Nils Holgersson (1)

Spiriduşul

Duminică, 20 martie

A fost odată un ştrengar. Să tot fi avut vreo paisprezece ani. Era înăltuţ şi subţirel, cu părul bălai. Mare ispravă nu era de el: mai toată vremea îi plăcea grozav să doarmă ori să mănânce, după care se apuca de tot felul de năzbâtii.

Într-o duminică dimineaţa, îmbrăcat cu pantalonaşi şi-n cămaşă, ştrengarul stătea cocoţat pe marginea mesei, tare bucuros că ai lui urmau să plece de-acasă, lăsându-l singur să-şi facă mendrele în voie câteva ceasuri.

„Acum o să pot lua puşca tatii din cui şi să trag după pofta inimii, fără să dau socoteală cuiva!” îşi zise el, încântat.

Afară strălucea o zi minunată de primăvară. E drept că abia era în douăzeci martie, dar partea de apus a comunei Vemmenhög, în care locuiau părinţii băiatului, se întindea spre miazăzi în Scania, unde primăvara poposise de multă vreme. Nu înverziseră încă bine tufele şi copacii, dar începuseră a ieşi mugurii. Şanţurile bolboroseau pline de apă, iar pe marginea lor podbalul dădea în floare. Buruienile de pe zidul de piatră al împrejmuirii gospodăriei prindeau culoare. Pădurea de fagi, ce se ivea din depărtare, creştea parcă văzând cu ochii, devenind în fiecare clipă tot mai deasă. Cerul era senin, limpede. Uşa casei sta întredeschisă şi de afară se puteau auzi trilurile ciocârliilor. Găinile şi gâştele se preumblau agale prin ogradă, iar în grajd vacile, înviorate de aerul crud şi primăvăratic, mugeau din când în când gros şi prelung.

În ăst timp, băiatul citea şi moţăia, în luptă cu somnul.

Cum, necum, somnul îl birui şi el adormi buştean. Deodată se trezi, auzind în spatele său un zgomot uşor. Dar vezi că habar n-avea dacă dormise mult sau puţin...

Pe prichiciul ferestrei, drept în faţa lui, se afla o oglinjoară în care se vedea mai toată încăperea. Ridicând capul să se uite în oglindă, ştrengarul băgă de seamă că cineva deschisese sipetul cel mare, pe care-l adusese maică-sa de zestre. Era un sipet greu, ferecat cu cercuri de fier şi făurit din lemn de stejar. În afară de maică-sa, nimeni nu umbla la el. Femeia păstra în acel sipet tot ce moştenise de la maică-sa, fel de fel de lucruri pe care le ferea de orice ispită: rochii ţărăneşti de modă veche, din stofă stacojie, cu bluza scurtă şi fusta în creţuri, cu pieptarul împodobit cu mărgăritare, nişte scufii albe, scrobite, nişte catarame grele de argint şi nişte lănţuguri. Asemenea vechituri nu se mai purtau acum, şi-n mai multe rânduri mama băiatului se gândise să le înstrăineze, dar până la urmă tot nu se îndurase să se despartă de ele.

Ştrengarul îşi dădea seama îndeajuns de bine că cineva ridicase capacul acelui sipet, şi nu ştia ce să mai creadă. Doar maică-sa îl încuiase cu puţin mai înainte de a pleca!... Cine făcuse, oare, isprava asta? Să-l fi lăsat maică-sa deschis? Cum era să-l lase, când îl ştia pe băiat singur în toată casa?

La un moment dat, băiatului începu să-i fie teamă, bănuind că se strecurase vreun hoţ în casă. Cu ochii ţintă la oglindă, nu se încumeta să facă nicio mişcare. Aştepta ca dintr-o clipă într-alta să se ivească hoţul şi-l cuprinse o mare mirare când văzu o umbră neagră pe marginea sipetului. Se tot uita la ea şi nu-i venea să creadă că era cineva aievea. Şi, dintr-o dată, umbra deveni tot mai desluşită. Băiatul nu mai avea acum nicio îndoială că pe marginea sipetului se afla un spiriduş. Auzise el, nu-i vorbă, despre spiriduşi, dar nu-şi închipuise nicicând că ar putea să fie chiar atât de mici. Spiriduşul pe care-l vedea prin oglindă nu era mai înalt de-o şchioapă.

Chipul îi era bătrânicios, plin de zbârcituri şi spân. Spiriduşul purta o haină lungă, de culoare neagră şi pantaloni scurţi, iar pe cap avea o pălărie cu borul mare, neagră ca şi surtucul. Îi şedea minunat de bine gătit cum era, cu guler şi manşete de dantelă, cu catarame de argint la pantofi şi cu funde de mătase la jartiere. La un moment dat, spiriduşul scoase din sipet un pieptar de modă veche, brodat cu iscusinţă, şi începu a-l privi cu mult interes. Atât de preocupat era de pieptarul acela, că nici nu băgă de seamă că băiatul se trezise din somn.

Ştrengarul rămase nespus de uimit la vederea spiriduşului, dar de temut nu prea se temea de el. La drept vorbind, cum avea să-i fie teamă de-o făptură atât de mărunţică? Cum spiriduşul era atât de preocupat că nu mai vedea şi nu mai auzea nimic în jurul său, ştrengarul se gândi să-i joace o festă: să-l împingă în sipet şi să-l acopere cu capacul ori cu altceva. Dar cum nu avea destul curaj să-l atingă, căută ceva prin odaie, cu care să-i facă vânt în sipet. Cercetă mai întâi cu privirea locul dintre pat şi masă şi apoi cel dintre masă şi plită. Se uită la ibricul de cafea, la oalele rânduite pe poliţa de lângă plită şi după aceea la polonicele, cuţitele, furculiţele, castroanele şi farfuriile care se vedeau prin uşa întredeschisă a dulapului. Se uită apoi la puşca lui taică-său, atârnată în cui, şi cercetă cu privirea până şi muşcatele şi cerceluşii care înfloreau în ghivecele de la fereastră. În cele din urma puse ochii pe o plasă veche, atârnată de pervazul ferestrei. Cum o văzu, sări în sus de bucurie, o înşfăcă de la locul ei şi o întinse repede pe marginea sipetului, peste capul spiriduşului. În sinea lui, ştrengarul se mira de marele noroc de care avusese parte. Nu-şi dăduse el prea bine seama cum meşterise toată treaba, dar vorba e că spiriduşul căzuse în cursă. Bietul spiriduş stătea ghemuit în fundul plasei, cu capul în jos, şi, oricât încerca, nu era chip să se ridice.

În prima clipă, băiatul nu ştiu ce să facă. Se mulţumi doar să scuture plasa, ca să nu-i dea răgaz să se caţăre. Spiriduşul prinse grai şi-l rugă stăruitor să-i dea drumul. Îi arătă că ani de zile făcuse numai bine, aşa că merita să fie tratat mai omenos. Apoi îi făgădui ştrengarului c-o să-i dăruiască un fluier vechi, o lingură de argint şi-un ban de aur mai mare decât capacul de argint de la ceasornicul lui taică-său, dacă se îndură de el şi-l pune în libertate. Băiatului nu i se păru că oferta era prea ispititoare. Vezi însă că, de îndată ce pusese stăpânire pe spiriduş, începuse să-i fie teamă de el. Îşi dădea seama că are de-a face cu o făptură ciudată şi înfricoşătoare şi era bucuros să se descotorosească de spiriduş cât mai degrabă. Primi deci propunerea prichindelului şi nu mai scutură plasa, ca să-i dea putinţa să iasă afară din ea. Văzând că prichindelul nu mai avea mult până să fie iarăşi liber, băiatul se gândi că n-ar fi rău, totuşi, să-i pună condiţii mai grele, adică să aibă pretenţii mai mari.

— „Mare nătărău am fost că i-am dat drumul!...” se căina el şi începu să scuture din nou plasa, ca să-l facă pe spiriduş să se prăvălească iarăşi în ea.

Dar chiar în aceeaşi clipă se pomeni cu o palmă zdravănă peste obraz, de văzu numai stele verzi. Ameţit, se izbi când de un perete, când de celălalt şi, nemaiputând să se ţină pe picioare, se prăvăli pe duşumea în nesimţire.

Când îşi veni în fire, era singur în odaie. Nici urmă de spiriduş. Capacul sipetului era încuiat, iar plasa stătea atârnată la locul ei obişnuit. Dacă n-ar fi simţit încă fierbinţeala palmei pe care o căpătase, ar fi fost ispitit să creadă că totul fusese doar un vis.

„Oricât le-aş povesti, tata şi mama vor spune că totu-i o născocire de-a mea.”

Băiatul se îndreptă spre masă, dar observă un lucru ciudat. De mărit, desigur, odaia nu se putuse mări. Atunci care era pricina că se vedea nevoit să facă mai mulţi paşi, ca să ajungă la masă? Şi ce se întâmplase cu jilţul, care nu părea să fie mai înalt de cum fusese înainte? Ca să se poată aşeza în el, a trebuit să se urce mai întâi pe stinghia dintre picioarele scaunului şi apoi de-acolo să se caţăre până sus. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu masa. Ca să ajungă până la tăblie, a trebuit să se ridice în picioare şi să se rezeme în coate.

„Ce drăcie o mai fi şi asta?…” se întrebă, uluit, băiatul. „Mi se pare că spiriduşul a vrăjit masa, jilţul şi toată casa, de nu mă mai dumiresc de fel ce se întâmplă...”

Ceaslovul se afla pe masă, la locul lui, aşa cum fusese mai adineauri, dar şi cu el se petrecuse ceva ciudat, fără doar şi poate, de vreme ce băiatul nu mai era în stare să citească un singur cuvânt din el, decât aşezându-se pur şi simplu deasupra cărţii...

După ce îşi aruncă ochii peste câteva rânduri, băiatul cătă spre fereastră, văzu oglinda şi începu să strige:

— Ia te uită! Altă năzdrăvănie acum!...

Nu era de mirare că strigase aşa, căci în luciul oglinzii îi fusese dat să vadă un pici cu nădragi scurţi de piele şi c-o bonetă ţuguiată pe cap.

— Îmbrăcămintea ăstuia e la fel cu a mea!... zise el mai departe, împreunându-şi mâinile cu uimire.

Şi abia atunci băgă de seamă că prichindelul din oglindă îi imita gestul. Începu să se tragă de păr, să se ciupească şi să se învârtească, dar parcă dinadins făptura din oglindă făcea aceleaşi mişcări. Văzând una ca asta, băiatul se îndreptă spre oglindă, cu gândul să cerceteze dacă nu cumva se aciuase vreun pitic în dosul ei, dar nu descoperi nici urmă de pitic şi se înfioră de groază. Într-un sfârşit rămase încredinţat că spiriduşul îl fermecase şi că cel pe care-l vedea în luciul oglinzii nu era altul decât el.
P2: Gîștele sălbatice