Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5) - ultima parte

A doua zi, la trei fix, ora convenită, eram cu toţii reuniţi în fumoar. Cercul nostru mai crescuse cu doi amatori ai artei regale, doi ofiţeri de marină, care ceruseră dispensă de serviciu pe bord, ca să poată asista la meci. Nici Czentovic nu s-a mai lăsat aşteptat, ca în ajun, şi după alegerea obligatorie a culorilor, a început partida memorabilă a acestui homo obscurissimus împotriva vestitului campion mondial. Îmi pare rău că a fost jucată numai pentru noi, spectatori cu totul incompetenţi, şi că desfăşurarea ei nu s-a păstrat în analele şahului, ca improvizaţiile lui Beethoven în ale muzicii. În după-amiezele următoare, ce-i drept, am încercat să reconstituim partida din memorie, dar în zadar: pesemne că în timpul jocului urmărisem prea pătimaş pe cei doi adversari şi nu desfăşurarea jocului. Căci contrastul spiritual din ţinuta celor doi parteneri se arăta în decursul partidei tot mai plastic trupeşte. 

     Czentovic cel tipicar rămânea nemişcat ca un buştean, tot timpul cu ochii aţintiţi sever asupra tablei de şah. Gândirea părea pentru el o sforţare — fizică, am putea spune — care îi silea toate organele să se concentreze la maximum. Doctorul B. dimpotrivă, se mişca perfect liber şi la largul său. Ca un adevărat diletant, în cel mai bun sens al cuvântului, căruia nu-i place decât jocul, decât acel diletto(*) al jocului, îşi lăsa trupul destins cu totul, în timpul primelor pauze vorbea cu noi dându-ne explicaţii, îşi aprindea cu o mână sigură o ţigară, şi numai când îi venea rândul privea un minut tabla de şah. De fiecare dată dădea impresia că ar fi prevăzut mişcarea adversarului.

Mişcările obligatorii de deschidere au mers destul de repede. Abia la a şaptea sau a opta mişcare a început să se dezvolte ceva ca un plan definit. Czentovic îşi prelungea pauzele de gândire; astfel am simţit că începe adevărata întrecere. Dar, pentru a spune adevărul, desfăşurarea treptată a situaţiei a fost, ca orice competiţie corectă, o decepţie pentru noi, profanii. Cu cât figurile se împleteau între ele formând un ornament straniu, cu atât mai de nepătrunsă era pentru noi situaţia reală. Nu puteam sesiza nici intenţia partenerilor, nici care dintre ei se afla de fapt într-o situaţie mai avantajoasă. Observam numai că fiecare figură acţiona ca o pârghie pentru a sparge frontul inamic, dar nu eram în stare să descoperim — deoarece la aceşti jucători excepţionali fiecare mutare era combinată dinainte în vederea mai multor mişcări viitoare — intenţia strategică a acelui du-te-vino. La care se mai adăuga încetul cu încetul un fel de oboseală paralizantă, datorită nesfârşitelor pauze de gândire ale lui Czentovic, şi care începeau să-l irite vizibil şi pe prietenul nostru. Observam cu îngrijorare că acesta — cu cât partida se prelungea — se frământa tot mai mult pe scaun, aprindea nervos o ţigară după alta sau scotea creionul ca să noteze ceva. Apoi a comandat iar o sticlă de apă minerală, pe care a dat-o pe gât în grabă, pahar după pahar; era vădit că el combina însutit mai repede decât Czentovic. De câte ori acesta, după o chibzuire îndelungă, se hotăra să împingă cu mâna lui grea o figură, prietenul nostru zâmbea ca acela care vede realizându-se ceva de mult aşteptat; şi riposta pe loc. Cu mintea lui rapidă, calculase desigur dinainte toate loviturile posibile ale adversarului. De aceea, cu cât hotărârea lui Czentovic zăbovea mai mult, cu atât îi sporea nerăbdarea şi pe când aştepta, în jurul buzelor i se brăzda o trăsătură înciudată şi aproape ostilă. Dar pe Czentovic nimic nu-l putea zori. Medita, rigid şi mut şi făcea pauze tot mai mari cu cât tabla se golea. După cea de-a patruzeci şi doua mişcare — trecuseră două ceasuri şi trei sferturi bătute pe muche — stăteam cu toţii istoviţi şi aproape fără interes în jurul mesei. Unul dintre ofiţerii de pe vas se şi îndepărtase, altul se apucase să citească o carte şi ridica privirea numai câte o clipă la fiece schimbare. Dar deodată, la o mişcare a lui Czentovic s-a întâmplat ceva neaşteptat. Îndată ce doctorul B. a observat că Czentovic pusese mâna pe cal ca să-l împingă înainte, s-a ghemuit ca o pisică gata să sară. Tot trupul lui a început să tremure şi abia a executat Czentovic mişcarea cu calul, că a şi împins regina înainte şi a zis tare şi triumfător: „Aşa, i-am venit de hac!” S-a rezemat apoi de spătar, încrucişând braţele pe piept şi l-a privit provocator pe Czentovic. O lumină fierbinte îi licărea în pupile.

Instinctiv, ne-am aplecat cu toţii pe tablă ca să pricepem mişcarea anunţată atât de triumfător. La prima vedere, nu era vizibilă nicio ameninţare directă. Spusele prietenului nostru trebuiau deci să se fi referit la o desfăşurare pe care noi, diletanţii cu mintea scurtă, n-o puteam calcula încă. Czentovic era singurul care la acea prevestire provocatoare nu se mişcase. Stătea neclintit ca şi când n-ar fi auzit jignitorul „i-am venit de hac”. Nu s-a întâmplat însă nimic. Cum ne ţineam involuntar răsuflarea, a început dintr-o dată să se audă tic-tacul ceasului care fusese pus pe masă pentru controlul timpului. Trecuseră trei minute, şapte minute, opt — Czentovic nu se mişca, dar aveam impresia că nările lui groase i se umflaseră şi mai mult de sforţarea lăuntrică. Aşteptarea asta mută îi era tot atât de insuportabilă prietenului nostru ca şi nouă. S-a sculat cu o mişcare bruscă şi a început să se plimbe încoace şi încolo prin fumoar, întâi încet, apoi mai repede, mereu mai repede. Toţi îl priveam cu oarecare mirare, dar niciunul mai îngrijorat decât mine; îmi sărise în ochi faptul că, în ciuda vehemenţei acestui du-te-vino, paşii lui măsurau tot timpul aceeaşi distanţă. Era ca şi cum de fiecare dată s-ar fi izbit în mijlocul odăii goale de o barieră invizibilă, care îl silea să se întoarcă. Înfiorat, mi-am dat seama că această plimbare reproducea inconştient dimensiunea celulei lui de odinioară. Chiar aşa trebuie să fi alergat în lunile de captivitate, în lung şi în lat, ca un animal în cuşcă, chiar aşa, cu mâinile crispate şi cu umerii încovoiaţi. Aşa trebuie să fi alergat el acolo, în lung şi în lat, de o mie de ori, cu luminile roşii ale nebuniei în privirea fixă şi totuşi febrilă. Dar judecata lui părea încă perfect intactă, căci din când în când se întorcea nerăbdător către masă, ca să vadă dacă între timp Czentovic nu luase o hotărâre. Au trecut însă nouă, au trecut zece minute. În sfârşit, s-a întâmplat ceea ce niciunul dintre noi nu prevăzuse: Czentovic şi-a ridicat încet mâna lui grea, care până acum stătuse nemişcată pe masă. Şi cu toţii îi aşteptam cu nerăbdare hotărârea. Dar Czentovic n-a făcut nicio mişcare, ci deodată a înlăturat cu dosul palmei, încet şi hotărât, toate figurile de pe tablă. Abia în clipa următoare înţelegeam cu toţii: Czentovic abandonase partida. Capitulase pentru a nu se expune unui mat în faţa noastră. Neverosimilul se realizase. Maestrul şahului mondial, campionul a nenumărate meciuri, coborâse steagul în faţa unui necunoscut, a unui om care nu se atinsese de tabla de şah de douăzeci sau de douăzeci şi cinci de ani. Prietenul nostru, un anonimus, un ignotus, învinsese în luptă deschisă pe cel mai mare jucător de şah de pe globul pământesc.

Fără să ne dăm seama, ne ridicasem în picioare, unul după altul. Fiecare dintre noi avea sentimentul că trebuie să spună sau să facă ceva pentru a-şi uşura inima de această emoţie a bucuriei. Singurul care persevera în liniştea lui era Czentovic. Abia după o pauză bine măsurată, a înălţat capul şi a aruncat o privire de piatră prietenului nostru.

— Încă o partidă? a întrebat.

— Bineînţeles, răspunse doctorul B. cu o însufleţire neplăcută mie.

S-a aşezat îndată jos, înainte ca eu să-i fi putut aminti hotărârea sa de a nu juca decât o singură partidă şi, cu o grabă înfrigurată, a început să aranjeze iar figurile. Era atât de înfierbântat adunându-le, încât de două ori degetele lui tremurătoare i-au scăpat pe jos câte un pion. Frământarea mea atât de penibilă faţă de nervozitatea lui nefirească, crescuse până la un fel de teamă. Căci omul acesta, atât de calm şi de tăcut până atunci, fusese cuprins de o exaltare evidentă; buzele îi tremurau tot mai des, şi trupul de asemenea, zgâlţâit de o febră violentă.

— Nu trebuie, i-am şoptit, nu acum. Destul pentru azi! Este prea obositor pentru dumneavoastră.

— Obositor! Ha! a râs el tare şi răutăcios, şaptesprezece partide aş fi putut juca în timpul ăsta dacă n-am fi bătut aşa pasul pe loc! Obositor pentru mine este numai să nu adorm jucând în acest ritm! Ei! Începe o dată!

Ultimele cuvinte i le spusese lui Czentovic pe un ton violent, aproape grosolan. Acesta se uita calm şi stăpânit. Dar privirea lui de piatră părea un pumn ameninţător. Deodată s-a ivit ceva nou între cei doi jucători: o încordare primejdioasă, o ură pătimaşă. Nu mai erau doi parteneri care vor să-şi încerce puterile, erau doi vrăjmaşi care juraseră să se nimicească. Czentovic a şovăit mult înainte de a face prima mişcare, şi aveam impresia limpede că dinadins şovăia atâta. De bună seamă — tactician cu experienţă — descoperise că tocmai prin încetineala sa îşi obosea şi îşi irita adversarul. Astfel, a lăsat să treacă patru minute înainte de a începe cea mai simplă, cea mai normală dintre deschideri: obişnuita mutare înainte cu două pătrate a pionului din faţa regelui. Imediat, prietenul nostru l-a întâmpinat la fel cu pionul regelui său, dar Czentovic a făcut din nou o pauză nesfârşită, aproape insuportabilă; era ca şi când un fulger puternic s-ar repezi pe pământ şi tu ai aştepta cu inima bătândă tunetul, cate întârzie să vină. Czentovic nu se mişca. Chibzuia tăcut, încet şi, după cum simţeam din ce în ce mai sigur, cu răutate. Astfel însă îmi lăsa timp din belşug să-l observ pe doctorul B. Tocmai dăduse pe gât al treilea pahar cu apă; brusc, mi-am amintit că îmi povestise despre setea lui înfrigurată din celulă. Se manifestau toate simptomele unei surescitări anormale; vedeam cum i se umezeşte fruntea şi cum cicatricea de pe mâna lui devenea tot mai roşie şi mai marcată. Dar încă se domina. Abia când, la a patra mişcare, Czentovic medita iar nesfârşit, l-a părăsit stăpânirea de sine şi s-a zbârlit brusc:

— Dar joacă odată!

Czentovic l-a privit rece:

— După câte ştiu, am convenit zece minute pentru o mişcare. Din principiu, nu joc într-un timp mai scurt.

Dr. B. îşi muşca buza. Am observat cum, sub masă talpa lui bătea tactul agitat, tot mai agitat pe podea, iar pe mine însumi m-a cuprins o nervozitate tot mai irezistibilă, din pricina presimţirii apăsătoare că în el se pregăteşte nu ştiu ce nebunie. Într-adevăr, la mişcarea a opta s-a produs un nou incident. Doctorul B., care aşteptase tot mai nestăpânit, nu şi-a mai putut reţine încordarea; se frământa mereu pe scaun şi a început, fără a-şi da seama, să bată cu degetele în masă. Czentovic a ridicat din nou capul lui greu, de ţăran:

— V-aş ruga să nu mai bateţi toba! Mă deranjaţi. În aşa condiţii, nu pot să joc.

— Ha! a râs scurt doctorul B. Se vede.

Fruntea lui Czentovic s-a împurpurat.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? a întrebat el tăios şi înciudat.

Doctorul B. a râs iar, scurt şi răutăcios:

— Nimic, doar că sunteţi prea nervos.

Czentovic a tăcut şi şi-a plecat iar capul.

