O poveste cu tablouri a lui Buzzati

Falsul răposat 

Într-o dimineaţă, cunoscutul pictor Lucio Predonzani, de patruzeci şi şase de ani, care de multă vreme se retrăsese în casa lui de la ţară, la Vimercate, rămase împietrit când, deschizând ziarul pe care-l citea în fiecare zi, zări în pagina a treia, în dreapta, jos, pe patru coloane, titlul:

O MARE PIERDERE PENTRU ARTA ITALIANĂ - A MURIT PICTORUL PREDONZANI

Sub care, o notă în cursive, spunea:

Vimercate, 21 februarie, noaptea. În urma unei scurte boli, împotriva căreia îngrijirile medicilor s-au dovedit fără rezultat, s-a stins din viaţă, acum două zile, pictorul Lucio Predonzani. Anunţul, potrivit dorinţei celui dispărut, a fost dat după funeralii.

Urma un articol comemorativ, de aproape o coloană, plin de elogii, semnat de criticul de artă Giovanni Steffani. Şi era chiar şi o fotografie, făcută cu vreo douăzeci de ani în urmă.

Uluit, necrezându-şi propriilor ochi, Predonzani parcurse în grabă necrologul, descoperind fulgerător, cu toată graba lui, anumite frăzuliţe de-o rezervă înveninată, presărate ici şi colo cu o diplomaţie de netăgăduit, printre rafalele de adjective elogioase.

— Matilde! Matilde! strigă Predonzani, de cum îşi recapătă răsuflarea.

— Ce s-a întâmplat? răspunse soţia lui din camera vecină.

— Vino, vino-ncoa', Matilde! se rugă el.

— Aşteaptă puţin, tocmai calc nişte rufe.

— Dar vino odată, ce Dumnezeu!

Vocea lui era atât de speriată încât Matilde lăsă fierul cum o fi, şi dădu fuga

— Uite, uite, gemu pictorul întinzându-i jurnalul.

Ea privi, îngălbeni, şi cu minunata absurditate a femeilor, izbucni într-un plâns disperat.

— Oh, dragul meu Lucio, bietul meu Lucio, comoara mea, bolborosea între un sughiţ şi altul.

în cele din urmă scena aceasta îl scoase din sărite pe bărbat

— Dar ce, ai înnebunit, Matilde? Ce, nu mă vezi? Nu în­ţelegi că e o greşeală, o înspăimântătoare greşeală?

Atunci Matilde încetă numaidecât să plângă, îl privi pe bărbat, chipul i se însenină iar, apoi, pe neaşteptate, cu aceeaşi uşurinţă cu care cu o clipă înainte se simţise văduvă, izbită de aspectul comic al situaţiei, fu cuprinsă de ilaritate.

— Oh, Doamne sfinte, ce caraghios, oh, oh, ce comedie... iartă-mă, Lucio... o pierdere pentru artă... şi tu eşti aici sănătos tun! mugea printre zgâlţâielile râsului, care-o frângeau pur şi simplu de mijloc.

— Destul! Destul! se repezi el, ieşit din fire. Oare nu-ţi dai seama? E teribil, teribil! Ei bine, îl fac eu numaidecât pe directorul ziarului să-mi audă glasul. O să-1 coste scump gluma asta, da!

Şi, ducându-se în goană la oraş, Predonzani alergă la ziar. Directorul îl primi cu căldură:

— Vă rog, scumpe maestre, luaţi loc. Nu, nu, fotoliul acela e mai comod. O ţigară?... Oh, brichetele astea nu se aprind niciodată, sunt o adevărată pacoste... Iată şi scrumiera... Ei şi acum, ia spuneţi: cărui fapt îi datorez plăcerea de a vă vedea?

Simula oare sau chiar era într-atâta de străin de ceea ce publicase ziarul său? Predonzani rămase interzis.

—  Bine... dar... în ziarul de astăzi... pe pagina a treia... e vorba de moartea mea...

— De moartea dumneavoastră? Directorul luă un exemplar al ziarului, care sta îndoit pe birou, îl deschise, văzu, înţelese (sau se prefăcu că înţelege), avu un foarte scurt moment de zăpăceală, chestie de o fracţiune de secundă, îşi reveni în chip miraculos, tuşi.

—  Da, da, da, e ceva care nu merge cum trebuie, nu-i aşa? E o ciudată nepotrivire la mijloc.

Părea un tată care-şi mustra pro forma copilul în prezenţa trecătorului ofensat.

Predonzani îşi pierdu răbdarea

— Nepotrivire? urlă. M-aţi ucis, asta aţi făcut! E monstruos.

— Da, da, făcu directorul, placid. Poate... să zicem... contextul informaţiei a mers mai departe decât se intenţiona... Pe de altă parte sper că aţi apreciat cum se cuvine omagiul adus de ziarul meu artei dumneavoastră...

— Frumos omagiu, n-am ce zice! M-aţi distrus, m-aţi ruinat.

— Da, nu zic că nu s-ar fi strecurat şi câteva inexactităţi...

— Mă daţi drept mort iau eu trăiesc... şi dumneavoastră numiţi asta inexactităţi! Asta te scoate din minţi! Pretind formal o notă de rectificare în acelaşi loc. Rezervându-mi bineînţeles dreptul de-a introduce acţiune pentru daune.

— Daune? Dar, dragul meu domn - de la maestre trecuse la simplul domn, semn rău - nici nu vă daţi seama de extraordinarul noroc care a dat peste dumneavoastră. Oricare alt pictor ar sări până-n tavan de bucurie.

— Noroc?

— Noroc, desigur, când un artist moare, preţul operelor sale creşte numaidecât. Fără să vrem, da, fără să vrem, v-am făcut un serviciu formidabil.

— Şi eu... eu trebuie să fac pe mortul?... să mă volatilizez?

— Fireşte, dacă doriţi să profitaţi de această nemaipomenită ocazie... Ce Dumnezeu, că doar n-oţi vrea să lăsaţi să vă scape! Ia gândiţi-vă: o frumoasă expoziţie postumă, un baltage bine organizat... Chiar noi ne vom strădui să o lansăm... Asta ar aduce milioane, scumpe maestre, şi încă multe.

— Şi eu? Eu trebuie să ies din circulaţie?

— Ia spuneţi-mi: nu cumva aveţi un frate?

— Ba da, de ce? Trăieşte în Africa de Sud.

— Minunat. Şi vă seamănă?

— Destul de mult. Numai că el poartă barbă.

— Excepţional! Să vă lăsaţi şi dumneavoastră barbă; o să vă daţi drept fratele dumneavoastră. Totul va merge de la sine... Şi ascultaţi-mă pe mine: e mai bine să lăsaţi lucrurile în voia lor... Pe urmă o să înţelegeţi... O dezminţire de genul acesta... Nu ştiu, zău, cui i-ar folosi până la urmă... Dumneavoastră, personal, iertaţi-mi sinceritatea, aţi face o figură niţel cam meschină... E inutil. Înviaţii n-au fost priviţi niciodată cu simpatie... Chiar şi în lumea artei, ştiţi bine, reînvierea dumneavoastră, după atâta tămâiere, ar face o foarte proastă impresie.

N-a putut spune nu. Se întoarse la casa lui de la ţară. Se ascunse într-o cameră, lăsându-şi barba să crească. Soţia lui se îmbrăcă în doliu. Veniră s-o viziteze prietenii, în special Oscar Pradelli, tot pictor şi el, care fusese întotdeauna umbra lui Predonzani. Apoi începură să sosească cumpărătorii: negustori, colecţionari, oameni care miroseau câştigul. Tablouri care, la început, cu greu ajungeau la patruzeci, cincizeci de mii, acum ca să le vinzi cu două sute de mii era un fleac. Iar dincolo, în ascunzişul său clandestin, Predonzani lucra o pânză după alta punându-le, bineînţeles, date anterioare.

După o lună - barba îi crescuse destul - Predonzani se încumetă să iasă, prezentându-se drept fratele întors din Africa de Sud. Îşi puse o pereche de ochelari, simulă un accent exotic. „Şi totuşi, ce bine-i seamănă”, spunea lumea

Din curiozitate, într-una din primele plimbări după claus­trare, se duse până la cimitir. Pe marea lespede de marmură de pe podeaua capelei de familie, un cioplitor tocmai săpa numele său cu data naşterii şi a morţii.

Spuse că e fratele răposatului. Deschise cu cheia uşiţa de bronz. Coborî în cripta unde sicriele rudelor erau depuse unul peste altul. Ce multe erau! Era şi unul nou, foarte frumos. „Lucio Predonzani" era scris pe plăcuţa de alamă. Capacul era fixat cu şuruburi. Cu o teamă obscură ciocăni cu degetul într-o parte a coşciugului. Coşciugul răsună a gol. Cu atât mai bine.

Ciudat. Pe măsură ce vizitele lui Oscar Pradelli deveneau din ce în ce mai frecvente, Matilde părea să reînflorească. Doliul, printre altele, îi şedea bine. Predonzani îi urmărea metamorfozarea cu un amestec de îngăduinţă şi de nelinişte. Într-o seară îşi dădu seama c-o doreşte, cum nu i se mai întâmplase de ani şi ani de zile. Îşi dorea propria sa văduvă.

În ceea ce-l privea pe Pradelli, insistenţa lui nu era cumva inoportună? Dar când Predonzani comunică acest lucru Matildei, ea reacţionă aproape enervată:

— Ce-ţi trece prin minte? Bietul Oscar. Singurul tău prieten adevărat. Singurul care te regretă sincer. S-a înhămat la corvoada de a-mi îndulci singurătatea şi tu îl bănuieşti. Ar trebui să-ţi fie ruşine.

Între timp a fost pregătită în oraş expoziţia postumă, un succes măreţ care aduse, scăzând cheltuieile, cinci milioane şi jumătate. După care uitarea, cu o impresionantă repeziciune, se lăsă asupra lui Predonzani şi a operei lui. Tot mai rar era citat numele său în rubricile şi în revistele de artă. Şi în scurtă vreme încetară cu totul.

Cu o dezolantă stupoare, constată că şi fără Lucio Predonzani lumea reuşea s-o scoată la capăt ca şi înainte; soarele răsărea şi apunea ca şi altădată; tot ca şi altădată slujnicele băteau covoarele dimineaţa, trenurile alergau, lumea mânca şi se distra, iar noaptea, băieţii şi fetele se sărutau, stând în picioare, de-a lungul grilajului negru al parcului, ca şi altădată.

Până când, într-o zi, întorcându-se dintr-o plimbare de pe câmp, recunoscu agăţat în anticameră impermeabilul scumpului său prieten Oscar Pradelli. Casa era cufundată în linişte, neobişnuit de intimă şi de primitoare. Şi dincolo, voci tainice, şoapte, dulci suspine.

În vârful picioarelor făcu cale întoarsă până în prag. Ieşi încetişor, apucând-o pe drumul cimitirului. Era o seară blândă, ploioasă.

De cum ajunse la capela familiei lor privi în jur. Nicio suflare omenească. Atunci deschise uşa de bronz.

Fără grabă, în vreme ce întunericul se lăsa cu încetul, scoase cu un briceag şuruburile care ţineau închis coşciugul cel mai nou, sicriul „său", al lui Lucio Predonzani. Îl deschise, foarte calm, se întinse în el, luându-şi poziţia pe care bănuia el că se cuvine s-o aibă defuncţii pentru somnul de veci. Îl găsi mai comod decât prevăzuse.

Fără să-şi piardă firea, încet-încet, îşi trase capacul dea­supra. Când mai rămase o mică crăpătură se opri o clipă să tragă cu urechea, să vadă dacă nu-l striga cineva. Dar nu-l striga nimeni.

Atunci lăsă capacul să cadă cu totul.