftesc la masa noastră?
Am refuzat sub cuvânt că, după câte ştiam, Czentovic nu era dornic de cunoştinţe
noi. Afară de asta, ce farmec putea avea pentru un campion mondial să joace cu
nişte şahişti ca noi, jucători de mâna a treia?
Ei, n-ar fi trebuit să rostesc
cuvintele „jucători de mâna a treia”, faţă de un om atât de ambiţios ca
Mac Connor. S-a rezemat necăjit în fotoliu şi a declarat tăios că, în ce-l priveşte, nu-i vine să creadă că
Czentovic ar putea refuza invitaţia politicoasă a unui gentleman şi că
va avea el grijă de asta. După ce, la rugămintea lui, i-am făcut o scurtă
descriere a campionului, Mac Connor a părăsit cu indiferenţă tabla noastră de
şah ca să se avânte cu o nerăbdare impetuoasă pe covertă în căutarea lui
Czentovic. Am simţit din nou că posesorul unor umeri atât de laţi nu putea fi
reţinut, îndată ce voinţa lui îşi fixase o ţintă.
Aşteptam cu destulă curiozitate. După
zece minute, Mac Connor s-a întors nu tocmai bine dispus, după cât mi se părea.
— Ei? l-am întrebat.
— Ai avut dreptate, a răspuns
cam înciudat. Nu-i un domn prea agreabil. M-am prezentat, i-am spus cine sunt.
Nici nu mi-a întins mâna. Am încercat să-i explic cât de mândri şi onoraţi am
fi toţi cei de pe vas, dacă el ar consimţi să joace cu noi un simultan. Dar s-a
ţinut al dracului de ţeapăn, şi mi-a răspuns că regretă, însă şi-a luat prin
contract obligaţia faţă de agentul lui de a nu juca fără onorariu în tot timpul
turneului. Minimul onorariului său ar fi două sute cincizeci de dolari partida.
M-a apucat râsul.
— Nu mi-ar fi dat niciodată prin
minte că, mutând figurile de pe negru pe alb, poţi face o afacere atât de bănoasă.
Ei, sper că şi dumneata ţi-ai luat rămas bun tot atât de politicos.
Mac Connor a rămas însă foarte
serios:
— Partida e fixată pentru mâine
după-amiază la ora trei. Aici, în fumoar. Sper că n-o să-l lăsăm să ne facă praf prea uşor.
— Cum? I-ai acordat cei două
sute cincizeci de dolari? am exclamat foarte impresionat.
— De ce nu? C’est
son métier Dacă m-ar durea o măsea şi dacă s-ar afla, întâmplător,
pe vas, vreun dentist, nici lui nu i-aş cere să mi-o scoată gratuit. Omul are
perfectă dreptate să pretindă preţuri grase: în orice specialitate, adevăraţii
oameni capabili sunt şi cei mai buni oameni de afaceri. În ce mă priveşte, cu
cât o afacere e mai limpede, cu-atât mai bine. Prefer să plătesc cash decât să primesc favoruri de
la un oarecare domn Czentovic şi la urmă să fiu obligat să-i mulţumesc. De
altminteri, mi s-a întâmplat să pierd într-o seară la clubul nostru mai mult de
două sute cincizeci de dolari şi asta fără să joc cu un campion mondial. Pentru
jucători „de mâna a treia” nu-i ruşine să fie învinşi de un Czentovic.
Mă amuza cât de adânc jignisem amorul propriu al
lui Mac Connor cu expresia asta nevinovată „jucător de mâna a treia”. Cum însă
era hotărât să plătească această glumă costisitoare, n-aveam nimic împotriva
unei ambiţii deplasate, care în fine avea să-mi mijlocească cunoştinţa cu
bizarul meu individ. I-am înştiinţat în grabă pe cei patru sau cinci domni care
se declaraseră până acum jucători de şah şi, pentru a nu fi deranjaţi în timpul
meciului de cei care ar trece pe acolo, am rezervat nu numai masa noastră, ci
şi mesele vecine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu