Prefaţă
Mai
toate aventurile descrise în cartea aceasta sunt întâmplări adevărate; una sau
două din ele sunt ale mele proprii, celelalte sunt ale foştilor mei colegi de
şcoală.
Huck
Finn este un personaj real; Tom Sawyer de asemeni, dar nu de sine stătător,
căci figura lui e o îmbinare de caractere.
Superstiţiile
ciudate de care amintesc aici erau foarte răspândite printre copiii şi sclavii
din Vestul Americii, acum treizeci - patruzeci de ani.
Deşi am scris
povestirea de faţă mai mult pentru a dărui câteva clipe de desfătare
tineretului, nădăjduiesc că ea va fi luată în seamă şi de oamenii mari, căci
gândul meu este să le reamintesc şi lor în chip plăcut, cum erau şi ei
odinioară, cum simţeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii ciudate puneau
uneori la cale.
Mark Twain
Capitolul I
-
Tom!
Niciun
răspuns.
-
TOM!
Niciun răspuns.
-
Ce-o
fi cu băiatul ăsta? Un' să fie... Tom, n-auzi?
Bătrânica
îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor prin odaie, apoi îi săltă
şi privi pe sub ei. Rareori catadicsea să se uite prin sticla lor la o gâză de
băieţel ca Tom. Erau ochelarii ei de zile mari, la care ţinea care ţinea ca la
ochii din cap şi pe care îi purta aşa, de podoabă, căci la fel de bine ar fi
putut să vadă prin nişte ochiuri de plită. Rămase locului o clipă, uluită
parcă, apoi fără mânie, dar totuşi destul de tare ca s-o poată auzi pereţii,
spuse:
-
Stai
tu, că pun eu mâna pe tine şi-o să vezi ce...
Dar
n-apucă să termine, fiindcă între timp se aplecase şi începuse a izbi cu
măturoiul pe sub pat, astfel încât nu-i mai rămânea suflu decât pentru icneala
cu care îşi însoţea loviturile. Sub pat, însă, nimic; doar pisica o zbughi
speriată afară.
- Dumnezeule
mare, de când sunt n-am mai văzut un băiat ca ăsta!
Îndreptându-se
apoi din şale, păşi spre uşa deschisă şi rămase în prag, iscodind cu privirea
aracii roşii şi bălăriile din grădină. Dar Tom nicăieri. Atunci ridică glasul,
ca să se facă auzită de departe, şi începu să strige:
-
To-o-om!
Deodată
auzi un fâşâit în spatele ei. Se întoarse tocmai la timp ca să prindă de
pulpana slobodă a hainei un băieţel şi să-l oprească din fugă.
-
Ia
te uită! Cum de nu m-am gândit la cămară! Ce-ai căutat acolo, drace?
-
Nimic.
-
Cum
nimic? Uite ce-i pe mânile tale, uite ce-ai la gură! Cu ce te-ai mânjit în
halul ăsta?
-
Nu
ştiu, mătuşă.
-
Da'
eu ştiu. Cu dulceaţă, da...De câte ori nu ţi-am spus să nu mai umbli la
dulceaţă, ai? Am să te jupoi de viu, împieliţatule! Ia dă nuiaua încoace!
Nuiaua
zvâcni în aer, semn că se-ngroaşă gluma...
-
Iiii!
Ia te uită ce-ai în spate, mătuşă!
Când
bătrânica se răsuci pe loc, strângându-şi fustele, ca să vadă ce primejdie o
păştea, băiatul o şi luase la sănătoasa, căţărându-se pe gardul înalt de uluci
şi pierind îndărătul lui. Mătuşa Polly rămase o clipă locului, zăpăcită, apoi
râse cu blândeţe.
-
Bată-te
norocul să te bată! E-eei! Că nu mai mă-nvăţ minte odată! De câte ori nu m-a
dus de nas până-acu', şi uite că tot mai mă las păcălită. Ce ţi-e şi cu
bătrânii! Vorba ceea: nu mai înveţi cal bătrân în buiestru. Da' nici că le-ar
potrivi de două ori la fel, împieliţatu'! Şi-atunci, cum să ştiu, biata de
mine, la ce să m-aştept de fiece dată? Parcă le-ar cântări cu de-amăruntu', cât
să mă chinuie pân' să-mi sară ţandăra. Şi mai ştie, afurisitu', că, dacă-mi dă
o clipă răgaz sau mă face să râd, s-a dus supărarea....nu-l mai pot bate. Da,
da, nu mă port cu el cum trebuie. Bătaia e ruptă din rai. Stric copilu', ăsta-i
adevăru-adevărat. Multe o să mai avem de pătimit şi unul şi altul, dacă-l las
de capul lui. Parc-a intrat diavolu-n el. Doamne iartă-mă!...Da, ce să fac, e
băiatu' soră-mii, răposata, Dumnezeu s-o ierte, nu mă lasă inima să-l bat. De
câte ori îl iert îmi pare rău, şi de câte ori dau în el mi se rupe inima. Bine
spune Sfânta Scriptură: omul născut din femeie are viaţa scurtă şi plină de
griji; vezi bine că aşa-i. După-masă o să chiulească de la şcoală şi, vreau nu
vreau, iar o să fiu silită să-l pun la treabă mâine, drept pedeapsă. Greu îmi
vine să-l pun să lucreze duminica, când ceilalţi copii n-au şcoală şi se joacă,
dar ce pot face? Fuge de treabă ca dracul de tămâie, n-am însă încotro, trebuie
să-mi fac datoria cât de cât faţă de băiat, că doar nu-i vreau pierzarea.
Într-adevăr,
Tom a tras chiulul şi a petrecut de minune. S-a întors acasă tocmai bine
înainte de cină ca să-i ajute lui Jim, micul negru, să taie lemne pentru a doua
zi şi să facă surcele - cu alte cuvinte, la timp ca să-i povestească lui Jim
isprăvile sale, în vreme ce Jim făcea mai toată treaba. Fratele mai mic al lui
Tom (sau mai bine zis frate-său vitreg), Sid, îşi terminase partea lui de muncă
(adunatul surcelelor). Sid era un băiat cuminte, el nu se prea ţinea de şotii
şi năzbâtii, ca alţi copii.
În
timp ce Tom lua masa de seară şi şterpelea zahăr de câte ori se ivea prilejul,
mătuşa Polly îi punea fel de fel de întrebări meşteşugite, doar-doar l-o prinde
cu mâţa-n sac. Ca multe suflete nevinovate, se credea vicleană nevoie mare,
înzestrată cu darul unei diplomaţii misterioase şi de nepătruns. Îi plăcea să
creadă că străveziile-i urzeli erau şiretlicuri nemaipomenite.
De
pildă acum:
-
Tom,
a fost cam cald azi la şcoală, nu-i aşa? întrebă ea.
-
Da,
tuşă.
-
Cald
rău, nu?
-
Da,
tuşică.
-
Nu
ţi-a venit să te duci la scăldat?
Tom
tresări: îi încolţi în minte o bănuială, neliniştitoare. Cercetă atent chipul
mătuşii. Răspunse:
-
Nu-u...
adică nu prea...
Bătrânica
întinse mâna şi-i pipăi cămaşa!
-
Ei,
dar parcă acum nu ţi-e prea cald.
O
măgulea gândul că-i găsise cămaşa uscată, fără să ştie nimeni unde ţintea ea.
Dar Tom ştia acum dincotro bătea vântul, aşa încât întrebarea următoare îl găsi
pregătit:
-
Unii
dintre noi ne-am pus capul sub cişmea, uite, al meu e ud şi-acu'.
Pentru
o clipă mătuşii Polly îi fu necaz că trecuse cu vederea o dovadă atât de
grăitoare şi că pierduse prilejul de a-şi arăta iscusinţa. Dar numaidecât îi
veni o idee şi mai şi:
-
Tom,
când ţi-ai pus capul sub cişmea, nu ţi-ai desfăcut gulerul la cămaşă, unde ţi
l-am cusut eu? Ia descheie-te la la haină, să văd!
De pe faţa lui
Tom pieri orice urmă de tulburare. Îşi descheie liniştit haina. Gulerul cămăşii
era cusut în toată legea.
- Ei
comedie! Hai, du-te şi vezi-ţi de treabă! Am vrut să ştiu dacă n-ai tras cumva
chiulul de la şcoală ca să te duci la scăldat! De data asta, hai, treacă de la
mine. Te pomeneşti, vorba aia, că ăi fi fiind vreo brânză bună în burduf de
câine! Ai fi mai bun decât pari. Barem pe ziua de azi!
Era
cam înciudată că agerimea ei dăduse greş şi totodată bucuroasă că se întâmplase
ca Tom să umble şi el o dată pe calea cea bună.
Dar
Sid, să nu-şi vâre el coada?
-
De - zise, dacă
n-aş şti că i-ai cusut guleru' cu aţă albă... şi uite, asta-i neagră.
- Iii!
Sigur că cu albă l-am cusut!... Tom!!
Dar
Tom, păzea!... Atâta mai avu timp să spună zbughind-o pe uşă:
- Sid,
puiule, las' că ţi-o plătesc eu!...
Când
se află în siguranţă, privi cu luare-aminte două ace mari de cusut, înfăşurate
unul cu aţă albă şi altul cu aţă neagră, înfipte sub reverul hainei, apoi îşi
spuse:
,,De
nu era Sid, n-ar fi băgat nici acu' de seamă. Fir-ar a naibii de treabă! Ba
coase cu alb, ba coase cu negru! Barem de s-ar hotărî să coasă la fel! Aşa, cum
dracu' să mai ţii minte? Şi Sid ăsta... las' că-i arăt eu lui!"
Tom
nu ar fi putut să fie dat ca exemplu celorlalţi băieţi din târg. Cunoştea el un
băiat „model", dar nu putea să-l sufere.
Nu
trecură însă nici două minute şi uită de toate necazurile. Nu fiindcă
necazurile lui ar fi fost cu un dram mai uşoare sau mai puţin amare decât
acelea ale unui om în toată firea, ci fiindcă, până una-alta, acum avea o nouă
şi arzătoare preocupare, care-l făcea să uite, după cum şi nefericirile
oamenilor mai în vârstă sunt uitate în entuziasmul noilor iniţiative. De data
asta era vorba de un fluierat nou, care-i plăcea în chip deosebit şi pe care-l
învăţase de la un negru. Ardea de nerăbdare să-l încerce nestingherit.
Fluieratul ăsta aducea oarecum cu al păsărilor; era un fel de tril curgător,
obţinut prin atingerea cerului gurii cu limba, la răstimpuri scurte, în
mijlocul unei melodii. Tot repetându-l silitor şi atent, Tom izbuti să-i prindă
meşteşugul şi iată-l acum păşind alene pe stradă, cu gura izvor de triluri
melodioase şi cu inima plină de mulţumire. Starea lui sufletească era foarte
asemănătoare cu aceea a unui astronom care descoperă o planetă nouă, dar fără
doar şi poate că băiatul simţea o bucurie cu mult mai adâncă şi netulburată
decât ar fi simţit astronomul.
După-amiezile
de vară erau lungi. Nu se întunecase încă. Deodată Tom se opri din fluierat. I
se ivise în faţă un străin, un băiat puţintel mai mare ca el. Un nou venit, de
orice vârstă, băiat sau fată, stârnea vâlvă mare în biet târguşorul St.
Petersburg. Şi unde mai pui că băiatul ăsta era şi frumos îmbrăcat - auzi colo: îmbrăcat
frumos în zi de lucru! Nemaipomenit! Purta o pălăriuţă frumoasă, o hăinuţă din
postav albastru, încheiată până-n gât, nou-nouţă şi curată, ca scoasă din
cutie, pantalonii la fel. Şi avea şi ghete în picioare, deşi nu era decât
vineri; cravată la gât-o panglică colorată, de toată frumuseţea - şi o mutră de
orăşean care pe Tom îl scotea din sărite. Şi cu cât se zgâia la minunea asta
grozavă, cu atât era mai scârbit de găteala străinului şi cu atât îi părea
propria lui îmbrăcăminte mai jerpelită. Amândoi stăteau şi se uitau unul la
altul fără să scoată o vorbă. Când unul făcea vreo mişcare, celălalt se mişca
şi el, dar tot în lături roată. Se priveau mereu faţă-n faţă, pândindu-se ca
doi cocoşi. În cele din urmă, Tom spuse:
-
Dacă
vreau, te bat de te snopesc!
-
Încearcă,
dacă-ţi dă mâna!
-
De
ce să nu-mi dea?
-
Uite-aşa,
că nu poţi!
-
Eu
nu poot?...
- Vezi
bine că nu!
-
Ba
pot foarte bine!
-
Ba
nu poţi!
-
Ba
pot!
- Ba
nu poţi!
Tăcere
încordată. Şi iar Tom:
- Cum
te cheamă?
- Ce
te priveşte? Ai ceva de împărţit cu mine?
- O
să-ţi arăt eu acuşi ce am şi ce n-am!
- N-ai
decât să-mi arăţi!
- Mai
zi odată şi vezi tu ce păţeşti!
- Poftim
că mai zic o dată!
- Te
crezi mare deştept, ai? Dacă vreau, c-o mână te fac pilaf.
- Nu
zău? Aş vrea să-o văd şi p-asta. Numa' gura-i de tine.
- Ba
vezi tu ce bătaie-ţi trag, dacă mai faci mult pe nebunu'.
- Nu
mai spune! Uite, mor de frică!
- Deşteptule!
Crezi că-i cine ştie ce de capul tău! Ia uite la el pălărie!
- Ce-ai
tu cu pălăria mea? Înghite-o dacă nu-ţi place! Să pofteşti să te-atingi de
ea... Care îndrăzneşte, praf îl fac.
-
Lăudărosule!
-
Lăudăros
eşti tu!
-
Eşti
un mincinos, asta e, şi ţi-e frică să te baţi.
-
Mie,
frică? Mă bat cu tine numa c-o mână.
-
Dacă
mai îndrugi multe, iau o piatră şi-ţi fac capul chiseliţă.
-
Nu
mai spune!
-
Vezi
tu acuşica!
- Hai,
să te văd! Îţi turuie gura, atâta ştii! De ce nu dai? De frică!
- Mie,
frică?
-
Da,
ţie.
-
Ba
nu mi-e frică deloc.
-
Ba
ţi-e.
Iar
pauză, iar priviri sfidătoare, iar ţopăieli unul împrejurul celuilalt. Curând
stăteau umăr la umăr.
Tom
spuse:
-
Cară-te
de-aici!
-
Cară-te
tu!
- Nici
nu mă gândesc.
-
Nici
eu.
Acum
se propteau fiecare ţeapăn într-un picior, îmbrâncindu-se din răsputeri şi
înfruntându-se, cu scăpărări de ură în priviri. Dar niciunul nu-l putea
clinti din loc pe celălalt. Se opintită ce se opintiră, până li se sui tot
sângele în obraz, apoi încetul cu încetul îşi muiară încordarea, fără a se
slăbi o clipă din ochi. Tom rupse cel dintâi tăcerea:
-
Eşti
un laş şi un papă-lapte. O să te spui lu' frate-miu ăl mare. Să vezi ce-o să
păţeşti! El, dacă-şi pune mintea cu tine, te striveşte numai c-un deşt!
- Nu
mai pot eu de frate-tu! Eu am un frate mai mare ca al tău şi, dacă vrea, dă
de-a azvârlita cu-al tău tocmai peste gardu' ăla. (Amândoi fraţii erau
născociţi.)
-
Minţi!
-
Aşa
crezi tu!
Atunci
Tom, îndârjit, trase o linie în ţărână, cu degetul mare de la picior, şi spuse:
-
Dacă-ndrăzneşti
să treci peste asta, te zvânt în bătaie. Încearcă şi-ai să vezi.
Băiatul
cel străin păşi îndată peste linie, spunând:
-
Ia
să te vedem, moară neferecată ce eşti!
-
Mă,
să nu mă scoţi din sărite, atâta-ţi spun!
-
Am
văzut eu de mult că numa' gura-i de tine, da' când e vorba de bătaie...
-
Mă
nenorocitule! Al naibii să fiu dacă nu te bat pă două parale.
Băiatul
cel străin scoase din buzunar doi bani mari de aramă şi-i întinse batjocoritor.
Tom
îl plesni peste mână, de-i zburară banii cât colo.
O
clipă mai târziu, amândoi băieţii se rostogoleau şi se tăvăleau prin ţărână,
încăieraţi ca doi cotoi. Se trăgeau de păr, îşi rupeau hainele, se repezeau
unul în nasul celuilalt, cu pumnii, cu unghiile, acoperindu-se de praf şi de
glorie. Când iureşul se potoli, prin ceaţa bătăliei putea fi zărit Tom şezând
călare pe noul venit şi cărându-i la pumni cu nemiluita.
- Zi
că te predai! striga Tom.
Celălalt
se zbătea să scape, ţipa, dar de furie neputincioasă.
- Zi
că te predai! şi-i căra mai departe la pumni.
În
cele din urmă, străinul icni înăbuşit:
- Mă
predau!
Tom
îl lăsă să se ridice şi-i spuse dispreţuitor:
- Altădată să te-nveţi minte să mai faci pe grozavul!
Băiatul
cel străin o luă din loc, scuturându-şi hainele, sughiţând şi smiorcăindu-se.
Din când în când, se mai uita înapoi, dând din cap şi ameninţându-l pe Tom că o
să-i arate el “când l-o prinde”. Tom răspundea cu vorbe de ocară, se umfla în
pene...Când întoarse spatele, dând să plece, celălalt se repezi, luă o piatră
de jos şi svârrr...îl lovi pe Tom drept între umeri, apoi, făcând stânga-mprejur, o rupse la fugă, sprinten ca o căprioară. Tom îl fugări pe ticălos
până acasă la el, aflând cu prilejul acesta şi unde locuia. După aceea, rămase
acolo câtva timp, ocupând o poziţie strategică în faţa porţii şi sfidându-l pe
inamic, doar, doar o ieşi afară; dar inamicul se mulţumea să se strâmbe la el
de la fereastră, făcându-se că nu vede provocarea. În cele din urmă apăru mama
inamicului, care îl făcu pe Tom cu ou şi cu oţet, numindu-l derbedeu,
prost-crescut, mojic, şi poftindu-l să plece. Neavând încotro, Tom se văzu
nevoit să părăsească poziţia, nu însă înainte de a spune ,,c-o să aibă el grijă
de băiatul ăla''.
Ajunse
acasă pe întuneric; se caţără cu luare-aminte pe fereastră, dar, când să sară,
întâlni un obstacol neaşteptat în persoana mătuşii Polly, care pândea la geam.
Când văzu ea în ce hal îi erau hainele, intenţia de a-l pune să lucreze
duminica drept pedeapsă se prefăcu în hotărâre de neclintit.
P2
P2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu