O noua poveste a lui Dimitar Peev

Un fir din barba lui Mahomed

Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa retrăiască vremea dinaintea naşterii sale. Pentru noi trecutul rămîne ireversibil. Şi totuşi, am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pămînt cu sute de mii de ani în urmă. Eram şi nu eram eu. Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii altui om, nebănuit, necunoscut. Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. Mai bine aş povesti întîmplările în ordinea în care s-au succedat.

Într-o după-amiază, m-a sunat la telefon fostul meu coleg de şcoală Straşimir Lozev. Odinioară, la liceu, fuseserăm prieteni apropiaţi, însă mai tîrziu viaţa ne-a despărţit. Fiecare a apucat pe drumul lui şi de atunci nu ne-am mai văzut. Uneori, cînd ne întîlneam întîmplător pe stradă, ne aduceam aminte de nebuniile şcolăreşti şi mereu ne încheiam întrevederea cu aceeaşi hotărîre ca „peste cîteva zile” să ne vedem negreşit. Auzindu-i glasul, am crezut în cele din urmă ca s-a decis să-şi pună în aplicare intenţia. Dar motivul era cu totul altul...

După ce s-a instalat în fotoliu şi am schimbat cîteva tachinării prieteneşti tradiţionale, Lozev scoase din servietă un flacon mic şi mi-l puse pe birou.

– Aş vrea să aud şi părerea ta, zise el. Cercetează bine obiectul ăsta şi spune-mi din ce-i făcut şi la ce poate servi.

M-am uitat nedumerit la prietenul meu. El însă îmi arătă cu privirea flaconul şi nu mai zise nimic. Flaconul era un cilindru transparent cu pereţii netezi. În mijlocul lui; aproape în toată lungimea, se afla o vergea subţire albicioasă. Pereţii cilindrului mi s-au părut mult prea subţiri pentru mărimea lui. L-am tot răsucit în mîini şi în cele din urmă am zis:

– De unde îl ai?

– Stai, nu te pripi. Nici măcar nu te-ai uitat bine la el! Lozev se scula în picioare, luă flaconul, îl desfăcu îndemînatic în două de-a lungul unei linii de la mijloc, apoi scoase din el vergeaua şi mi-o dădu. Vezi tu, vergeaua asta e importantă.

Pe vergeaua subţire era înfăşurat un fit alb-lăptos. L-am apucat de capăt şi am început să-l desfac. Curînd apăru pe masă o grămăjoară de fir strălucitor. Era elastic ca o sîrmă de oţel foarte subţire, însă destul de greu. Am depănat cîteva zeci de metri.

Lozev îşi aprinse bricheta. Puse un capăt al firului pe flacără şi după ce-l ţinu aproape un minut, mi-l restitui.

Am apucat prevăzător partea ţinută în foc: era rece şi nici măcar nu se înnegrise.

– Ai cumva o foarfecă? mă întrebă Lozev pe neaşteptate.

– Cred că am! i-am răspuns şi am scos din sertar o foarfecă mare de birou. La ce-ţi trebuie?

– Taie-mi o bucată din firul ăsta, zise Lozev şi mă privi ironic.

Sîrma albă se îndoia, alunecînd. Foarfecele clănţănea 111 zadar. N-am izbutit sa tai firul miraculos. Am încercat să-l rup cu mîna, m-am opintit din răsputeri, însă degeaba.

– Trage, trage! mă tot îndemna prietenul meu.

– Cum adică, tu ai izbutit?

– Cîtuşi de puţin, zise el. N-am reuşit decît să mă tai! şi-mi arătă degetul rănit. Acu' mai ai ceva de spus?

– Pare să fie un soi de bobină, deşi n-am văzut nimic asemănător pînă azi! am zis eu. Cilindrul şi vergeaua par de sticla, dar sunt prea grele, iar cît priveşte sîrma... habar n-am din ce material o fi. Poate că e, ştiu eu, vreo masă plastică necunoscută, de o tărie neobişnuită...

Lozev curma presupunerea mea cu multă siguranţă:

– Nu, nu-i. masă plastică! Nici nu poate fi masă plastică.

– În cazul ăsta nu ştiu ce să zic. Mai bine spune tu. Vezi că n-o nimeresc.

– Bine, hai să-ţi spun: E un fir din barba lui Mohamed.

– Ce fir?! Care Mohamed?

– E un fir din barba Profetului, barba lui Mohamed. Vorbesc cît se poate de serios. Dacă nu crezi, am şi dovezi scrise.

– Nu cumva Alah în persoană ţi-a dăruit un fir din barba Profetului său? i-am spus rîzînd.

– Nu mi l-a dăruit Alah, l-a luat unchiul meu cu mîna lui dintr-o geamie! îmi replică Lozev cu toată seriozitatea, adăugînd: deşi fapta asta l-a costat poate viaţa.

Povestea, pe scurt, era următoarea:

Unchiul lui Lozev, căpitanul Proinov, comanda o companie în timpul războiului balcanic. În toamna anului 1912, unitatea lui s-a nimerit să fie într-un orăşel din Tracia, numit Keşan. În geamia de acolo, unchiul prietenului meu a găsit obiectul care era sacrosanct pentru mahomedani. Prin acest obiect orăşelul era renumit în tot imperiul otoman. Dar fără multă ceremonie unchiul a pus mîna pe flacon.

Un turc bătrîn a văzut sacrilegiul. Din strigătele şi blestemele lui s-a putut înţelege că era un fir din barba Profetului. După spusele bătrînului, firul de păr al lui Mohamed avea proprietatea miraculoasă de a creşte singur, de a se înfăşură în jurul vergelei şi... era mai înţelept decît şapte înţelepţi.

Căpitanul s-a simţit probabil tulburat sufleteşte după blestemele turcului. Totuşi, e mai lesne de crezut că a ascultat de sfaturile practicului său plutonier care zicea că nu e bine să păstreze la el asemenea obiect. În cazul cînd ar cădea prizonier (era în plin război şi se putea întîmpla orice) turcii fanatici l-ar fi tăiat bucăţele pentru sacrilegiul făptuit. Şi astfel, printr-un soldat care se reîntorcea la Plovdiv, căpitanul trimise flaconul surorii sale, care era mama prietenului meu.

În această scrisoare (Lozev mi-a dat-o s-o citesc) totul era descris destul de caraghios, într-o limbă învechită, împestriţată cu turcisme şi rusisme, pe care o vorbea intelectualitatea dinaintea războiului balcanic.

La cîteva zile după vizita soldatului mesager, sora primi o comunicare oficială cu acest conţinut: „Căpitanul Proinov Gospodin a decedat eroic făcîndu-şi datoria faţă de patrie, pentru eliberarea fraţilor lui înrobiţi”.

– În felul acesta şi flaconul şi scrisoarea au zăcut cincisprezece ani în sipetul mamei, îşi urmă Lozev povestirea. Cînd eram mic, am auzit povestea asta ciudată, însă mama n-a vrut niciodată să-mi arate firul de păr al lui Mohamed. Cred că-i era frică. Poate că făcea legătură între el şi moartea unchiului meu. Abia după ce s-a prăpădit, surorile mele, alături de care trăise mama la Plovdiv, au găsit scrisoarea şi flaconul şi mi le-au dat mie.

Lovez luă de pe masă grămăjoara de „păr” şi începu să-l înfăşoare cu atenţie.

– Sper, am încept eu, să nu mai trebuiască să te conving că ceea ce ţii în mînă nu poate fi un fir de păr.

– Povestea este aşa cum ţi-am spus-o. Acum, însă ascultă de ce am venit aici. Vreau să iei la tine obiectul ăsta ciudat. Nu, să nu-ţi treacă prin minte că aş fi superstiţios. Te rog să-l cercetezi în laborator.

De fapt şi eu mă gîndisem să-i propun să-mi încredinţeze trofeul lui. Începuse să mă intereseze şi voiam să aflu ce era misteriosul obiect.

Bineînţeles că nu le-am mărturisit nimic colegilor mei. Îmi închipuiam ce haz avea să stîrnească ştirea că am adus în laborator pentru cercetare un fir din barba lui Mohamed. Iată de ce am rămas în laborator în continuare şi, abia după ce toţi au pornit spre Sofia, m-am consacrat de unul singur preocupărilor mele ştiinţifice ilicite.

Aşadar, înainte de a-mi continua povestirea, sunt dator să mă recomand. Sunt specialist în chimia-fizică şi lucrez la Institutul Tehnologic de Chimie. De asemenea mai sunt şi asistent la catedra de electrochimie. Dar numele meu? Nu, n-are să vă spună nimic. S-au scurs cincisprezece ani de cînd sunt trecut în statele de serviciu ca lucrător ştiinţific şi, totuşi, nu m-am făcut vestit prin nimic. De aceea, în cazul de faţă, numele meu n-are nicio însemnătate.

În primul rînd, am încercat să rup o bucată de fir ca s-o cercetez mai uşor. Am luat-o de la foarfecă, la fel ca prietenul meu, am continuat cu maşina de tăiat, ca să închei cu aparatul cel mare pentru încercarea rezistenţei materialelor la extensie.

Sîrma asta cu un diametru numai de O,07 milimetri (era tot atît de groasă ca şi firul de păr omenesc, hogii au avut ochi sigur!) a rezistat la neverosimila, miraculoasa greutate de cinci tone, deşi faţă de diametrul ei ar fi trebuit să se rupă chiar de la cîteva sute de grame. Era ceva fantastic. Un material de asemenea tărie nu există.

Firul nu s-a rupt nici la cinci tone, ci, pur şi simplu, s-a smuls întreg şi intact. Bucşa nu l-a putut reţine. N-am să vă plictisesc cu descrierea amănunţită a tuturor experienţelor. Au fost numeroase şi variate, dar toate au dat acelaşi unic rezultat negativ! Firul nu se rupea, nu era influenţat de niciunul din reactivele chimice, nu-l putea topi nici flacăra arzătorului Bunsen, nu era bun conducător de electricitate, nu putea fi magnetizat, nu... Într-un cuvînt, am priceput că ţin în mîinile mele un obiect făcut dintr-o materie necunoscută omenirii. Dar ce putea să fie? Şi cum a ajuns în mîinile hogilor?

În ziua următoare am informat oficial conducerea institutului. Cuvintele mele au produs uimire, unii au încercat să le ia în glumă, dar după aceea, pentru că stăruiam, ceilalţi au repetat analizele. Rezultatul a fost acelaşi. Am cîştigat un singur lucru: de rîndul acesta nu mai eram unicul nedumerit.

Lozev şi-a făcut din nou apariţia. Era foarte plăcut surprins aflînd că de „firul său de barbă” se ocupă chiar profesorii, însă rămase decepţionat aflînd că nu pot să-i comunic nimic nou. L-am rugat ca „deocamdată” să nu-şi ia trofeul înapoi. Era înregistrat în opisul laboratorului tehnologic sub denumirea prudentă de „obiect de origine necunoscută”.

Toată această tărăşenie probabil că s-ar fi sfîrşit aci dacă, pe neaşteptate, nu mi s-ar fi oferit posibilitatea să vizitez Uniunea Sovietică. La propunerea mea, mi s-a dat sarcina să refer cazul şi colegilor moscoviţi şi să-i rog să colaboreze la dezlegarea enigmei acestui obiect misterios.

Îndată ce am ajuns la Moscova, am predat flaconul cu firul de păr laboratorului respectiv (specialitatea mea era niţel diferită), am povestit acolo tot ceea ce ştiam şi tot ce făcusem, apoi m-am consacrat muncii mele ştiinţifice propriu-zise.

După două săptămîni am fost chemat la telefon în laboratorul unde lucram şi mi s-a făcut invitaţia să mă duc chiar la directorul institutului, un savant de renume mondial.

În sala de aşteptare a academicianului am dat peste cîţiva vizitatori, dar secretara m-a trecut peste rînd şi m-a introdus în cabinetul savantului.

A trebuit să istorisesc din nou toate cîte le ştiam în legătură cu „firul din barba lui Mohamed”.

– Şi acum, începu Lavrenti Pavlovici (asa se numea academicianul), vreau să te informez asupra celor ce am izbutit să stabilim noi. Firul, vergeaua şi vasul cilindric sunt confecţionate din acelaşi material: siliciu pur supraconsistent. Bănuim că a fost supus unei presiuni de cîteva milioane de atmosfere. I s-a modificat nu numai structura cristalelor, ci i s-au redus orbitele electronice printr-un mijloc încă neaflat. Am impresia că aceasta e o substanţă similară cu mezoatomul căutat de noi, adică avînd nuclee centrale în jurul cărora gravitează electroni grei.

În clipa aceea, în încăpere a intrat un bărbat necunoscut, de vîrstă mijlocie. Academicianul mi-l prezentă: profesorul Grigoriev.

– Colegul nostru bulgar nu ştie nimic mai mult! îi spuse Lavrenti Pavlovici. A confirmat numai ceea ce avem notat şi noi în însemnările zilnice.

– Nici nu ne putem aştepta la altceva, răspunse Grigoriev. Urmele trofeului se pierd undeva, peste veacuri, şi după toate probabilităţile noi n-o să le descoperim niciodată. Prin urmare, oricît ar fi de trist, nu e ăsta esenţialul.

– Iertaţi-mă, discuţia noastră o să vi să pară cam enigmatică, fiindcă eu n-am terminat încă! zise academicianul întorcîndu-se spre mine din nou. Toate însuşirile excepţionale ale acestui trofeu duc în mod neîndoielnic spre o singură concluzie: originea lui nepămînteana.

– Cum, vreţi să spuneţi că?... şoptii eu tulburat.

– Da, noi socotim că flaconul cilindric în care e firul a fost adus odinioară, cine ştie cînd, de nişte fiinţe inteligente, locuind în altă lume siderală şi care au venit în vizită pe Pămînt! Lavrenti Pavlovici rosti fraza iute, „dintr-o suflare”, parcă ar fi vrut să-şi spună dintr-o dată tot gîndul care-l emoţiona chiar şi pe el, apoi urmă: Oricît de straniu ar suna această presupunere, alta mai acceptabilă nu văd, după ce am căzut de acord că o astfel de substanţă nu putea fi produsă pe Pămînt în trecut. Nici chiar ştiinţa noastră contemporană nu e în stare s-o obţină.

– Sunteţi convins de asta? l-am întrebat eu.

– Absolut. Ai să te încredinţezi şi dumneata, după ce ai să auzi totul. Fireşte, ne-am pus întrebarea: Ce destinaţie putea să aibă această bobină? Lavrenti Pavlovici tăcu o clipă.

– S-ar putea ca el să poarte un mesaj, am îndrăznit să afirm.

– Aşadar, lucrul cel mai logic de presupus e acesta. Noi însă am verificat şi am stabilit că pe fir nu există nicio însemnare. Nimic, prin nici un procedeu mecanic, fotochimic, electric sau magnetic.

– Lavrenti Pavlovici, interveni deodată Grigoriev, nu-l mai chinuiţi pe colegul nostru, spuneţi-i direct.

– Bine, bine! bombăni academicianul nemulţumit. După încercări stăruitoare am descoperit că pe el - adică pe „firul de barbă” al dumitale, care a devenit celebru - există totuşi unele semne ciudate. Atîta numai că aceste semne sunt produse pe cale termoelectrică. S-a constatat că firul nu este omogen, ci compus din trei straturi. Sub învelişul de protecţie extern, din siliciu, este un strat subţire intermediar, bun conducător de electricitate, iar în centru s-a introdus o măduvă termoplastică. Pe cale termoelectrică, această măduvă a fost supusă unor impulsuri variabile de foarte înaltă frecvenţă. Pe fiecare milimetru revin aproximativ şapte milioane de impulsuri.

– În acest stadiu al cercetărilor, obiectul mi-a fost trimis mie, se amestecă Grigoriev. Ni s-a dat sarcina să descifrăm semnalele firului de siliciu reînregistrate pe o bandă feromagnetică.

– Profesorul Grigoriev, lămuri Lavrenti Pavlovici, este directorul Institutului de cercetări ştiinţifice pentru tehno-cibernetică şi dispune de cele mai puternice maşini electronice de calcul.

– Şi cum? nu m-am putut stăpîni eu. Aţi izbutit să le descifraţi?

– Iată, sunt cinci zile de cînd toţi colaboratorii noştri ştiinţifici se ocupă numai de această problemă. Toată aparatura noastră e împovărată pînă la extrem cu operaţiile de calcul; cu toate acestea nu putem obţine niciun fel de rezultat. Au venit să ne ajute specialişti în lingvistică, în psihologie şi fiziologie. Am încercat să descifrăm semnalele ca pe un fel de alfabet sau ca pe un limbaj. Ne-am străduit să căutăm în ele constantele fizice absolute, datele din tabelul lui Mendeleev. Am încercat să găsim valorile matematice generale pentru toate sectoarele universului, dar n-am descoperit pînă acum nimic. Pot mărturisi că niciodată, nici eu nici colaboratorii mei n-au lucrat cu atît avînt, cu atîta patimă şi încăpăţînare. Aseară am avut o consfătuire ştiinţifică în legătură cu această problemă, ca să ajungem în unanimitate la concluzia că nu suntem în stare să descifrăm mesajul, dacă este vreunul.

– S-ar putea ca semnalele să nu aibă nici un sens logic, spusei într-o doară.

– Nu, nu e asta! îmi răspunse Grigoriev imediat.

– Sunt sigur că însemnarea are un sens, dar, cum să vă spun, asta-i ceva mai complicat... decît un text sau un grai oarecare. Cînd observam sinusoidele fugare pe ecranele oscilografelor, mi se părea că văd înregistrate gînduri de un ordin superior. Aveam senzaţia că sunt un analfabet care a deschis întîmplător un tratat de matematici superioare.

–  Totuşi, nu sunteţi analfabet... zîmbi academicianul.

– Dar nici acolo nu e vorba de matematici superioare! răspunse profesorul Grigoriev, păstrîndu-şi înfăţişarea serioasă.

–  Nu, Lavrenti Pavlovici, însă vă asigur că descifrarea mesajului nu stă în puterile noastre.

– Am citit proeesul-verbal al consfătuirii voastre şi m-am gîndit mult la el. Cu cît mă adînceam în problemă, cu atît mai tare a început să mă ispitească un gînd eretic, pe care vreau să vi-l împărtăşesc: Nu cumva eroarea noastră stă numai în modul de a pune problema? Noi ne căznim să aflăm „ce cuprinde” mesajul, nu „de ce” a fost scris.

– Nu vă înţeleg, Lavrenti Pavlovici, am spus eu.

– M-am întrebat, ce scop avea mesajul. Închipuiţi-vă că vizitaţi azi o planetă depărtată, unde nu sunt încă fiinţe raţionale în stare să realizeze un contact. Şi în asemenea condiţii doriţi să lăsaţi o veste pentru cei ce vor apărea mai tîrziu şi vor putea descifra. Cum aţi proceda?

– Aş căuta o modalitate de a-mi transmite gîndurile care să fie pe înţelesul oricărei fiinţe inteligente şi i-aş asigura o conservare îndelungată.

– Exact! exclamă satisfăcut academicianul. Condiţia a doua a fost îndeplinită: izolarea cu siliciu poate păstra nealterat un mesaj nu mii, ci milioane de ani. Şi iată dovada că el se adresa unor „cititori” ce aveau să apară după un foarte lung interval de timp. Iar acum să ne ocupăm de prima condiţie. Ce înseamnă o modalitate pe înţelesul oricui? Trebuie să fiţi de acord că limbajul şi scrisul sunt cele mai adecvate scopului. Dar ca mijloace de expresie într-un sistem de semnalizare secundară ele sunt condiţionate, şi deci trebuie înlăturate.

– S-ar putea să fie un film! m-am gîndit eu cu voce tare.

– Film? Da, filmul ar fi mai nimerit. Imaginile unui film le-ar înţelege orişicine... şi o clipă academicianul rămase pe gînduri, apoi adăugă: Dar din păcate nu e film.

Profesorul Grigoriev se întoarse spre mine:

– Bineînţeles, noi am încercat să reproducem comunicarea în toate formele imaginabile de lumină şi sunet. Cu toate astea n-am obţinut nimic.

– De aceea am şi spus că nu e film, completă Lavrenti Pavlovici. Sau, mai precis, nu este o comunicare în imagini luminoase. Se prea poate ca sîrma asta să conţină efecte senzoriale de vreun tip universal, cine ştie cum înregistrate.

– Şi care tip ne e cu desăvîrşire necunoscut! preciză Grigoriev.

– Asta înseamnă că am găsit prea devreme firul din barba lui Mohamed! zise zîmbind academicianul.

– Vedeţi că nu l-au putut descifra nici chiar hogii turci. Iar noi, cred că sunteţi de acord, putem ceva mai mult decît ei... Şi tocmai de aceea trebuie să încercăm. Dispunem de suficiente posibilităţi ca să sperăm o reuşită. Dacă ar fi fost nişte poze colorate le pricepeam toţi; dacă era o peliculă cinematografică s-ar fi putut proiecta cu cincizeci de ani mai înainte, iar dacă era o înregistrare videomagnetică era bună acum.

– Aici e altceva... mormăi Grigoriev. Ceva insolit!

– Şi totuşi nu suntem prea departe. Am izbutit să-l transcriem. Pot să vă încredinţez - şi vocea academicianului sună mîndră şi sigură - că nu suntem atît de departe de posibilitatea de a-l descifra, ba aş zice chiar că ne aflăm în pragul descifrării. Mai neplăcut era să-l fi găsit acum cîteva veacuri...

– De ce să fi fost neplăcut? întrebă Grigoriev zîmbind. Dînşii - mă gîndesc la hogi - l-au întrebuinţat în felul lor. Poate chiar mai cu folos dccît noi, căci cu ajutorul lui au întărit credinţa în măreţia Profetului. Pe cînd noi...

– Noi? Pe noi ne face să ne pierdem credinţa în propriile noastre puteri, asta vreţi să spuneţi? Nu, în ce mă priveşte, acest fir de barbă nu mi se pare atît de periculos. Şi acum vă rog să ascultaţi ce anume cred eu că ar trebui să întreprindem de aci înainte. Profesorul Grigoriev are dreptate: dumnealor nu pot scoate nimic mai mult din acest mesaj. Noi am descoperit impulsurile, dînşii au încercat să le descifreze şi... cu asta rolul nostru s-a terminat. De aceea va trebui să trimitem altora trofeul să-şi mai încerce şi alţii norocul cu firul ăsta din barba lui Mohamed. Nu ziceai chiar dumneata, colega, că firul a fost mai înţelept decît şapte înţelepţi?

– N-am spus eu, aşa ziceau hogii! m-am grăbit să-i răspund academicianului.

– Fie şi hogii... Cine ştie, s-ar putea să aibă dreptate. Şapte înţelepţi au încercat la Moscova şi 11-au reuşit. O să trimitem firul de barbă la Leningrad: acolo e al optulea înţelept, măcar de-ar izbuti el!

– Ce aveţi de gînd, Lavrenti Pavlovici? întrebă Grigoriev.

– Vreau să trimitem „filmul” la Institutul de Neurocibernetică din Leningrad. Sper că cei de acolo or să găsească vreo metodă de „proiecţie”. Nu-i exclus ca misterioşii vizitatori ai Pămîntului să fi lăsat o comunicare despre activitatea lor mintală.

Am rămas surprins.

– Cum adică? Dumneavoastră admiteţi că sîrma asta conţine un cod al.activităţii mintale directe a altor fiinţe?

– Şi ce-i de necrezut într-asta? Cred că eşti de acord că fixarea biocurenţilor din creier e nu numai mijlocul cel mai deplin şi mai direct de transmitere a gîndurilor, ci şi unul universal... Nu văd, cel puţin deocamdată, altă ipoteză mai acceptabilă. Să încercăm şi, dacă nu izbutim, o să ne gîndim iarăşi ce-i de făcut. Dar am o presimţire că vom izbuti. Şi întrucît dumneata eşti descoperitorul acestui vestit „fir de barbă”, cred că îţi revine dreptul să-l duci personal la Leningrad, unde să continui munca de descifrare.

Peste vreo zece zile, încheindu-mi treburile la Moscova, am ajuns în Veneţia Nordului. Între timp, materialele fuseseră trimise la Institutul de Neurocibernetică: erau originalul şi două copii dintr-o înregistrare electromagnetică şi una luminoasă a impulsurilor, plus toate procesele-verbale ale cercetărilor de pînă atunci.

Pînă am ajuns, munca înaintase cu paşi repezi. Cercetările stabiliseră existenţa unor emanaţii cerebrale. Nevoia a impus adaptarea unor instrumente şi aparate la noua sarcină. Comunicarea termoelcctronică, transcrisă în impulsuri electromagnetice, era întărită şi prefăcută în radiaţii omega. Aşa se numeau acolo vibraţiile emanate de un creier în plină activitate mintală. Generatorul-omega trebuia montat pe capul unei persoane şi, dacă ipoteza era confirmată, aceasta urma să treacă prin clipele trăite de fiinţa din al cărei creier se înregistraseră acele semnale.

Se bănuieşte de mult că, pe lîngă biocurenţii de mică frecvenţă, creierul radiază şi unele energii necunoscute. O seamă de observaţii din viaţa de toate zilele, ba chiar şi unele experienţe ştiinţifice ne arată că două creiere pot menţine raporturi directe, care trec peste sistemul secundar de semnalizare. Telepatia, psihomagnetismul, bionica, transmiterea gîndurilor, hipnoza la distanţă: cîte dispute, cîte îndoieli şi prejudecăţi, cîte lupte între ştiinţă şi şarlatanie... Toate acestea au făcut să întîrzie atît de mult cercetarea unui fenomen interesant, care ascunde însăşi esenţa naturii umane.

Aci, însă, la Institutul de Neurocibernetică, s-a reuşit nu numai captarea radiaţiilor omega, emanate de creier, ci şi înregistrarea, reproducerea şi influenţarea cu ajutorul lor a centrilor respectivi din scoarţă.

Mi s-a propus ca experienţa să se facă asupra mea. Am acceptat. În acest scop a fost necesar să mă internez în clinica Institutului de Neurocibernetică, în calitate de „pacient”. Am fost supus atîtor examene medicale, încît astăzi mă pot lăuda că sunt omul cel mai cercetat de pe Pămînt.

În cele din urmă sosi şi ziua aşteptată. Am fost introdus în sala de experienţe. Cei patru pereţi ai spaţioasei încăperi erau acoperiţi de nenumărate aparate în faţa cărora, aşezaţi cu spatele spre centrul sălii, cîteva zeci de colaboratori vegheau la pupitrele lor, observînd indicaţiile aparatelor şi urmărind semnalele de pe ecrane. Într-un colţ, lîngă tabloul central de comandă, se instalase comisia de control a experienţei.

Nu ştiu cum v-aţi fi simţit în locul meu, însă vă rog să mă credeţi că la vederea acestei privelişti inima mi s-a făcut cît un purice.

Corpul mi-a fost ţintuit pe scaun în aşa fel încît mi se imobilizase orice mişcare. Fu coborîtă încet casca cu emiţătorul-omega. Am simţit atingerea rece a electrozilor metalici pe piele şi mi s-a părut că un monstru marin din adîncuri îmi înfăşoară capul cu tentaculele lui.

– Nu vă tulburaţi! Liniştiţi-vă! mi s-a adresat o voce necunoscută. Nu facem decît nişte exerciţii prealabile de racordare.

Mai trecură astfel cîteva minute de aşteptare încordată. Dar nu simţeam nimic. Nu cumva m-am înşelat? Sau poate că aceste semnalizări nu au influenţă asupra creierului nostru? Ori poate... nu s-a izbutit stabilirea regimului necesar? Nu ştiam atunci că toată lumea nu aştepta decît să mă liniştesc, în timp ce examina pe ecrane oscilaţiile legate de excitarea mea nervoasă, căci şi scaunul şi casca erau racordate la o droaie de instrumente care controlau nu numai procesele din corpul meu, ci şi activitatea mea cerebrală. Mi-am fixat privirea în plasa microfonului instalat în dreptul gurii mele şi m-am străduit să nu mă gîndesc la nimic.

O secundă fui orbit de o lumină puternică.

– Aţi văzut ceva? se auzi o voce.

– O lumină puternică! am răspuns îndată cu glas răguşit. A dispărut, acum nu mai văd nimic.

– Dar acum? mă întrebă aceeaşi voce. Vorbiţi, comunicaţi-ne orice senzaţii, tot ce simţiţi şi gîndiţi.

Deodată în faţa ochilor mei începu să plutească, sub dogoarea unui soare sudic, o străduţă îngustă cu case scunde. Era strada noastră din orăşelul în care m-am născut. În faţa mea apăru Straşo. Da, da, acelaşi Straşimir Lozev care îmi adusese „firul din barba lui Mohamed”, dar pe cînd era încă un micuţ elev de gimnaziu. L-am văzut „cu ochii mei” şi pe el, şi casele şi pietrele vechiului caldarîm, scăldate în soare, deşi eram conştient în acelaşi timp că nimic din toate nu se află în faţa mea, că tot ce se petrece nu e decît un soi de vedenie, o halucinaţie. Straşo se apropia din ce în ce mai mult, apoi zîmbi şi-mi făcu semn cu mîna.

– Ce-i cu năluca asta din anii mei de copil? Nu cumva e înregistrată pe fir? am întrebat nedumerit.

– Am făcut numai proba racordării, răspunse vocea operatorului principal. În clipa de faţă excităm cu o radiaţie magnetică o părticică din centrul vizual al creierului dumneavoastră. Şi cercetăm profunzimea pătrunderii. Dar acum ce mai vedeţi?

Nu mai vedeam însă nimic, simţeam numai un miros puternic de carne arsă şi, o clipă, alt miros, unul de benzină îmi gîdilă nasul.

Trecu o oră în încercări de tot felul. Şi ce n-am retrăit! Am ascultat voci, muzică, zgomotul oraşului; am încercat senzaţii de ger şi arşiţă; am văzut imagini demult uitate; am simţit cum urc scara locuinţei mele din Sofia. Dacă nu mi-aş fi văzut în clipa aceea picioarele imobilizate, n-aş fi fost convins că nu păşesc aievea pe treptele pe care le ştiam atît de bine.

Comisia părea satisfăcută de rezultat. Mi s-a propus să mă odihnesc, dar eu i-am asigurat pe experimentatori că pot continua. Eram nerăbdător să văd cît mai repede conţinutul firului.

Partea a doua a început cu senzaţia unei înţepături de ac în mînă, deşi nu se apropiase nimeni de mine. Mi s-a explicat că s-a emis o comunicare din creierul unuia dintre colaboratorii institutului, chiar în clipa înţepăturii. Vă asigur totuşi că senzaţia a fost cu desăvîrşire normală, fie şi dacă a dispărut în aceeaşi secundă. După aceea directorul institutului spuse: „Plasma este materie într-o stare intens ionizată”.

Aşteptam să văd sau să simt ceva nou şi de aceea n-am răspuns nimic.

– N-aţi auzit nimic? mă întrebă operatorul principal.

– Am auzit! răspunsei eu, Nikolai Kirilovici zicea că „plasma este materie într-o stare intens ionizată”, dar asta n-are nici o legătură cu experienţa noastră.

– Ba are! strigă vesel chiar directorul. Vă închipuiţi că am rostit fraza acum, cînd de fapt ea a fost înregistrată aseară. I-am spus-o colegului meu Konovalov din a cărui înregistrare cerebrală v-o transmitem.

Experienţele au continuat cîteva ore. „Simultaneitatea” a atins o asemenea perfecţiune, încît nu mai ştiam nici eu ce era real din ce vedeam. Şi ce simplă e o „transmisie cerebrală”. La sfîrşit am ascultat „Toccata” şi „Fuga” de Bach, dar... tot dintr-o înregistrare cerebrală străină, transmisă prin radiaţii Omega.

Adevărata experienţă s-a produs abia peste trei zile. Totul a început „ca de obicei”: medici, un fotoliu, o cască... Ecranele se luminaseră, acele aparatelor oscilau, becurile de control se aprindeau şi se stingeau într-una. Şi eu aşteptam... Mă văd însă nevoit să-mi întrerup povestirea. În timpul experienţei mi-am pierdut cunoştinţa şi din această pricină nu vă pot relata ce s-a petrecut cu mine. Iată totuşi nişte extrase din procesul-verbal oficial:

„Subiectul se simte bine, e liniştit. La orele 9,21 se conectează la generatorul-omega înregistrarea din punctul marcat cu 0733. Toţi indicii tehnici corespund standardului descris în schema „G”. Subiectul tace, nu răspunde la întrebări. Pulsul se accelerează treptat şi atinge valoarea maximă de 98 bătăi în minutul patru. Neînsemnată ridicare a tensiunii arteriale. Respiraţie uşor intensificată. Temperatura corpului se ridică în medie cu O,1 °C pe minut. Tonusul muscular creşte brusc. Pupilele nu reacţionează la excitaţii luminoase. Scădere puternică a sensibilităţii pielii. La sfîrşitul experienţei subiectul nu mai reacţonează nici la înţepături. După 8 minute şi 18 secunde de expunere a scoarţei cerebrale, cînd receptorul a ajuns în punctul de înregistrare marcat cu 0209, experienţa a fost suspendată...

Starea cataleptică mai continuă trei minute după deconectarea generatorului. Subiectul începe să se mişte, deschide şi închide nervos ochii, cască zgomotos de cîteva ori, examinează cu o privire rătăcită pe cei din jurul său şi întreabă în limba bulgară: «Unde mă aflu? Cine sunteţi dumneavoastră?» Abia după cîteva minute îşi revine complet şi începe să vorbească ruseşte.”

Cînd mi-am venit în fire, am văzut că în jurul meu se strînseseră aproape toţi participanţii la experienţă. Mi s-a făcut propunerea să fiu dus undeva ca să mă odihnesc, dar pe feţele tuturor se citea atîta interes, încît am început îndată să povestesc tot ce trăisem.

Viziunea a debutat cu o mare de fulgere orbitoare, ca şi cum aş fi nimerit între doi nori de furtună, sfîşiaţi de trăsnete. Luminile însă erau de culoare trandafirie şi se topeau apoi în toate culorile curcubeului. Dar peste o clipă totul se linişti.

Zburam la mică înălţime deasupra unui şes nemărginit, plin de zăpezi. Cerul era acoperit de nori grei, cenuşii. Pretutindeni domnea o ciudată linişte de moarte, ca şi cum aş fi avut urechile astupate. Nu simţeam nimic, nici frigul, nici chiar existenţa trupului meu. Pluteam în aer ca un spirit peste pămîntul ferecat în gheţuri şi zăpezi. Priveam numai, meditînd.

O haită de fiare păroase patrupede fugărea un cerb uriaş, dar eu am zburat mai departe, nepăsător la drama sîngeroasă care urma să se consume curînd.

Zburam tot mai aprig, tot mai sus, peste munţii sclipind albaştri.

Căutam ceva sau pe cineva!

Privirea îmi era pironită înainte. Încă o clipă şi am căzut pradă visului. Dinaintea privirii mele se desfăşura ca o minunată vedenie o altă lume cu o frumuseţe de basm. Sub luminile învrîstate a doi sori, unul albastru orbitor şi altul vişiniu întunecat, străluceau nişte magnifice construcţii metalice. Prin aerul crisitalin şi cald zburau mii de sclipitoare corpuri ovale. Acolo era clocotul unei vieţi raţionale pline de farmec. Tot acolo se aflau toţi ai mei, aceia care m-au trimis. Dincoace însă, aici, eram singur!

Şi pluteam, pluteam mereu.

Apoi am pătruns în munte. Deodată mi-am domolit mişcările. „Celălalt” era aici, undeva pe aproape. Încă nu-l zăream, dar un simţămînt necunoscut mă făcea să presimt că e chiar aici, undeva sub mine.

Acum pluteam foarte lin şi jos de tot, gata să ating vîrfurile ninse ale arborilor. Da, iată-l!

Pe pămîntul alunecos, acoperit de zăpadă, alerga o fiinţă bipedă şi păroasă. Îşi încorda cele din urmă puteri ca să scape de urmăritorul ei, un urs de peşteră, uriaş şi îndîrjit. După toate aparenţele n-avea sorţi de izbîndă. Cîţiva paşi încă şi monstrul are să-i înfigă în spinare groaznicele lui gheare încovoiate.

Observam atent urmărirea şi nu ştiu ce tresări în mine. Acest biped jalnic şi diform îmi era drag. La drept vorbind, nu prea semăna cu mine, nici ca intelect, nici ca înfăţişare exterioară. Cu toate acestea îl socoteam aproapele meu. Singuratic pe această planetă neospitalieră, străină şi rece, el avea totuşi ceva comun cu mine.

Puteam să carbonizez fiara. A fost de ajuns doar să mă gîndesc la asta, că ursul a şi înţepenit ca lovit de trăsnet, în clipa următoare s-a prăbuşit la pămînt, totuşi fără să moară. Îl paralizasem numai. Mînat de groaza ce-l cuprinsese, bipedul continuă să fugă fără să-şi întoarcă măcar capul.

Apoi, ursul nu m-a mai interesat. Urmăream de aproape fiinţa care părea să fie om. Fugea tot mai adînc în pădure, pe povîrnişul muntelui, sus. Corpul îi era numai aburi. Aluneca, se prăvălea, apoi, ridicîndu-se, iar o lua la fugă. Şi astfel, bipedul mă conduse pînă lîngă o peşteră. În faţa intrării ardea un foc şi în jurul lui şedeau vreo zece fiinţe cvasiomeneşti, înfofolite în piei grosolane. Puţin mai spre fundul peşterii, la adăpost de vîntul rece, se ascundeau femeile şi foarte mulţi copii.

La apariţia celui fugărit, bărbaţii săriră în picioare, începură să-şi mişte iute buzele. Însă n-am auzit niciun fel de sunet.

De altfel, nici nu era nevoie.

Pricepeam, simţeam totul într-un chip neînţeles: şi spaima stîrnită de apariţia neaşteptată a celui din aceeaşi seminţie cu ei, apoi mînia că-i alarmase, şi curiozitatea lor trezită de povestea salvării lui misterioase.

Spaimă, mînie, curiozitate, sentimente pe care le cunoşteam şi eu, chiar dacă erau atît de primitive...

Orice emoţie trece repede. Noul venit se pierdu în mulţimea semenilor săi păroşi. Toţi tremurau de frig şi îi chinuia pe toţi aceeaşi foame groaznică, de neîndurat.

Rămăsesem să-i observ îndelung cum intrau şi ieşeau din peşteră, cum se îmbrînceau cu asprime, cum îşi încruntau frunţile înguste, cum îşi arătau colţii unul altuia.

Tristeţea şi o durere amară mă chinuiau. Mi-era milă de aceste făpturi primitive, neajutorate. Mi se făcuse milă şi de mine însumi. Începu să mă stăpînească un sentiment de singurătate şi de pierzanie. Şi, dintr-o dată, mînat de un avînt de neînţeles, m-am hotărît să vin în faţa lor. Încă o clipă şi sunt văzut de toţi.

În faţa mea se conturează o sferă strălucitoare, din care pornesc o mulţime de antene metalice şi încă ceva asemănător unui pupitru cu nenumărate instrumente fixate pe el.

Cînd m-au văzut atît de aproape, făpturile astea s-au ridicat în picioare şi au rămas înlemnite de surpriză, apoi după un răstimp au luat-o la goană, ascunzîndu-se adînc în peşteră. Numai una singură, mică de tot, rămase imobilă şi neajutorată. Am căutat s-o apropii de mine. Tentaculele au cuprins-o cu o rapiditate fulgerătoare şi au ridicat-o spre mine.

Era tot un biped ca şi ceilalţi, dar mult mai mic.

Oare printre aceste jalnice creaturi trebuia să-mi caut aliaţii? Între ele aveam să-mi petrec viaţa? Nu, era cu neputinţă!

Îmi dădeam prea bine scama, aproape că şi vedeam cum din primitivele făpturi aveau să se dezvolte oameni inteligenţi, cum aveau să-şi cucerească treptat cunoştinţele şi înţelepciunea, cum aveau să devină stăpînii naturii.

La început, stăpîni ai planetei lor, după aceea ai corpurilor cereşti din vecinătate. Şi avea să vină vremea, deşi după o durată deznădăjduitor de lungă, cînd îndepărtaţii urmaşi ai acestor primitivi păroşi se vor îndrepta cu navele lor cosmice spre stele, spre lumea MEA.

Eu însă nu puteam să aştept la nesfîrşit evoluţia lor înceată. Eram singur în mijlocul acestor bipezi primitivi. Mă cuprinse iarăşi tristeţea disperării şi simţămîntul apăsător al pierzaniei.

Dar în aceeaşi clipă, fără să fi văzut încă nimic, m-am simţit atacat. Zbura asupra mea o ploaie de bolovani. Tentaculele se puseră în mişcare, prinzînd fără dificultate bolovanii azvîrliţi în mine şi lăsîndu-i uşor pe pămînt. Dispuneam de puterea de a-mi nimici atacatorii cu ajutorul unui simplu gînd, însă nu voiam să fac nimănui nici un rău.

I-am dat drumul micului biped, apoi am redevenit nevăzut, ca şi cînd m-aş fi topit în aer.

Acum pluteam cu o iuţeală vertiginoasă pe deasupra pădurilor nemărginite. Zburam tot mai dezlănţuit, aci spre înălţimi, aci jos de tot, deasupra pmîntului, ca şi cum aş fi alergat după un vis irealizabil. Dar după aceea, totul s-a scufundat în văpăi policrome, ca într-un ocean de fulgere orbitoare.

Aşa a luat sfîrşit vedenia mea. Puţin mai tîrziu, impulsurile comunicării îşi schimbară brusc caracterul şi comisia nu se hotărî să le mai reproducă. În ciuda stăruinţei mele de a-mi „asuma riscul”, comisia se arătă categorică în hotărîrea ei. Oamenii de ştiinţă se temeau că fiinţei aceleia i se întîmplase o nenorocire şi că impulsurile schimbate n-ar fi fost decît comunicarea morţii ei.

Nimeni nu putea să prevadă dacă agonia acelui vizitator necunoscut nu mi-ar fi putut provoca grele traumatisme fizice sau psihice, ori chiar moartea.

Ce însemnau cele retrăite de mine sub influenţa radiaţiilor omega? De ce oaspetele era singur? Era el oare unicul pasager al astronavei lui? Să fi fost cu putinţă părăsirea lui de către tovarăşii de zbor? Simţeam durerea singurătăţii lui, ca şi dorinţa lui de a se întoarce pe planeta natală, sau zadarnicele nădejdi că va primi vreun sprijin, în locul grindinei de bolovani, din partea strămoşilor noştri sălbatici? Dar ce semnificaţie stătea ascunsă în capătul firului? Impulsurile modificate să fi fost chiar cu adevărat comunicarea agoniei acelui străin?

Se prea poate. Altminteri, de ce a doua jumătate a firului era cu totul goală, lipsită de orice înregistrare? Singur, părăsit în mijlocul primitivilor bipezi, disperat că nu se va mai întoarce niciodată pe planeta lui, nu cumva oaspetele nostru se va fi sinucis?

Deşi am trăit sentimentele şi gîndurile lui numai cîteva minute, omul acela cosmic, dispărut pe planeta noastră acum cîteva sute de mii de ani, mi-a devenit drag şi apropiat. O dată ce a putut învinge spaţiile astrale, o dată ce dispunea de posibilităţi spirituale şi tehnice atît de miraculoase, cum de a îndrăznit să-şi facă seama? Nu! Sunt sigur că mă înşel! „Firul bărbii lui Mohamed” ascunde cu totul altceva, un secret inaccesibil şi de neconceput pentru noi.

Unde sunteţi voi, confraţii lui, în jurul cărei stele duble vă duceţi viaţa, creaţi şi visaţi? De ce nu veniţi din nou pe Pămînt? Omenirea de astă dată n-o să vă întîmpine cu pietre. Nu cumva vă temeţi că astăzi ea are să vă întîmpine cu bombe termonucleare?

Sau poate sunteţi din nou aici, dar umblaţi nevăzuţi printre noi, fiindcă nu ne socotiţi de ajuns de maturi pentru marea întîlnire între fiinţele inteligente din două lumi siderale?

Aceasta să fie oare taina voastră, secretul ascuns în „firul bărbii lui Mohamed”, mai înţelept decît şapte înţelepţi?