Portretul lui Dorian Gray(2)

CapitolulII

Cînd intrară îl văzură pe Dorian Gray. Era aşezat la pian, întors cu spatele la ei, dînd paginile unei partituri cu Waldszenen de Schumann.

-  Trebuie să mi le împrumuţi, Basil, strigă el. Vreau să le învăţ. Sunt absolut încîntătoare.

-  Depinde cum pozezi astăzi, Dorian.

-  Oh, m-am plictisit de pozat, şi nu vreau un tablou în mărime naturală, răspunse băiatul, balansîndu-se pe scaunul de la pian într-un fel răsfăţat şi iritant. Cînd îl zări pe lordul Henry, obrajii i se colorară uşor o clipă. Scuză-mă, Basil, dar nu ştiam că eşti cu cineva.

        

    - El este lordul Henry Wotton, Dorian, un vechi prieten de la Oxford. Tocmai îi spuneam, ce model important eşti, iar tu ai stricat totul acum.

 - Nu mi-aţi stricat plăcerea de a vă fi cunoscut, domnule Gray, spuse lordul Henry, păşind şi întinzîndu-i mîna. Mătuşa mea mi-a vorbit deseori despre dumneavoastră. Sunteţi unul dintre preferaţii ei, şi, teamă mi-e, una dintre victimele ei.

-  Acum sunt pe lista neagră a lui lady Agatha, răspunse Dorian cu o privire poznaş penitentă. Am promis că mă duc cu ea la un club din Whitechapel marţea trecută, şi am uitat total despre asta. Urma să cîntăm în duet - trei duete, cred. Nu ştiu ce-mi va spune. Mi-e cumplit de teamă să trec pe la ea.

- O, dar te voi împăca eu cu mătuşa mea. Îţi e destul de devotată. Şi nu prea cred că într- adevăr contează că nu te-ai dus. Probabil că publicul a crezut că este realmente un duet. Cînd mătuşa Agatha se aşază la pian face zgomot cît doi.

-  E groaznic că spuneţi aşa ceva despre ea şi nu-i nici amabil faţă de mine, răspunse Dorian, rîzînd. Lordul Henry se uită la el. Fără îndoială, era remarcabil de frumos, cu buzele lui purpurii, fin curbate, cu privirea albastră, francă, şi părul auriu, aspru. Era ceva în înfăţişarea lui care te făcea să ai încredere în el pe loc. Avea toată candoarea şi puritatea pasionată a tinereţii. Simţeai că s-a menţinut intact şi nepătat de lume. Nu-i de mirare că Basil Hallward îl adora.

-  Sunteţi mult prea fermecător pentru a aproba filantropia, domnule Gray - mult prea fermecător. Lordul Henry se aruncă pe divan şi deschise portţigaretul.

În acest timp pictorul era ocupat cu amestecarea uleiurilor şi pregătirea pensulelor. Părea preocupat, şi cînd auzi ultima remarcă a lordului Henry îi aruncă o privire scurtă, ezită o clipă şi-i spuse apoi:

-  Harry, aş vrea să termin tabloul acesta astăzi. Crezi că sunt bădăran dacă te rog să pleci? Lordul Henry zîmbişi se uită la Dorian Gray.

-  Să plec, domnule Gray? Întrebă el.

-  Ah, vă rog, nu plecaţi. Văd că Basil este într-unul dintre momentele lui posace azi. Nu-l pot suporta atunci cînd e posac. În afară de asta, vreau să-mi spuneţi de ce nu ar trebui să aprob filantropia.

-  Nu ştiu dacă trebuie să vă spun asta, domnule Gray. E un subiect atît de plicticos că ar trebui discutat cu seriozitate. Evident că n-o voi şterge tocmai acum, cînd m-aţi rugat să mă opresc. Nu te deranjează asta, Basil, nu-i aşa? De multe ori mi-ai spus că îţi place ca modelele tale să aibă cu cine pălăvrăgi. Hallward îşi muşcă buzele.

-   Dacă Dorian doreşte acest lucru, desigur, trebuie să rămîi. Capriciile lui Dorian sunt legi pentru toţi cu excepţia lui. Lordul Henry îşi luă pălăria şi mănuşile.

-   Eşti foarte insistent, dragul meu Basil, dar cred că trebuie să plec. Am promis că mă întîlnesc cu cineva la Orleans. La revedere, domnule Gray. Treci pe la mine într-una din după- amieze, în strada Curzon. Sunt aproape întotdeauna acasă în jurul orei cinci. Să-mi scrii cînd vei veni. Aş regreta să vii şi să nu mă găseşti acasă.

-  Basil, strigă Dorian Gray, dacă lordul Henry Wotton pleacă, voi pleca şi eu. Tu nu deschizi niciodată gura cînd pictezi şi e îngrozitor de plicticos să stau pe podiumul acesta şi să mă strădui să arăt bine. Roagă-l să stea. Insist.

-  Stai, Harry, pentru a-i face pe plac lui Dorian şi mie, spuse Hallward privind absorbit tabloul. Aşa este, nu vorbesc niciodată cînd lucrez,şi nici nu ascult ce se spune; probabil că e îngrozitor de plictisitor pentru nefericitele mele modele. Te rog să stai.

-   Dar ce-i de făcut cu omul de la Orleans? Pictorul rîse.

-  Nu cred că e vreo problemă. Ia loc, Harry, te rog încă odată. Şi acum, Dorian, du-te pe podium, nu te mişca prea mult şi nu da importanţă celor spuse de lordul Henry. Are o influenţă proastă asupra tuturor prietenilor lui - eu sunt singura excepţie.

Dorian Gray se urcă pe podium, cu aerul unui tînăr martir grec şi făcu o mică grimasă de nemulţumire uitîndu-se la lordul Henry, faţă de care se simţea atras întrucîtva. Era atît de diferit de Basil. Se aflau într-un contrast încîntător. Şi avea o voce atît de frumoasă. După cîteva clipe îi spuse:

-   Lord Henry, chiar aveţi o influenţă proastă? Proastă pe cît spune Basil?

-  Nu există ceva numit influenţă bună, domnule Gray. Toate tipurile de influenţe sunt imorale - imorale din punct de vedere ştiinţific.

-   De ce?

-  Pentru că a influenţa pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet. Cel influenţat nu mai gîndeşte cu propriile lui gînduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni. Pentru el virtuţile nu mai sunt reale. Păcatele, dacă există într-adevăr păcate, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor care joacă un rol ce nu a fost scris pentru el. Scopul vieţii e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi într-un mod perfect - iată pentru ce suntem aici, pe pămînt, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei înşişi. Au uitat suprema datorie, datoria faţă de sine. Desigur că sunt caritabili. Îi hrănesc pe cei flămînzi şi-i îmbracă pe cerşetori. Dar propriile lor suflete sunt flămînde şi sunt goi. Rasei noastre i-a dispărut curajul. Poate că niciodată nu l-am avut. Teroarea de societate, care stă la baza moravurilor, teroarea de Dumnezeu, care este secretul religiei — acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează. Şi totuşi...

-  Pentru dumneavoastră totul ar trebui să conteze, domnule Gray.

-  De ce?

-   Pentru că purtaţi în dumneavoastră cea mai încîntătoare tinereţe, iar tinereţea este singurul lucru pe care merită să-l ai.

-  Eu nu simt asta, lord Henry.

 - Nu, nu o simţiţi acum. Într-o zi, cînd veţi fi bătrîn, ridat şi urît, cînd gîndurile îşi vor pune pecetea pe fruntea dumneavoastră iar pasiunea îşi va pune stigmatul focurilor hidoase pe buze, veţi simţi acest lucru, amarnic îl veţi simţi. Acum, oriunde mergeţi, fermecaţi lumea. Va fi oare întotdeauna la fel?... Aveţi o figură încîntător de frumoasă, domnule Gray. Nu vă încruntaţi. V-aţi încruntat. Frumuseţea este o formă a Geniului — este superioară Geniului, pentru că nu cere să fie explicată. Aparţine datelor esenţiale din lume, cum sunt lumina soarelui sau primăvara sau reflectarea în ape întunecate a acelei scoici argintii pe care o numim lună. Nu poate fi supusă întrebărilor. Are dreptul ei divin de suveranitate. Pe cei care o posedă îi face prinţi. Zîmbiţi. Ah, cînd o veţi pierde nu veţi mai zîmbi... Uneori oamenii spun că Frumuseţea e doar superficială. Dar cel puţin nu e atît de superficială pe cît este Gîndirea. Pentru mine Frumuseţea este minunea minunilor. Este superficială doar pentru oamenii care nu judecă după aparenţe. Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul... Da, domnule Gray, zeii au fost buni cu dumneavoastră. Dar zeii îşi iau repede darurile înapoi. Ai doar cîţiva ani în care să trăieşti cu adevărat, perfect şi deplin. Cînd se duce tinereţea, se duce şi frumuseţea, şi atunci descoperi brusc că nu mai ai parte de triumfuri sau că trebuie să te mulţumeşti cu acele triumfuri meschine pe care amintirea propriului trecut le va face să apară mai amare decît înfrîngerile. Cu fiecare lună care se spulberă te apropii de ceva înspăimîntător. Timpul e gelos pe tine şi se războieşte cu rozele şi crinii tăi. Faţa îţi devine pămîntie, părul cărunt, obrajii ţi se scofîlcesc, iar ochii au o privire goală. Suferi teribil... Ah, împliniţi-vă tinereţea cît o aveţi. Nu vă risipiţi aurul zilelor ascultîndu-i pe plicticoşi, încercînd să îmbunătăţiţi soarta rataţilor fără speranţă sau să vă dăruiţi viaţa ignoranţilor, banalilor, vulgarilor. Acestea sunt scopurile bolnăvicioase, idealurile false ale epocii noastre. Trăiţi! Trăiţi-vă minunata viaţă pe care o aveţi în dumneavoastră! Nu lăsaţi să vă scape nimic! Căutaţi mereu noi senzaţii. Să nu vă fie teamă de nimic... Un nou Hedonism - iată de ce are nevoie secolul nostru. Dumneavoastră aţi putea fi simbolul lui vizibil. Cu personalitatea pe care o aveţi, aţi putea face orice. Lumea vă aparţine un anotimp... În clipa în care v-am întîlnit nu vă dădeaţi bine seama ce sunteţi de fapt, de ceea ce aţi putea fi într-adevăr. Sunt atîtea lucruri în dumneavoastră care m-au fermecat încît am simţit că trebuie să vă spun ceva despre dumneavoastră. M-am gîndit ce tragedie ar fi dacă v-aţi risipi. Pentru că tinereţea va dura atît de puţin, atît de puţin. Banalele flori de pe dealuri se ofilesc, dar înfloresc iar. Floarea de salcie va fi la fel de galbenă în iunie viitor pe cît este acum. Peste o lună vor înflori stelele de purpură ale clematitei şi an de an noaptea verde a frunzişului ei îi va purta stelele purpurii. Dar noi nu ne recăpătăm tinereţea. Bătaia bucuriei care se zbate în noi la douăzeci de ani devine lentă, apatică. Membrele nu ne mai ajută, simţurile ne ruginesc. Degenerăm şi devenim păpuşi hidoase, bîntuite de amintirea pasiunilor de care ne-am temut atît şi de tentaţiile rafinate cărora nu am avut curajul să le cedăm. Tinereţea! Tinereţea! Nu există altceva pe lume în afara tinereţii!

Dorian Gray asculta cu ochii larg deschişi, întrebător. Creanga de liliac îi căzu din mînă pe aleea pietruită. O albină păroasă veni şi bîzîi în jurul ei o clipă. Apoi începu să se caţere pe întreg globul oval înstelat al florilor mărunte. O urmărea cu acel interes ciudat faţă de lucrurile neînsemnate pe care încercăm să-l potenţăm atunci cînd lucruri extrem de importante ne înspăimîntă sau atunci cînd suntem stimulaţi de o nouă emoţie pentru care nu găsim modalitate de expresie sau cînd vreun gînd care ne terorizează, ne asediază deodată mintea cerîndu-ne să capitulăm. Peste cîtva timp albina zbură. O văzu strecurîndu-se în trompa pătată a rochiţei- rîndunicii. Floarea părea că tremură, dar apoi începu să se legene uşor într-o parte şi alta. Deodată pictorul apăru la uşa atelierului şi le făcu semne nervoase să intre. Se întoarseră unul către celălalt şi zîmbiră.

-  Vă aştept, strigă el. Veniţi. Lumina este perfectă acumşi vă puteţi aduce şi băuturile.

Cei doi se ridicară şi porniră hoinar pe alee. Fluturi albi şi verzi treceau în zbor pe lîngă ei şi în părul aflat într-un colţ al grădinii începu să cînte un sturz.

-  Vă bucuraţi că m-aţi întîlnit, domnule Gray, spuse lordul Henry privindu-l.

-  Da, în acest moment mă bucur. Oare voi fi întotdeauna la fel de bucuros?

-  Întotdeauna! E un cuvînt groaznic. Mă cutremur cînd îl aud. Femeilor le place să-l folosească. Ele strică orice aventură încercînd să o facă să dureze o veşnicie. Pe deasupra, mai este şi fără sens. Singura diferenţă între un capriciu şi o pasiune de-o viaţă este că întotdeauna capriciul durează puţin mai mult.

Cînd intrară în atelier, Dorian Gray îşi puse mîna pe braţul lordului Henry.

-  În acest caz, fie ca prietenia noastră să fie un capriciu, murmură el, roşind de propria lui îndrăzneală; păşi apoi pe podium şi-şi reluă poziţia.

Lordul Henry se aruncă într-un fotoliu de răchită şi-l urmări. Lunecarea şi fîşîitul pensulei pe pînză erau singurele sunete care întrerupeau nemişcarea, cu excepţia scurtelor momente în care Hallward păşea îndărăt să-şi privească opera de la distanţă. În razele piezişe care curgeau prin uşa deschisă, dansa praful aurit. Mirosul greu al rozelor părea să se lase în toate.

Aproape după un sfert de oră Hallward se opri din pictat şi se uită mult timp la Dorian Gray, apoi la tablou, muşcînd vîrful uneia dintre pensulele lui imense, încruntîndu-se.

-  E gata, strigă el în cele din urmă şi aplecîndu-se îşi scrise numele cu litere prelungi, vermillon, în colţul din stînga al pînzei.

Lordul Henry veni şi examină tabloul. Fără îndoială că era o operă de artă minunată, iar asemănarea era şi ea minunată.

-  Dragă prietene, sincere felicitări, spuse el. Este cel mai bun portret al epocii moderne. Domnule Gray, vino să te uiţi la dumneata. Băiatul tresări de parcă ar fi fost trezit dintr-un vis.

-  Chiar e gata? Murmură el, coborînd de pe podium.

-  Chiar gata, spuse pictorul. Şi tu ai pozat splendid azi. Îţi sunt teribil de recunoscător.

-  Asta mi se datorează mie în întregime, îl întrerupse lordul Henry. Nu-i aşa, domnule Gray?

Dorian nu dădu niciun răspuns, ci merse distrat spre tablou şi se întoarse să-l privească. Cînd îl văzu, se trase înapoi, iar obrajii i se îmbujorară de plăcere. În ochi îi apăru o expresie de bucurie, de parcă s-ar fi recunoscut pentru prima oară. Stătu acolo nemişcat, extaziat, vag conştient de ce-i spunea Hallward, dar fără să sesizeze sensul cuvintelor. Sensul propriei frumuseţi îi apăru ca o revelaţie. Nu o simţise înainte. Complimentele lui Basil Hallward îi păruseră doar exagerări fermecătoare venite din prietenie. Le ascultase, rîsese de ele şi le uitase apoi. Nu-i influenţaseră firea. Apoi apăruse lordul Henry Wotton cu straniul lui panegiric despre tinereţe, avertismentul teribil despre scurtimea ei. Îl impresionaseră pe moment, iar acuma, cum stătea privind la umbra propriei sale frumuseţi, îl străbătu întreaga realitate a descrierii. Da, va veni o zi în care faţa lui va fi ridată şi sfrijită, ochii goi şi incolori şi graţia figurii sale, distrusă şi deformată. Purpura buzelor se va stinge iar auriul va dispărea din părul lui. Viaţa care va trece în sufletul lui îi va ruina trupul. Va deveni îngrozitor, hidos şi respingător.

Pe cînd se gîndea la aceste lucruri, o împunsătură ascuţită îl scormoni asemenea unui cuţit, făcînd fibra delicată a alcătuirii lui să tremure. Ochii lui căpătară culoarea ametistului şi peste ei se aşternu ceaţa lacrimilor. Se simţea de parcă o mînă de gheaţă îi prinsese inima.

-  Nu-ţi place? strigă Hallward în cele din urmă, provocat puţin de tăcerea băiatului, neînţelegîndu-i sensul.

-  Sigur că-i place, spuse lordul Henry. Cui nu i-ar plăcea? E unul dintre cele mai importante lucruri ale artei moderne. Îţi dau oricît îmi ceri pe el. Trebuie să-l am.

-  Nu e proprietatea mea, Harry.

-  Cui îi aparţine?

-  Lui Dorian, desigur, răspunse pictorul.

-  E un ins norocos.

     -  Ce trist e! murmură Dorian Gray, cu ochii încă fixaţi asupra propriului portret. Ce trist. Voi îmbătrîni, voi deveni oribil şi groaznic. Dar tabloul acesta va rămîne de-a pururi tînăr. Nu va fi mai trecut decît această zi de iunie... Dacă ar fi invers! Dacă ar fi să fiu eu pururea tînăr şi tabloul să îmbătrînească! Oh, pentru asta, pentru asta aş da orice! Da, n-ar exista ceva pe lume să nu dau! Mi-aş da sufletul pentru asta!

-   N-ai da nicio importanţă unui astfel de aranjament, Basil dragă, strigă lordul Henry rîzînd. Opera ta ar fi acoperită de linii groase.

-  M-aş împotrivi din răsputeri, Harry, spuse Hallward. Dorian se întoarse şi se uită la el.

     -  Te cred că aşa ai face. Îţi place mai mult propria-ţi artă decît prietenii pe care îi ai. Pentru tine eu nu sunt decît o figură verde de bronz. Nici măcar atît, aş zice. Pictorul tresări uimit. Nu era deloc felul de a vorbi al lui Dorian. Ce se întîmplase? Părea destul de supărat. Faţa îi era îmbujorată iar obrajii îi ardeau.

- Da, continuă el. Pentru tine însemn mai puţin decît Hermesul de fildeş sau Faunul de argint. Statuetele acestea îţi vor plăcea mereu. Pe mine cît mă vei plăcea? Pînă îmi va apărea primul rid, bănuiesc. Acum ştiu că atunci cînd îţi pierzi trăsăturile frumoase, oricum ar fi ele, pierzi totul. Tabloul tău m-a învăţat acest lucru. Lordul Henry are perfectă dreptate. Tinereţea este singurul lucru pe care merită să-l ai. Atunci cînd îmi voi da seama că îmbătrînesc, mă voi omorî. Hallward păli şi-l luă de mînă:

- Dorian, Dorian, nu vorbi astfel. N-am avut niciodată un prieten ca tine şi nu voi avea niciodată unul asemenea ţie. Nu cred că eşti gelos pe cele materiale - tocmai tu, care eşti mai presus de toate!

-  Sunt gelos pe absolut orice lucru a cărui frumuseţe nu moare, sunt gelos pe portretul pe care l-ai pictat pentru mine. De ce trebuie el să păstreze ceea ce eu pierd? Orice clipă care trece îmi ia ceva si-i dăruieşte lui. Oh, dacă ar fi altfel! Dacă tabloul s-ar putea schimba iar eu aş putea fi ceea ce sunt acum! De ce l-ai pictat? Îşi va bate joc de mine într-o zi - oribil îşi va bate joc! Lacrimi fierbinţi îi şiroiau din ochi; se smulse, se aruncă pe divan şi-şi îngropă faţa în perne, de parcă s-ar fi rugat.

-  Aici e mâna ta, Harry, spuse pictorul cu amărăciune. Lordul Henry dădu din umeri.

-  Este adevăratul Dorian Gray - asta-i tot.

-  Nu-i aşa.

-  Am venit doar să-l salut, ce legătură am eu cu asta?

-  Ar fi trebuit să pleci atunci cînd te-am rugat, bombăni el.

-  Am stat atunci cînd m-ai rugat tu, fu răspunsul lordului Henry.

- Harry, nu mă pot certa cu cei mai buni prieteni ai mei în acelaşi timp, dar dintre voi doi, tu m-ai făcut să-mi urăsc cea mai bună din lucrările pe care le-am făcut vreodată şi o voi distruge. Ce e, la urma urmei, decît pînză şi culoare? Nu voi permite să intervină în vieţile noastre şi să le distrugă. Dorian Gray îşi ridică capul auriu din pernă şi cu faţa palidă, cu urme de lacrimi în ochi îl privi cum se îndreaptă spre masa de pictură de brad care se afla aub fereastra cu draperii lungi. Ce făcea el acolo? Degetele lui căutau ceva prin vălmăşagul de tuburi şi pensule uscate. Da, căuta cuţitul cu lama flexibilă de oţel. Îl găsi în cele din urmă. Avea de gînd să sfăşie pînza. Cu un suspin înăbuşit, băiatul sări de pe canapea şi, repezindu-se la Hallward, îi smulse cuţitul din mănă şi îl aruncă în partea opusă a atelierului.

-  Nu face asta, Basil, n-o face! Strigă el. Ar fi o crimă.

 -  Mă bucur că-mi apreciezi opera în cele din urmă, Dorian, spuse pictorul, cu răceală, cînd îşi reveni din surpriză. Nu credeam că vei face asta.

-  S-o apreciez? Dar sunt îndrăgostit de ea, Basil. E o parte din mine însumi. Simt asta.

- Ei bine, de îndată ce te vei usca, vei fi lăcuit, înrămat şi trimis acasă. Apoi poţi face absolut ce vrei cu tine. Şi pictorul traversă încăperea şi sună pentru ceai. Vrei să iei ceaiul, Dorian? Şi tu, Harry? Sau sunteţi împotriva acestor plăceri simple?

- Ador plăcerile simple, spuse lordul Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor compleeşi. Dar nu-mi plac scenele de genul acesta decît pe scena teatrului. Ce inşi absurzi mai sunteţi voi doi! Mă întreb cine l-a definit pe om drept un animal raţional. A fost cea mai prematură definiţie din cîte s-au dat vreodată. Omul poate fi definit în multe feluri, dar în niciun caz ca fiind raţional. Mă bucur că nu este, la urma urmei, deşi aş prefera să nu vă ciorovăiţi pe acest tablou. Mai bine mi l-ai da mie, Basil. Băiatul acesta prostuţ nu-l vrea cu adevărat, eu într-adevăr îl vreau.

- Dacă vei da voie altcuiva să ia tabloul în afară de mine, nu te voi ierta niciodată, Basil! strigă Dorian Gray. Şi nu permit altora să mă numească băiat prostuţ.

-  Ştii că tabloul îti aparţine, Dorian. Ţi l-am dăruit înainte de a exista.

- Şi ştiţi că v-aţi purtat puţin prosteşte, domnule Gray, că, în realitate, n-aveţi nimic împotrivă să vi se reaminteacă faptul că sunteţi extrem de tînăr.

-  Azi de dimineaţă m-aş fi împotrivit din răsputeri, lord Henry.

-  Ah! azi de dimineaţă! De atunci aţi trăit ceva. Se auzi o bătaie în usă iar valetul intră cu o

tavă de ceai încărcată şi o puse pe măsuţa japoneză.Urmă zornăitul ceştilor şi farfurioarelor şi şuieratul ceainicului georgian. Un paj aduse două farfurii de porţelan rotunjite ca o sferă.

Dorian Gray se duse şi turnă ceaiul. Cei doi bărbaţi o luară nepăsători spre masă şi apoi priviră îndelung ce se afla sub capace.

- Hai să mergem la teatru în seara asta, spuse lordul Henry.Trebuie să se joace o piesă pe undeva. I-am promis unui vechi prieten că vom cina la Wbite, dar îi pot trimite o telegramă spunîndu-i că sunt bolnav sau că sunt reţinut ca urmare a unui angajament. Cred că ar fi o scuză bună - ar avea întreaga surpriză a candorii.

-   E atît de plictisitor să te îmbraci în haine de seară, bombăni Hallward. Şi, la urma urmei, piesele care se joacă azi sunt atît de dezgustătoare.

- Da, răspunse lordul Henry visător, hainele secolului al nouăsprezecelea sunt detestabile. Sunt atît de sobre, de deprimante. Păcatul e unicul element real de culoare din viaţa modernă.

-   N-ar trebui să spui lucruri de genul ăsta în faţa lui Dorian, dragă Harry.

-  În faţa cărui Dorian? A celui care ne toarnă ceaiul sau a celui din tablou?

-  În faţa amîndurora.

-   Mi-ar face plăcere să vin la teatru cu dumneavoastră, lord Henry, spuse băiatul.

-  Atunci veţi veni; şi vei veni şi tu, Basil, nu-i aşa?

-   Nu pot. Aş prefera să nu vin. Am o mulţime de treburi de făcut.

-   Ei bine, atunci vom merge noi doi, domnule Gray.

-   Mi-ar face o imensă plăcere. Pictorul îşi muşcă buzele şi se duse, cu ceaşca în mînă, spre tablou.

-  Voi rămăne cu adevăratul Dorian, spuse el cu tristeţe.

-  Este oare acesta adevăratul Dorian, strigă originalul portretului, mergînd spre el. Oare sunt într-adevăr aşa?

-   Da, întocmai aşa.

-  Ce minunat, Basil dragă!

-  Cel puţin în aparenţă eşti aşa. Dar acesta nu se va schimba niciodată, oftă Hallward. E ceva.

-  Cît zgomot fac oamenii în jurul fidelităţii! exclamă lordul Henry. Ei bine, chiar în iubire e o problemă de domeniul psihologiei. N-are nimic de-a face cu propria noastră voinţă. Tinerii vor să fie fideli şi nu sunt, bătrînii vor să fie infideli şi nu pot - asta-i tot.

-   Nu te duce la teatru în seara asta, Dorian, spuse Hallward. Rămîi să cinăm împreună.

-   Nu pot, Basil.

-   De ce?

-   Pentru că i-am promis lordului Henry Wotton să merg cu el.

-   Nu te va admira mai mult pentru că-ţi ţii promisiunile. El şi le încalcă mereu. Te rog să nu te duci. Dorian Gray rîse şi dădu din cap. Te implor.

     Băiatul ezită şi se uită spre lordul Henry, care îi urmărea de la măsuţa de ceai cu un zîmbet amuzat.

-   Trebuie să mă duc, Basil, răspunse el.

-   Foarte bine, spuse Hallward, şi se duse şi-şi puse ceaşca pe tavă. E destul de târziu, şi cum trebuie să vă îmbrăcaţi pentru spectacol, ar fi bine să nu pierdeţi timpul. La revedere, Harry.

-  La revedere, Dorian. Să treci pe la mine. Vino mîine.

-   Desigur.

-   N-o să uiţi?

-   Nu, sigur că nu, strigă Dorian.

-   Şi... Harry!

-   Da, Basil?

-   Aminteşte-ţi ce te-am rugat în grădină, azi dimineaţă.

-   Am uitat deja.

-   Am încredere în tine.

- Aş vrea să am şi eu încredere în mine, apuse lordul Henry, rîzînd. Veniţi, domnule Gray, şareta mă aşteaptă afară, vă pot lăsa acasă. La revedere, Basil. A fost o după-amiază extrem de interesantă.

În timp ce uşa se închidea în spatele lor, pictorul se lăsă pe canapea şi pe chip i se aşternu o expresie de mare suferinţă.