Abia după şapte minute a făcut mişcarea următoare şi în acest ritm de înmormântare partida a continuat să se târască mai departe. Czentovic se împietrea din ce în ce; epuiza maximul timpului de gândire convenit, până ce se hotăra la vreo mişcare şi, de la un interval la altul, purtarea prietenului nostru devenea tot mai ciudată. Părea că nu îl mai interesează de loc partida, ci că e preocupat de cu totul altceva. Renunţase să mai alerge pătimaş de colo până colo şi stătea nemişcat pe locul lui. Uitându-se în gol cu o privire năucă şi aproape dementă, mormăia într-una cuvinte de neînţeles: ori se pierdea în combinaţii fără sfârşit, ori elabora în minte — şi aceasta era presupunerea cea adevărată, bănuiam eu — cu totul alte partide, căci de fiecare dată când Czentovic juca în fine, trebuia să-i atragem atenţia să-şi revină din starea de absenţă. Atunci avea nevoie doar de un minut ca să se orienteze asupra situaţiei. Din ce în ce îmi creştea bănuiala că de mult ne uitase, pe Czentovic şi pe noi toţi, în forma aceasta rece de nebunie, care se va putea descărca brusc, în chip violent. Şi într-adevăr, la a nouăsprezecea mişcare, criza a izbucnit. Abia îşi mutase Czentovic figura şi doctorul B., fără să se mai uite bine la tablă, şi-a împins deodată nebunul trei pătrate înainte şi a ţipat atât de tare încât am tresărit cu toţii:

— Şah! Şah la rege!

Ne-am uitat îndată la tablă, în aşteptarea unei mişcări deosebite. Dar după un minut s-a întâmplat ceva ce niciunul dintre noi nu prevăzuse: Czentovic a ridicat încet de tot capul şi a privit în cercul nostru de la unul la altul — lucru ce nu făcuse niciodată. Părea că savurează ceva cu o satisfacţie grozavă, căci pe încetul i s-a desenat pe buze un zâmbet mulţumit şi evident batjocoritor. Abia după ce a gustat până la capăt triumful, încă de neînţeles pentru noi, s-a întors către grupul nostru, cu o falsă politeţă;

— Regret, dar nu văd niciun şah. Vede vreunul dintre domni un şah la regele meu?

Ne-am uitat la tablă şi apoi, neliniştiţi, la doctorul B. Într-adevăr, regele lui Czentovic era apărat faţă de nebun printr-un pion — şi un copil putea să-şi dea seama de asta — deci niciun şah la rege nu era posibil. Ne-a cuprins îngrijorarea. Nu cumva prietenul nostru, înfierbântat cum era, deplasase din greşeală o figură, cu un pătrat prea aproape sau prea departe? Tăcerea noastră l-a făcut şi pe doctorul B. să privească mai atent tabla, şi a început să îngaime nervos:

— Dar regele trebuie să fie pe F7… are o poziţie falsă, complet falsă. Ai făcut o mişcare falsă! Toate sunt false pe tabla asta… pionul ar trebui să fie pe G5 şi nu pe G4… păi asta e cu totul altă partidă… Asta este…

Deodată s-a oprit. Îl apucasem puternic de braţ; mai bine zis, îl strânsesem atât de tare, încât a fost silit s-o simtă, cu toată buimăceala lui înfrigurată. S-a întors şi m-a privit fix, ca un somnambul.

— Ce… ce vreţi?

N-am spus nimic decât „Remember!” şi mi-am plimbat degetul în acelaşi timp pe cicatricea mâinii lui. Instinctiv, mi-a urmărit mişcarea cu privirea, ochii lui fixau sticlos dunga roşie, sângerie. Apoi a început deodată să tremure şi un fior i-a străbătut tot trupul.

— Pentru Dumnezeu, murmură el cu buzele palide, am spus sau am făcut ceva fără sens?… Nu cumva sunt iarăşi…

— Nu, i-am şoptit încet. Dar trebuie să întrerupeţi imediat partida, este ultima clipă, amintiţi-vă ce v-a spus medicul!

Doctorul B. s-a sculat brusc.

— Vă cer scuze pentru confuzia mea prostească, a zis cu vocea lui politicoasă dinainte, şi s-a înclinat către Czentovic. Fireşte, tot ce am spus e absurd. Bineînţeles, partida este a dumneavoastră.

Apoi s-a întors către noi.

— Şi pe dumneavoastră, domnilor, vă rog să mă scuzaţi. Dar vă prevenisem să nu aşteptaţi prea mult de la mine. Iertaţi-mă că v-am făcut de ruşine — pentru ultima oară am încercat să joc şah.

S-a înclinat şi s-a depărtat, la fel de modest şi de misterios cum apăruse. Numai eu ştiam de ce omul acesta nu se va mai atinge niciodată de o tablă de şah. Ceilalţi au rămas cam descumpăniţi şi cu sentimentul vag de a fi scăpat cu greu de ceva neplăcut. Şi primejdios.

— Damned fool! a mormăit decepţionat Mac Connor.

Czentovic s-a ridicat ultimul de pe fotoliul său şi a mai aruncat o privire la partida neterminată.

— Păcat, a spus el mărinimos, atacul nu era de loc rău gândit. De fapt, pentru un diletant, domnul ăsta e excepţional de înzestrat.
(*) Diletto - placere, deliciu