Nasul - Cap I
La
25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan
Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma
frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe
care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care
locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de
mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană
impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce
abia se rumeniseră.
— Praskovia
Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în
schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă.
(De fapt, Ivan
Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să
ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de
excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de
vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine
pe masă.“
Pentru a
respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici îşi îmbrăcă halatul, apoi,
aşezându-se la masă, turnă puţină sare în solniţă, îşi curăţă două cepe, luă
cuţitul în mână şi, cu o expresie ceremonioasă pe faţă, începu să taie tacticos
pâinea. Împărţind-o în două jumătăţi, el se uită către miezul uneia dintre ele
şi, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici
scobi atent cu cuţitul şi pipăi. „Este ceva tare!, îşi zise el. Ce-ar putea
oare să fie?“
Frizerul îşi
băgă degetele în miez şi scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se
frecă la ochi şi pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Şi, pe
deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe faţa sa apăru o expresie de
groază. Şi asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta
sa.
— Cui
i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Beţivule! Eu
însămi te voi denunţa la poliţie. Eşti un bandit! Am auzit din gurile a trei
oameni că, în timp ce-i bărbiereşti, îi tragi de nas atât de tare, că abia de
mai rezistă.
Ivan Iakovlevici
încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al
nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe
care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri şi de duminică.
— Numai
o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă şi să-l pun într-un
colţişor: las’ să stea acolo deocamdată, şi pe urmă o să-l arunc eu.
— Nici
nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?…
Derbedeule! Ştie doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, şi în curând, nu va
mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai
fi vrut: să răspund eu la poliţie pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un
cârpaci şi un prostălău! Să ieşi de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai
rămână nici amintirea pe-aici!
Ivan Iakovlevici
înlemnise. Se gândea, se tot gândea şi nu ştia ce să facă.
— Dracu’
ştie cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche.
Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aş putea
spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea
este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înţeleg
nimic!…
Ivan Iakovlevici
tăcu. Gândul că poliţiştii vor afla de nas şi îl vor găsi vinovat pe el îl
aduse într-o stare de leşin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu
ornamente argintii, o spadă… şi tremură din tot corpul. În sfârşit, îşi găsi
lenjeria de corp şi cizmele, se îmbrăcă la iuţeală, însoţit de ocările
Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă şi ieşi în stradă cu el.
Ar fi vrut să-l
bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-aşa, că-l scapă
pe jos şi apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinţei sale,
se tot întâlnea cu oameni cunoscuţi care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde
te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbiereşti atât de devreme?“, astfel că Ivan
Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să
scape de nas, însă un poliţist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda,
spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Şi Ivan Iakovlevici trebui
să-l ridice şi să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el
definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de
deschidere a tot felul de magazine şi prăvălii.
Se hotărî s-o ia
spre Podul Isakievski, poate va reuşi să-l arunce în Neva…
Iată însă că
încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic
despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privinţe.
Ivan
Iakovlevici, ca orice meseriaş de treabă din Rusia, era un beţiv nemaipomenit.
Cu toate că rădea zilnic o mulţime de bărbi, a lui era veşnic crescută şi
neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată
redingotă…) era bălţat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui şi
cenuşii, ce semănau cu nişte mere aflate în stare de putrefacţie; gulerul
căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât aţele.
Ivan Iakovlevici era un tip cinic, şi când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi
spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în
permanenţă!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu ştiu,
frate, dar de puţit, put“, îi repeta asesorul, şi Ivan Iakovlevici, după ce
priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe şi pe obraz, şi sub nas, şi după
ureche, şi sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap.
Acum, acest
cetăţean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur;
apoi se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun
peşte prin apă, sub pod, şi fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în
cârpă. Simţi că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri şi
chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcţionarilor, el
se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai şi
mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult şi văzu la capătul
podului pe poliţistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriţi laţi, cu
tricorn pe cap şi sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înţepeni de-a binelea,
în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul şi îi zise:
— Ia
vino încoace, stimabile!
Cunoscând ce
reprezintă uniforma sa, Ivan îşi scoase şapca încă de la distanţă şi,
apropiindu-se grabnic, îi spuse:
— Să
trăiţi, înălţimea Voastră!
— Nu,
nu, frate, fără înălţime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod?
— Pe
Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client şi mă uitam un pic
cât de repede curge râul.
— Minţi,
minţi! Şi nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi!
— Sunt
gata s-o bărbieresc pe înălţimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de
trei, fără nicio condiţie, răspunse Ivan Iakovlevici.
— Nu,
prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, şi consideră
aceasta ca o mare favoare. Dar aş vrea să-mi spui totuşi ce făceai tu acolo?
Ivan Iakovlevici
păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceaţă şi nu se ştie
absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu