PISICUŢA TEMPORALĂ
Învăţasem asta cu un an
în urmă, la şcoală.
Întâmplarea
aceasta mi-a fost istorisită cu mult timp în urmă de moş Mac, care locuia
într-o cocioabă, dincolo de colina din faţa casei părinţilor mei. Moş Mac
fusese prospector în centura asteroizilor în timpul Goanei după Aur din ‘37,
iar acum îşi petrecea majoritatea timpului hrănindu-şi cele şapte pisici.
— De
ce vă plac atât de mult pisicile, domnule Mac? îl întrebasem.
Bătrânul miner mă privise şi se scărpinase în barbă.
— Ei
bine, îmi răspunsese, îmi amintesc de animalele mele de pe Pallas. Ele
aduceau cu mâţele – aveau aceeaşi formă a capului – şi erau cele mai
inteligente creaturi pe care le-am văzut vreodată. Au murit toate!
Îmi păruse rău şi i-o
spusesem. Mac suspinase.
— Cele
mai inteligente creaturi, repetase el. Erau pisici cvadridimensionale.
— Cvadridimensionale, domnule Mac? Dar a patra dimensiune este
timpul…
— Deci
ţi-ai făcut lecţiile, da? – Moşul îşi luase pipa şi o umpluse fără grabă. – Sigur
c-a patra dimensiune este timpul. Pisicuţele astea aveau cam treizeci de
centimetri lungime, cincisprezece înălţime, vreo zece lăţime şi se puteau
întinde până la mijlocul săptămânii viitoare. Am numărat patru dimensiuni, da?
Dacă le mângâiai pe cap, nu dădeau din coadă decât peste vreo zi. Alea mai mari
dădeau din coadă după două zile. Sunt fapte reale!
Îl privisem neîncrezător,
dar nu făcusem niciun comentariu.
— În
plus, continuase Mac, erau cele mai bune animale de pază din toate timpurile.
N-aveau cum să nu fie. Păi, dacă vedeau un hoţ, sau orice individ ce dădea de
bănuit, zbierau ca apucatele. Iar dacă-l vedeau pe hoţ azi, ele ţipau ieri aşa
că de fiecare dată eram avertizaţi cu douăzeci şi patru de ore înainte.
Rămăsesem cu gura căscată.
— Vorbiţi
serios?
— Aşa
să m-ajute Dumnezeu! Ştii cum le dădeam de mâncare? Aşteptam să adoarmă
şi-atunci ştiam că-şi digerau hrana. Pisicuţele temporale digerau întotdeauna
hrana cu trei ore înainte de a o mânca. Atâta li se întindeau stomacurile
înapoi în timp. Aşa că atunci când se culcau, ne uitam la ceas şi exact peste
trei ore le dădeam să mănânce.
Îşi aprinsese pipa şi
pufăise, apoi clătinase din cap cu tristeţe.
— Odată,
însă, am făcut o greşeală. Săracul motănel! Se numea Joe şi era favoritul meu.
Într-o dimineaţă, s-a culcat pe la nouă, dar eu am avut impresia că era ora
opt. Evident, i-am adus mâncarea la unsprezece. L-am căutat peste tot, însă nu
l-am putut găsi.
— Ce
se întâmplase, domnule Mac?
— Ei
bine, nici o pisicuţă temporală nu-şi putea înghiţi micul dejun la numai
două ore după ce-l digerase. Ar fi fost prea mult pentru ea. L-am
descoperit în cele din urmă sub lada de scule din magazie. Se târâse acolo şi
murise de indigestie cu o oră în urmă. Bietul de el! După aceea, am folosit
întotdeauna un ceas deşteptător, ca să nu mai repet greşeala.
Urmase o tăcere scurtă, încărcată de jale, pe care eu o
întrerupsesem printr-o şoaptă emisă pe ton de respect:
— Aţi
spus mai devreme că au murit toate. Au păţit acelaşi lucru?
Mac clătinase solemn din cap.
— Nu!
Se îmbolnăveau de gripă, pe care o luau de la noi, şi mureau cu o săptămână sau
zece zile înainte de a se îmbolnăvi. Din capul locului nu fuseseră prea multe,
iar la un an după ce începuse exploatarea lui Pallas, mai rămăseseră doar vreo
zece, toate jigărite şi bolnave. Necazul, puştiule, era că atunci când mureau,
putrezeau aproape instantaneu. Mai ales chestia aia cvadridimensională pe care
o aveau în creier şi care le făcea să se comporte în felul ăsta… Am pierdut
milioane de dolari.
— De
ce?
— Vezi
tu, nişte savanţi de pe Pământ auziseră despre pisicuţele noastre temporale,
dar ştiau că vor muri toate înainte ca ei să poată ajunge pe Pallas, la
următoarea conjuncţie favorabilă. De aceea, ne-au oferit câte un milion de
dolari pentru fiecare pisicuţă temporală pe care o puteam păstra.
— Si
ce-aţi făcut?
— Am
încercat… dar zadarnic. După ce mureau, putrezeau imediat şi trebuia să le
îngropăm. Am încercat să le păstrăm în congelatoare, însă numai exteriorul
rămânea neatins. Interiorul putrezea… adică tocmai ceea ce savanţii doreau să
cerceteze. Evident, cu fiecare pisicuţă moartă pierdeam un milion de dolari,
iar noi nu voiam să se întâmple aşa ceva. Atunci, unul dintre noi s-a gândit că
dacă am pune pisicuţa în apă fierbinte, atunci când era pe punctul de a muri,
apa urma s-o îmbibe. După ce ea murea, am fi congelat-o, transformând-o într-un
bloc de gheaţă – astfel, se putea păstra.
Rămăsesem din nou cu gura căscată şi maxilarul inferior îmi
atârna.
— Aţi
reuşit în felul ăsta? îngăimasem eu într-un târziu.
— Am
încercat, fiule, dar nu puteam îngheţa apa suficient de rapid şi chestia
cvadridimensională din creier se distrugea. Oricât de repede o îngheţam, nu
izbuteam s-o păstrăm. În cele din urmă, ne-a mai rămas o singură pisicuţă care
şi ea trăgea să moară. Eram disperaţi… când unuia dintre noi i-a venit o idee.
A inventat un dispozitiv complicat care putea îngheţa toată apa instantaneu.
Am luat ultima pisicuţă, am pus-o în apa fierbinte şi am
conectat-o la dispozitiv. Pisicuţă ne-a privit pentru ultima dată, a miorlăit
încetişor şi a murit. Am apăsat butonul şi, în mai puţin de un sfert de
secundă, apa s-a transformat într-un bloc solid.
Aici, Mac scosese un oftat care trebuie să fi cântărit vreo
tonă.
— Zadarnic!
continuase el. În cincisprezece minute, interiorul pisicii s-a deteriorat şi am
pierdut ultimul milion de dolari.
Rămăsesem fără răsuflare.
— Dar,
domnule Mac, tocmai aţi spus că aţi îngheţat pisicuţa într-un sfert de secundă…
Nu avea timp să intre în putrefacţie…
— Tocmai
asta-i, puştiule! suspinase el din nou. Am făcut-o prea al naibii de
rapid! Pisicuţă a putrezit fiindcă am îngheţat apa aia fierbinte atât de repede
încât gheaţa a rămas caldă!
Varza!!!!!!!!!!
RăspundețiȘtergereMă ia somnul înainte de a adormi!
Ștergere