CapitolulII
Cînd
intrară îl văzură pe Dorian Gray. Era aşezat la pian, întors cu spatele la ei, dînd
paginile unei partituri cu Waldszenen de Schumann.
-
Trebuie
să mi le împrumuţi, Basil, strigă el. Vreau să le învăţ. Sunt absolut
încîntătoare.
-
Depinde
cum pozezi astăzi, Dorian.
- Oh,
m-am plictisit de pozat, şi nu vreau un tablou în mărime naturală, răspunse
băiatul, balansîndu-se pe scaunul de la pian într-un fel răsfăţat şi iritant.
Cînd îl zări pe lordul Henry, obrajii i se colorară uşor o clipă. Scuză-mă,
Basil, dar nu ştiam că eşti cu cineva.
- El
este lordul Henry Wotton, Dorian, un vechi prieten de la Oxford. Tocmai îi
spuneam, ce model important eşti, iar tu ai stricat totul acum.
- Nu
mi-aţi stricat plăcerea de a vă fi cunoscut, domnule Gray, spuse lordul Henry,
păşind şi întinzîndu-i mîna. Mătuşa mea mi-a vorbit deseori despre
dumneavoastră. Sunteţi unul dintre preferaţii ei, şi, teamă mi-e, una dintre
victimele ei.
-
Acum
sunt pe lista neagră a lui lady Agatha, răspunse Dorian cu o privire poznaş penitentă.
Am promis că mă duc cu ea la un club din Whitechapel marţea trecută, şi am
uitat total despre asta. Urma să cîntăm în duet - trei duete, cred. Nu ştiu
ce-mi va spune. Mi-e cumplit de teamă să trec pe la ea.
- O,
dar te voi împăca eu cu mătuşa mea. Îţi e destul de devotată. Şi nu prea cred
că într- adevăr contează că nu te-ai dus. Probabil că publicul a crezut că este
realmente un duet. Cînd mătuşa Agatha se aşază la pian face zgomot cît doi.
- E
groaznic că spuneţi aşa ceva despre ea şi nu-i nici amabil faţă de mine,
răspunse Dorian, rîzînd. Lordul Henry se uită la el. Fără îndoială, era
remarcabil de frumos, cu buzele lui purpurii, fin curbate, cu privirea
albastră, francă, şi părul auriu, aspru. Era ceva în înfăţişarea lui care te
făcea să ai încredere în el pe loc. Avea toată candoarea şi puritatea pasionată
a tinereţii. Simţeai că s-a menţinut intact şi nepătat de lume. Nu-i de mirare
că Basil Hallward îl adora.
-
Sunteţi
mult prea fermecător pentru a aproba filantropia, domnule Gray - mult prea
fermecător. Lordul Henry se aruncă pe divan şi deschise portţigaretul.
În
acest timp pictorul era ocupat cu amestecarea uleiurilor şi pregătirea
pensulelor. Părea preocupat, şi cînd auzi ultima remarcă a lordului Henry îi
aruncă o privire scurtă, ezită o clipă şi-i spuse apoi:
-
Harry,
aş vrea să termin tabloul acesta astăzi. Crezi că sunt bădăran dacă te rog să
pleci? Lordul Henry zîmbişi se uită la Dorian Gray.
-
Să
plec, domnule Gray? Întrebă el.
-
Ah,
vă rog, nu plecaţi. Văd că Basil este într-unul dintre momentele lui posace
azi. Nu-l pot suporta atunci cînd e posac. În afară de asta, vreau să-mi
spuneţi de ce nu ar trebui să aprob filantropia.
-
Nu
ştiu dacă trebuie să vă spun asta, domnule Gray. E un subiect atît de plicticos
că ar trebui discutat cu seriozitate. Evident că n-o voi şterge tocmai acum,
cînd m-aţi rugat să mă opresc. Nu te deranjează asta, Basil, nu-i aşa? De multe
ori mi-ai spus că îţi place ca modelele tale să aibă cu cine pălăvrăgi.
Hallward îşi muşcă buzele.
-
Dacă
Dorian doreşte acest lucru, desigur, trebuie să rămîi. Capriciile lui Dorian
sunt legi pentru toţi cu excepţia lui. Lordul Henry îşi luă pălăria şi
mănuşile.
-
Eşti
foarte insistent, dragul meu Basil, dar cred că trebuie să plec. Am promis că
mă întîlnesc cu cineva la Orleans. La revedere, domnule Gray. Treci pe la mine
într-una din după- amieze, în strada Curzon. Sunt aproape întotdeauna acasă în
jurul orei cinci. Să-mi scrii cînd vei veni. Aş regreta să vii şi să nu mă
găseşti acasă.
-
Basil,
strigă Dorian Gray, dacă lordul Henry Wotton pleacă, voi pleca şi eu. Tu nu
deschizi niciodată gura cînd pictezi şi e îngrozitor de plicticos să stau pe
podiumul acesta şi să mă strădui să arăt bine. Roagă-l să stea. Insist.
-
Stai,
Harry, pentru a-i face pe plac lui Dorian şi mie, spuse Hallward privind
absorbit tabloul. Aşa este, nu vorbesc niciodată cînd lucrez,şi nici nu ascult
ce se spune; probabil că e îngrozitor de plictisitor pentru nefericitele mele
modele. Te rog să stai.
-
Dar
ce-i de făcut cu omul de la Orleans? Pictorul rîse.
-
Nu
cred că e vreo problemă. Ia loc, Harry, te rog încă odată. Şi acum, Dorian,
du-te pe podium, nu te mişca prea mult şi nu da importanţă celor spuse de
lordul Henry. Are o influenţă proastă asupra tuturor prietenilor lui - eu sunt
singura excepţie.
Dorian
Gray se urcă pe podium, cu aerul unui tînăr martir grec şi făcu o mică grimasă
de nemulţumire uitîndu-se la lordul Henry, faţă de care se simţea atras
întrucîtva. Era atît de diferit de Basil. Se aflau într-un contrast încîntător.
Şi avea o voce atît de frumoasă. După cîteva clipe îi spuse:
-
Lord
Henry, chiar aveţi o influenţă proastă? Proastă pe cît spune Basil?
-
Nu
există ceva numit influenţă bună, domnule Gray. Toate tipurile de influenţe
sunt imorale - imorale din punct de vedere ştiinţific.
-
De
ce?
-
Pentru
că a influenţa pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet. Cel influenţat nu
mai gîndeşte cu propriile lui gînduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni.
Pentru el virtuţile nu mai sunt reale. Păcatele, dacă există într-adevăr
păcate, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor care joacă
un rol ce nu a fost scris pentru el. Scopul vieţii e dezvoltarea sinelui.
Atingerea propriei naturi într-un mod perfect - iată pentru ce suntem aici, pe
pămînt, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei înşişi. Au uitat suprema
datorie, datoria faţă de sine. Desigur că sunt caritabili. Îi hrănesc pe cei
flămînzi şi-i îmbracă pe cerşetori. Dar propriile lor suflete sunt flămînde şi
sunt goi. Rasei noastre i-a dispărut curajul. Poate că niciodată nu l-am avut.
Teroarea de societate, care stă la baza moravurilor, teroarea de Dumnezeu, care
este secretul religiei — acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează. Şi
totuşi...
-
Pentru
dumneavoastră totul ar trebui să conteze, domnule Gray.
-
De
ce?
-
Pentru
că purtaţi în dumneavoastră cea mai încîntătoare tinereţe, iar tinereţea este
singurul lucru pe care merită să-l ai.
-
Eu
nu simt asta, lord Henry.
- Nu,
nu o simţiţi acum. Într-o zi, cînd veţi fi bătrîn, ridat şi urît, cînd
gîndurile îşi vor pune pecetea pe fruntea dumneavoastră iar pasiunea îşi va
pune stigmatul focurilor hidoase pe buze, veţi simţi acest lucru, amarnic îl
veţi simţi. Acum, oriunde mergeţi, fermecaţi lumea. Va fi oare întotdeauna la
fel?... Aveţi o figură încîntător de frumoasă, domnule Gray. Nu vă încruntaţi.
V-aţi încruntat. Frumuseţea este o formă a Geniului — este superioară Geniului,
pentru că nu cere să fie explicată. Aparţine datelor esenţiale din lume, cum
sunt lumina soarelui sau primăvara sau reflectarea în ape întunecate a acelei
scoici argintii pe care o numim lună. Nu poate fi supusă întrebărilor. Are
dreptul ei divin de suveranitate. Pe cei care o posedă îi face prinţi. Zîmbiţi.
Ah, cînd o veţi pierde nu veţi mai zîmbi... Uneori oamenii spun că Frumuseţea e
doar superficială. Dar cel puţin nu e atît de superficială pe cît este
Gîndirea. Pentru mine Frumuseţea este minunea minunilor. Este superficială doar
pentru oamenii care nu judecă după aparenţe. Adevăratul mister al lumii este
vizibilul, nu invizibilul... Da, domnule Gray, zeii au fost buni cu
dumneavoastră. Dar zeii îşi iau repede darurile înapoi. Ai doar cîţiva ani în
care să trăieşti cu adevărat, perfect şi deplin. Cînd se duce tinereţea, se
duce şi frumuseţea, şi atunci descoperi brusc că nu mai ai parte de triumfuri
sau că trebuie să te mulţumeşti cu acele triumfuri meschine pe care amintirea
propriului trecut le va face să apară mai amare decît înfrîngerile. Cu fiecare
lună care se spulberă te apropii de ceva înspăimîntător. Timpul e gelos pe tine
şi se războieşte cu rozele şi crinii tăi. Faţa îţi devine pămîntie, părul
cărunt, obrajii ţi se scofîlcesc, iar ochii au o privire goală. Suferi
teribil... Ah, împliniţi-vă tinereţea cît o aveţi. Nu vă risipiţi aurul zilelor
ascultîndu-i pe plicticoşi, încercînd să îmbunătăţiţi soarta rataţilor fără
speranţă sau să vă dăruiţi viaţa ignoranţilor, banalilor, vulgarilor. Acestea
sunt scopurile bolnăvicioase, idealurile false ale epocii noastre. Trăiţi!
Trăiţi-vă minunata viaţă pe care o aveţi în dumneavoastră! Nu lăsaţi să vă
scape nimic! Căutaţi mereu noi senzaţii. Să nu vă fie teamă de nimic... Un nou
Hedonism - iată de ce are nevoie secolul nostru. Dumneavoastră aţi putea fi
simbolul lui vizibil. Cu personalitatea pe care o aveţi, aţi putea face orice.
Lumea vă aparţine un anotimp... În clipa în care v-am întîlnit nu vă dădeaţi
bine seama ce sunteţi de fapt, de ceea ce aţi putea fi într-adevăr. Sunt atîtea
lucruri în dumneavoastră care m-au fermecat încît am simţit că trebuie să vă
spun ceva despre dumneavoastră. M-am gîndit ce tragedie ar fi dacă v-aţi
risipi. Pentru că tinereţea va dura atît de puţin, atît de puţin. Banalele
flori de pe dealuri se ofilesc, dar înfloresc iar. Floarea de salcie va fi la
fel de galbenă în iunie viitor pe cît este acum. Peste o lună vor înflori
stelele de purpură ale clematitei şi an de an noaptea verde a frunzişului ei îi
va purta stelele purpurii. Dar noi nu ne recăpătăm tinereţea. Bătaia bucuriei
care se zbate în noi la douăzeci de ani devine lentă, apatică. Membrele nu ne
mai ajută, simţurile ne ruginesc. Degenerăm şi devenim păpuşi hidoase, bîntuite
de amintirea pasiunilor de care ne-am temut atît şi de tentaţiile rafinate
cărora nu am avut curajul să le cedăm. Tinereţea! Tinereţea! Nu există altceva
pe lume în afara tinereţii!
Dorian
Gray asculta cu ochii larg deschişi, întrebător. Creanga de liliac îi căzu din
mînă pe aleea pietruită. O albină păroasă veni şi bîzîi în jurul ei o clipă.
Apoi începu să se caţere pe întreg globul oval înstelat al florilor mărunte. O
urmărea cu acel interes ciudat faţă de lucrurile neînsemnate pe care încercăm
să-l potenţăm atunci cînd lucruri extrem de importante ne înspăimîntă sau
atunci cînd suntem stimulaţi de o nouă emoţie pentru care nu găsim modalitate
de expresie sau cînd vreun gînd care ne terorizează, ne asediază deodată mintea
cerîndu-ne să capitulăm. Peste cîtva timp albina zbură. O văzu strecurîndu-se
în trompa pătată a rochiţei- rîndunicii. Floarea părea că tremură, dar apoi
începu să se legene uşor într-o parte şi alta. Deodată pictorul apăru la uşa
atelierului şi le făcu semne nervoase să intre. Se întoarseră unul către
celălalt şi zîmbiră.
-
Vă
aştept, strigă el. Veniţi. Lumina este perfectă acumşi vă puteţi aduce şi
băuturile.
Cei
doi se ridicară şi porniră hoinar pe alee. Fluturi albi şi verzi treceau în
zbor pe lîngă ei şi în părul aflat într-un colţ al grădinii începu să cînte un
sturz.
-
Vă
bucuraţi că m-aţi întîlnit, domnule Gray, spuse lordul Henry privindu-l.
-
Da,
în acest moment mă bucur. Oare voi fi întotdeauna la fel de bucuros?
-
Întotdeauna!
E un cuvînt groaznic. Mă cutremur cînd îl aud. Femeilor le place să-l
folosească. Ele strică orice aventură încercînd să o facă să dureze o veşnicie.
Pe deasupra, mai este şi fără sens. Singura diferenţă între un capriciu şi o
pasiune de-o viaţă este că întotdeauna capriciul durează puţin mai mult.
Cînd
intrară în atelier, Dorian Gray îşi puse mîna pe braţul lordului Henry.
- În
acest caz, fie ca prietenia noastră să fie un capriciu, murmură el, roşind de
propria lui îndrăzneală; păşi apoi pe podium şi-şi reluă poziţia.
Lordul
Henry se aruncă într-un fotoliu de răchită şi-l urmări. Lunecarea şi fîşîitul
pensulei pe pînză erau singurele sunete care întrerupeau nemişcarea, cu
excepţia scurtelor momente în care Hallward păşea îndărăt să-şi privească opera
de la distanţă. În razele piezişe care curgeau prin uşa deschisă, dansa praful
aurit. Mirosul greu al rozelor părea să se lase în toate.
Aproape
după un sfert de oră Hallward se opri din pictat şi se uită mult timp la Dorian
Gray, apoi la tablou, muşcînd vîrful uneia dintre pensulele lui imense,
încruntîndu-se.
-
E
gata, strigă el în cele din urmă şi aplecîndu-se îşi scrise numele cu litere
prelungi, vermillon, în colţul din stînga al pînzei.
Lordul
Henry veni şi examină tabloul. Fără îndoială că era o operă de artă minunată,
iar asemănarea era şi ea minunată.
- Dragă
prietene, sincere felicitări, spuse el. Este cel mai bun portret al epocii
moderne. Domnule Gray, vino să te uiţi la dumneata. Băiatul tresări de parcă ar
fi fost trezit dintr-un vis.
-
Chiar
e gata? Murmură el, coborînd de pe podium.
-
Chiar
gata, spuse pictorul. Şi tu ai pozat splendid azi. Îţi sunt teribil de
recunoscător.
-
Asta
mi se datorează mie în întregime, îl întrerupse lordul Henry. Nu-i aşa, domnule
Gray?
Dorian
nu dădu niciun răspuns, ci merse distrat spre tablou şi se întoarse să-l
privească. Cînd îl văzu, se trase înapoi, iar obrajii i se îmbujorară de
plăcere. În ochi îi apăru o expresie de bucurie, de parcă s-ar fi recunoscut
pentru prima oară. Stătu acolo nemişcat, extaziat, vag conştient de ce-i spunea
Hallward, dar fără să sesizeze sensul cuvintelor. Sensul propriei frumuseţi îi
apăru ca o revelaţie. Nu o simţise înainte. Complimentele lui Basil Hallward îi
păruseră doar exagerări fermecătoare venite din prietenie. Le ascultase, rîsese
de ele şi le uitase apoi. Nu-i influenţaseră firea. Apoi apăruse lordul Henry
Wotton cu straniul lui panegiric despre tinereţe, avertismentul teribil despre
scurtimea ei. Îl impresionaseră pe moment, iar acuma, cum stătea privind la
umbra propriei sale frumuseţi, îl străbătu întreaga realitate a descrierii. Da,
va veni o zi în care faţa lui va fi ridată şi sfrijită, ochii goi şi incolori
şi graţia figurii sale, distrusă şi deformată. Purpura buzelor se va stinge iar
auriul va dispărea din părul lui. Viaţa care va trece în sufletul lui îi va
ruina trupul. Va deveni îngrozitor, hidos şi respingător.
Pe
cînd se gîndea la aceste lucruri, o împunsătură ascuţită îl scormoni asemenea
unui cuţit, făcînd fibra delicată a alcătuirii lui să tremure. Ochii lui
căpătară culoarea ametistului şi peste ei se aşternu ceaţa lacrimilor. Se
simţea de parcă o mînă de gheaţă îi prinsese inima.
-
Nu-ţi
place? strigă Hallward în cele din urmă, provocat puţin de tăcerea băiatului, neînţelegîndu-i
sensul.
- Sigur
că-i place, spuse lordul Henry. Cui nu i-ar plăcea? E unul dintre cele mai
importante lucruri ale artei moderne. Îţi dau oricît îmi ceri pe el. Trebuie
să-l am.
-
Nu
e proprietatea mea, Harry.
-
Cui
îi aparţine?
-
Lui
Dorian, desigur, răspunse pictorul.
-
E
un ins norocos.
- Ce
trist e! murmură Dorian Gray, cu ochii încă fixaţi asupra propriului portret.
Ce trist. Voi îmbătrîni, voi deveni oribil şi groaznic. Dar tabloul acesta va
rămîne de-a pururi tînăr. Nu va fi mai trecut decît această zi de iunie... Dacă
ar fi invers! Dacă ar fi să fiu eu pururea tînăr şi tabloul să îmbătrînească!
Oh, pentru asta, pentru asta aş da orice! Da, n-ar exista ceva pe lume să nu
dau! Mi-aş da sufletul pentru asta!
-
N-ai
da nicio importanţă unui astfel de aranjament, Basil dragă, strigă lordul Henry
rîzînd. Opera ta ar fi acoperită de linii groase.
-
M-aş
împotrivi din răsputeri, Harry, spuse Hallward. Dorian se întoarse şi se uită
la el.
- Te
cred că aşa ai face. Îţi place mai mult propria-ţi artă decît prietenii pe care
îi ai. Pentru tine eu nu sunt decît o figură verde de bronz. Nici măcar atît,
aş zice. Pictorul tresări uimit. Nu era deloc felul de a vorbi al lui Dorian.
Ce se întîmplase? Părea destul de supărat. Faţa îi era îmbujorată iar obrajii
îi ardeau.
- Da,
continuă el. Pentru tine însemn mai puţin decît Hermesul de fildeş sau Faunul
de argint. Statuetele acestea îţi vor plăcea mereu. Pe mine cît mă vei plăcea? Pînă
îmi va apărea primul rid, bănuiesc. Acum ştiu că atunci cînd îţi pierzi
trăsăturile frumoase, oricum ar fi ele, pierzi totul. Tabloul tău m-a învăţat
acest lucru. Lordul Henry are perfectă dreptate. Tinereţea este singurul lucru
pe care merită să-l ai. Atunci cînd îmi voi da seama că îmbătrînesc, mă voi
omorî. Hallward păli şi-l luă de mînă:
- Dorian,
Dorian, nu vorbi astfel. N-am avut niciodată un prieten ca tine şi nu voi avea
niciodată unul asemenea ţie. Nu cred că eşti gelos pe cele materiale - tocmai
tu, care eşti mai presus de toate!
- Sunt
gelos pe absolut orice lucru a cărui frumuseţe nu moare, sunt gelos pe
portretul pe care l-ai pictat pentru mine. De ce trebuie el să păstreze ceea ce
eu pierd? Orice clipă care trece îmi ia ceva si-i dăruieşte lui. Oh, dacă ar fi
altfel! Dacă tabloul s-ar putea schimba iar eu aş putea fi ceea ce sunt acum!
De ce l-ai pictat? Îşi va bate joc de mine într-o zi - oribil îşi va bate joc!
Lacrimi fierbinţi îi şiroiau din ochi; se smulse, se aruncă pe divan şi-şi
îngropă faţa în perne, de parcă s-ar fi rugat.
-
Aici
e mâna ta, Harry, spuse pictorul cu amărăciune. Lordul Henry dădu din umeri.
-
Este
adevăratul Dorian Gray - asta-i tot.
-
Nu-i
aşa.
-
Am
venit doar să-l salut, ce legătură am eu cu asta?
-
Ar
fi trebuit să pleci atunci cînd te-am rugat, bombăni el.
-
Am
stat atunci cînd m-ai rugat tu, fu răspunsul lordului Henry.
-
Harry, nu mă pot certa cu cei mai buni prieteni ai mei în acelaşi timp, dar
dintre voi doi, tu m-ai făcut să-mi urăsc cea mai bună din lucrările pe care
le-am făcut vreodată şi o voi distruge. Ce e, la urma urmei, decît pînză şi culoare?
Nu voi permite să intervină în vieţile noastre şi să le distrugă. Dorian Gray
îşi ridică capul auriu din pernă şi cu faţa palidă, cu urme de lacrimi în ochi
îl privi cum se îndreaptă spre masa de pictură de brad care se afla aub
fereastra cu draperii lungi. Ce făcea el acolo? Degetele lui căutau ceva prin
vălmăşagul de tuburi şi pensule uscate. Da, căuta cuţitul cu lama flexibilă de
oţel. Îl găsi în cele din urmă. Avea de gînd să sfăşie pînza. Cu un suspin
înăbuşit, băiatul sări de pe canapea şi, repezindu-se la Hallward, îi smulse
cuţitul din mănă şi îl aruncă în partea opusă a atelierului.
-
Nu
face asta, Basil, n-o face! Strigă el. Ar fi o crimă.
-
Mă
bucur că-mi apreciezi opera în cele din urmă, Dorian, spuse pictorul, cu
răceală, cînd îşi reveni din surpriză. Nu credeam că vei face asta.
-
S-o
apreciez? Dar sunt îndrăgostit de ea, Basil. E o parte din mine însumi. Simt
asta.
-
Ei
bine, de îndată ce te vei usca, vei fi lăcuit, înrămat şi trimis acasă. Apoi
poţi face absolut ce vrei cu tine. Şi pictorul traversă încăperea şi sună
pentru ceai. Vrei să iei ceaiul, Dorian? Şi tu, Harry? Sau sunteţi împotriva
acestor plăceri simple?
- Ador
plăcerile simple, spuse lordul Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor
compleeşi. Dar nu-mi plac scenele de genul acesta decît pe scena teatrului. Ce
inşi absurzi mai sunteţi voi doi! Mă întreb cine l-a definit pe om drept un animal
raţional. A fost cea mai prematură definiţie din cîte s-au dat vreodată. Omul
poate fi definit în multe feluri, dar în niciun caz ca fiind raţional. Mă bucur
că nu este, la urma urmei, deşi aş prefera să nu vă ciorovăiţi pe acest tablou.
Mai bine mi l-ai da mie, Basil. Băiatul acesta prostuţ nu-l vrea cu adevărat,
eu într-adevăr îl vreau.
- Dacă
vei da voie altcuiva să ia tabloul în afară de mine, nu te voi ierta niciodată,
Basil! strigă Dorian Gray. Şi nu permit altora să mă numească băiat prostuţ.
-
Ştii
că tabloul îti aparţine, Dorian. Ţi l-am dăruit înainte de a exista.
- Şi
ştiţi că v-aţi purtat puţin prosteşte, domnule Gray, că, în realitate, n-aveţi
nimic împotrivă să vi se reaminteacă faptul că sunteţi extrem de tînăr.
-
Azi
de dimineaţă m-aş fi împotrivit din răsputeri, lord Henry.
-
Ah!
azi de dimineaţă! De atunci aţi trăit ceva. Se auzi o bătaie în usă iar valetul
intră cu o
tavă
de ceai încărcată şi o puse pe măsuţa japoneză.Urmă zornăitul ceştilor şi
farfurioarelor şi şuieratul ceainicului georgian. Un paj aduse două farfurii de
porţelan rotunjite ca o sferă.
Dorian Gray se duse şi turnă ceaiul. Cei
doi bărbaţi o luară nepăsători spre masă şi apoi priviră îndelung ce se afla
sub capace.
- Hai să mergem la teatru în seara asta,
spuse lordul Henry.Trebuie să se joace o piesă pe undeva. I-am promis unui
vechi prieten că vom cina la Wbite, dar îi pot trimite o telegramă spunîndu-i
că sunt bolnav sau că sunt reţinut ca urmare a unui angajament. Cred că ar fi o
scuză bună - ar avea întreaga surpriză a candorii.
-
E
atît de plictisitor să te îmbraci în haine de seară, bombăni Hallward. Şi, la
urma urmei, piesele care se joacă azi sunt atît de dezgustătoare.
- Da,
răspunse lordul Henry visător, hainele secolului al nouăsprezecelea sunt
detestabile. Sunt atît de sobre, de deprimante. Păcatul e unicul element real
de culoare din viaţa modernă.
-
N-ar
trebui să spui lucruri de genul ăsta în faţa lui Dorian, dragă Harry.
-
În
faţa cărui Dorian? A celui care ne toarnă ceaiul sau a celui din tablou?
-
În
faţa amîndurora.
-
Mi-ar
face plăcere să vin la teatru cu dumneavoastră, lord Henry, spuse băiatul.
-
Atunci
veţi veni; şi vei veni şi tu, Basil, nu-i aşa?
-
Nu
pot. Aş prefera să nu vin. Am o mulţime de treburi de făcut.
-
Ei
bine, atunci vom merge noi doi, domnule Gray.
-
Mi-ar
face o imensă plăcere. Pictorul îşi muşcă buzele şi se duse, cu ceaşca în mînă,
spre tablou.
-
Voi
rămăne cu adevăratul Dorian, spuse el cu tristeţe.
- Este
oare acesta adevăratul Dorian, strigă originalul portretului, mergînd spre el.
Oare sunt într-adevăr aşa?
-
Da,
întocmai aşa.
-
Ce
minunat, Basil dragă!
-
Cel
puţin în aparenţă eşti aşa. Dar acesta nu se va schimba niciodată, oftă
Hallward. E ceva.
- Cît
zgomot fac oamenii în jurul fidelităţii! exclamă lordul Henry. Ei bine, chiar
în iubire e o problemă de domeniul psihologiei. N-are nimic de-a face cu
propria noastră voinţă. Tinerii vor să fie fideli şi nu sunt, bătrînii vor să
fie infideli şi nu pot - asta-i tot.
-
Nu
te duce la teatru în seara asta, Dorian, spuse Hallward. Rămîi să cinăm
împreună.
-
Nu
pot, Basil.
-
De
ce?
-
Pentru
că i-am promis lordului Henry Wotton să merg cu el.
-
Nu
te va admira mai mult pentru că-ţi ţii promisiunile. El şi le încalcă mereu. Te
rog să nu te duci. Dorian Gray rîse şi dădu din cap. Te implor.
Băiatul ezită şi se uită spre lordul Henry, care îi urmărea de la măsuţa
de ceai cu un zîmbet amuzat.
-
Trebuie
să mă duc, Basil, răspunse el.
-
Foarte
bine, spuse Hallward, şi se duse şi-şi puse ceaşca pe tavă. E destul de târziu,
şi cum trebuie să vă îmbrăcaţi pentru spectacol, ar fi bine să nu pierdeţi
timpul. La revedere, Harry.
-
La
revedere, Dorian. Să treci pe la mine. Vino mîine.
-
Desigur.
-
N-o
să uiţi?
-
Nu,
sigur că nu, strigă Dorian.
-
Şi...
Harry!
- Da, Basil?
-
Aminteşte-ţi
ce te-am rugat în grădină, azi dimineaţă.
-
Am
uitat deja.
-
Am
încredere în tine.
- Aş
vrea să am şi eu încredere în mine, apuse lordul Henry, rîzînd. Veniţi, domnule
Gray, şareta mă aşteaptă afară, vă pot lăsa acasă. La revedere, Basil. A fost o
după-amiază extrem de interesantă.
În
timp ce uşa se închidea în spatele lor, pictorul se lăsă pe canapea şi pe chip
i se aşternu o expresie de mare suferinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu