Asimov si omuletul din metrou

Staţiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să coboare; de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din primul vagon în staţia Atlantic Avenue, conductorul Cullen a început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu coborâse nimeni de când începuse cursa spre Flatbush – deşi suiau zeci de pasageri.

Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi făcea pe conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să se scarpine în cap. Aşa a procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu nimic, dar a repetat gestul la Bergen Street, următoarea staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni. Iar la Grand Army Piaza, bărbatul a adăugat scărpinatului câteva rare cuvinte irlandeze, transmise de sute de ani, din tată în fiu. Acestea au ionizat atmosfera din cabină, dar nu au schimbat situaţia.

     La Eastern Parkway, Cullen făcu un experiment. Pur şi simplu, nu deschise uşile primului vagon. Se aplecă în afară pe uşa cabinei sale, întoarse capul, privi… şi fu răsplătit cu un adevărat miracol. Pasagerii metroului newyorkez nu sunt timizi, umili sau modeşti, iar uşile care nu se deschid imediat, sau destul de repede sunt ajutate prin lovituri repetate de picior. De data aceasta, însă, nu se auzi nicio lovitură, niciun răcnet, nici măcar o înjurătură. Cullen holbă ochii.

Începea să se enerveze. La Franklin Avenue, unde se întâlnea cu alte linii, deschise uşile şi blestemă mulţimea. Pe fiecare uşă se revărsau pasageri de ambele sexe şi de toate vârstele… cu excepţia celor din primul vagon. În schimb, în el se mai urcară trei bărbaţi şi o fetişcană, deşi Cullen putea deja întrezări uşoara curbură a pereţilor cauzată de teribila înghesuială dinăuntru.

Pe tot restul călătoriei spre Flatbush Avenue, Cullen ignoră complet primul vagon, concentrându-se asupra ultimei staţii, unde toţi pasagerii trebuiau să coboare. Toţi! Pe rând, trecură President, Church şi Beverly Road, iar Cullen se pomeni numărând opririle până la capăt.

Cu toţii păreau nişte pasageri normali. Citeau ziarele, priveau bezna dinapoia ferestrelor sau picioarele fetelor de vizavi sau, pur şi simplu, se uitau în gol, ca nişte oameni obişnuiţi. Nici măcar nu doriseră să se suie în vagonul alăturat, unde erau destule scaune goale. Închipuiţi-vă nişte newyorkezi rezistând impulsului de a sta jos!

Sosi însă şi Flatbush Avenue. Cullen îşi frecă palmele, apăsă butoanele de deschidere a uşilor şi răcni în stilul său cel mai neinteligibil:

— ’Tima staţie!

Repetă anunţul de mai multe ori, cu glas răguşit, şi câţiva pasageri din acel blestemat prim vagon înălţară ochii spre el, privindu-l cu reproş. Parcă l-ar fi acuzat că nu ţinea cont de campania împotriva poluării fonice.

Pasagerii coborâseră din celelalte vagoane şi alţii începuseră să intre. Câţiva se uitară curioşi către vagonul ticsit, totuşi nu foarte mulţi. Newyorkezul consideră drept o manevră publicitară tot ceea ce nu poate înţelege.

Cullen reveni la irlandeza strămoşilor săi şi porni de-a lungul peronului, îndreptându-se spre cabina mecanicului. Simţea nevoia unei asistenţe morale. Mecanicul ar fi trebuit să coboare, pentru a se pregăti de cursa în sens invers, dar n-o făcuse. Cullen îl zări prin geamul uşii, rezemat de comenzi şi privind parcă visător semaforul din faţă.

— Gus! strigă conductorul. Ieşi! Am o…

În clipa aceea, amuţi, fiindcă acela nu era Gus. În locul lui se afla un bătrânel micuţ, care-i zâmbi politicos şi-şi flutură degetele în semn de salut.

Sufletul de irlandez al lui Patrick Cullen se revoltă. Cu un răcnet, apucă marginea uşii cabinei şi încercă s-o deschidă. Ar fi trebuit să-şi închipuie însă că n-avea să reuşească. Aşa că, inspirând adânc şi invocându-l pe Dumnezeul irlandezilor, se repezi pe uşa deschisă a primului vagon şi pătrunse în masa de oameni de acolo. Inerţia îl purtă doi metri, după care rămase înţepenit. Înapoia lui, cei pe care-i îmbrâncise se desprinseră din braţele tovarăşilor de călătorie, se scuzară ca nişte adevăraţi newyorkezi (cu un mormăit, un mârâit şi o grimasă) şi îşi îndreptară din nou atenţia asupra ziarelor.

Blocat fără putinţă de desprindere, Cullen auzi soneria dispecerului. Era timpul ca trenul lui să plece. Chemarea datoriei! Cu un efort supraomenesc, se îndreptă către uşă, dar aceasta se închise înainte de a ajunge la ea şi trenul se puse în mişcare.

— La dracu! icni el, dându-şi seama că, pentru prima dată, lipsea de la locul său.

După primii cincisprezece metri, observă că metroul mergea în direcţia greşită şi amuţi.

La urma urmelor, ce ar mai fi rămas de spus – chiar şi în limba strămoşilor?

Cum ar fi fost posibil ca metroul să pornească în direcţie greşită din Flatbush? În cealaltă parte nu existau şine. Nu exista nici tunel! Nu era decât un opritor cu tampoane, pentru a-i împiedica pe conductorii mai excentrici să încerce sfredelirea unuia. Era absurd!

Totuşi, se deplasau în direcţia respectivă!

În acest nou tunel existau staţii – frumuşele şi micuţe, atât cât să primească un vagon. Asta n-ar fi reprezentat însă o problemă, întrucât un singur vagon efectua această călătorie. Celelalte fuseseră detaşate, nu se ştie cum, probabil pentru a porni înapoi pe obişnuita rută spre Bronx Park.

Traseul avea o duzină de opriri… cu nume ciudate. Cullen observă doar câteva, deoarece îi venea greu să-şi focalizeze privirea. Bulevardul Arhanghelilor, Calea Serafimilor, Piaţa Îngerilor…

Apoi, trenul intră într-o staţie gigantică, una care semăna neplăcut de mult cu o peşteră, şi se opri. Era o sală imensă, înaltă de o sută de metri şi aproape sferică. Şinele mergeau până în centrul ei, fără suporţi vizibili, şi chiar peronul de alături părea suspendat în văzduh.

Conductorul rămăsese singur în vagon, ceilalţi călători coborând pe parcurs, majoritatea la Piaţa Osana. Stătea pasiv, ţinându-se de o bară de porţelan, şi privea o reclamă pentru rujuri. Uşa cabinei mecanicului se deschise şi omuleţul ieşi de acolo. II privi pe Cullen, trecu mai departe, apoi se răsuci brusc.

— Hei, exclamă el, cine eşti dumneata?

Cullen se întoarse încetişor, fără să-şi desprindă mâna de bara de susţinere.

— Eu nu-s decât conductorul. Nu mă băga în seamă. Oricum, îmi dau demisia. Nu-mi place munca asta.

— Vai de mine, vai de mine! ţâţâi omuleţul, clătinând din cap. Ce situaţie neplăcută! Eu mă numesc Crumley, începu el să-i explice. Mă ocup cu furatul. De obicei, fur oameni. Uneori, şi vagoane de metrou… dar ele sunt mari şi greoaie – nu crezi?

— Domnule, gemu Cullen, am încetat să mai Cred ceva, acum două ore. Gânditul nu m-a ajutat deloc. Totuşi, cine eşti?

— Ţi-am spus – mă numesc Crumley. Exersez pentru a deveni divinitate.

— Ce anume?!

— „Divinitate” – ca Iehova, ştii… Fii atent!

Bătrânul arătă spre fereastra prin care se vedea peretele grotei. În locul indicat de degetul său, stânca se bombă şi se ondulă. Omuleţul mişcă degetul şi pe peretele din piatră rămase o proeminenţă sub forma unui „h” răsturnat.

— Acela este simbolul meu, vorbi Crumley cu modestie. Mistic, nu crezi? Dar asta nu-i nimic. Aşteaptă să mă organizez ceva mai bine. Atunci să vezi miracole!

Cullen îşi plimbă privirea de la simbol la surâzătorul domn Crumley până ameţi şi fu nevoit să se oprească.

— Ascultă, începu el cu glas răguşit, cum ai reuşit să scoţi vagonul din Flatbush Avenue? De unde a apărut tunelul ăsta? Eşti vreunul din străinii ăia…

— Nu, nu, nu! îl opri Crumley. Totul a fost făcut de mine şi mi-am folosit voinţa astfel încât să nu fiu observat. N-a fost deloc uşor. O acţiune de genul ăsta îmi epuizează ectoplasma. Miracolele în care apar şi oameni sunt mult mai dificile decât celelalte, fiindcă trebuie să te lupţi cu voinţa oamenilor. Este imposibil să reuşeşti dacă nu ai mulţi Credincioşi. Acum, când deţin peste o sută de mii, sunt în stare să le realizez, dar a fost o vreme – şi ciudatul individ clătină din cap visător – când nici măcar nu puteam levita un prunc… sau tămădui un lepros. În sfârşit, pierdem timpul! Ar fi trebuit să fim la cea mai apropiată uzină.

Cullen se lumină la faţă. „Uzină” suna ceva mai prozaic.

— Am un frate, începu el, care a lucrat la o fabrică de…

— Vai de mine, domnule Cullen! Mă refeream la Uzinele mele de Credincioşi. Trebuie să-i educ pe oameni să creadă în mine – nu? – iar predicile sunt prea lente. Eu Cred în producţia de masă. Într-o bună zi, sper să fiu denumit Henry Ford al Utopiei. Numai în Brooklyn deţin deja douăsprezece Fabrici, iar când voi produce suficienţi Credincioşi, îi voi răspândi în lumea întreagă.

Bătrânelul făcu o scurtă pauză, oftă gânditor, apoi continuă:

— Dacă aş avea mai mulţi… îmi trebuie un milion, înainte de a lăsa lucrurile să se dezvolte de la sine, şi până atunci sunt nevoit să mă ocup personal de fiecare amănunt. Este atât de plictisitor! Trebuie mereu să le reamintesc Credincioşilor cine sunt eu… chiar şi Discipolilor. Apropo, Cullen – am uitat să-ţi spun că pot citi gândurile, aşa că-ţi cunosc numele – fără îndoială că şi tu vrei să fii un Credincios.

— Eu ştiu…, începu conductorul, dând semne de nervozitate.

— Haide, haide! Unele divinităţi s-ar fi înfuriat din cauza apariţiei tale clandestine şi te-ar fi terminat – pocni din degete – uite-aşa! Eu nu procedez în felul acesta, întrucât consider că uciderea oamenilor este un obicei rău şi nepoliticos. Trebuie, însă, să fii Credincios.

Patrick Cullen era un irlandez inteligent, adică admitea existenţa ielelor, a spiriduşilor şi a zânelor şi nu avea prejudecăţi faţă de strigoi, vârcolaci, vampiri şi alte asemenea mizerii de import. Era prea binecrescut pentru a rânji când venea vorba despre nişte simple fenomene supranaturale. Pe de altă parte, nu intenţiona să-şi renege propria religie. Nu era grozav la teologie, totuşi pretenţia unui muritor de a se intitula divinitate aducea a erezie, dacă nu chiar a blasfemie.

— Eşti un şarlatan, strigă el plin de curaj. În felul acesta, vei ajunge drept în Iad!

— Ce limbaj teribil foloseşti! ţâţâi din nou Crumley. Şi complet inutil… Bineînţeles că tu crezi în mine.

— Chiar aşa?

— Bine, dacă eşti încăpăţânat, o să-ţi arăt un miracol minor. Nu-i plăcut, dar acum – şi flutură din mâna stângă – acum crezi în mine.

— Evident, încuviinţă Cullen jignit. Am crezut dintotdeauna. Cum pot începe să te proslăvesc? Aş vrea s-o fac în modul cuvenit.

— Ajunge să crezi în mine. Acum, trebuie să mergi la Uzine şi după aceea te vom trimite acasă – nimeni nu va şti că ai lipsit – şi-ţi vei putea duce viaţa în calitate de Credincios.

— Ce viaţă fericită! exclamă conductorul, surâzând extaziat. Vreau să merg la Uzine.

— Normal că vrei, aprobă Crumley. Haide!

Şi bătrânelul ridică un deget spre uşa vagonului, care glisă în lateral. Ieşiră, însă Crumley rămase cu degetul întins. În faţa lor, stânca se deschise. Cullen trecu prin perete, ţinându-se după silueta micuţă care era zeul său.

„Este într-adevăr un zeu”, gândi conductorul. Iar orice zeu care putea face aşa ceva era al naibii de bun şi merita să crezi în el.

Apoi, ajunse la Uzină, situată în altă grotă, ceva mai mică. Se părea că lui Crumley îi plăceau peşterile.

Cullen nu fu foarte atent la ceea ce-l înconjura. Oricum, nu distingea mare lucru din cauza uşoarei pâcle violete ce-i înceţoşa privirea. Zări o bandă rulantă mişcându-se lent, în lungul căreia, la intervale regulate, stăteau oameni. Discipoli, se gândi el. Iar pe bandă se transportau probabil ne-Credincioşi, sau alte asemenea exemplare de proastă calitate.

Un bărbat îl privea zâmbitor. Un Discipol, îşi spuse Cullen şi, cu gest firesc, făcu spre el semnul. Nu-l mai efectuase niciodată până atunci, dar era foarte simplu. Discipolul îi răspunse în acelaşi fel.

— M-a anunţat că soseşti, vorbi Discipolul. Mi-a mai zis că a făcut pentru tine un miracol special. Asta reprezintă o atenţie deosebită. Vrei să-ţi fac un tur al locurilor?

— Evident.

— Ei bine, aceasta este Uzina Unu. Ea constituie centrul nervos al tuturor Uzinelor din ţară. Celelalte asigură doar tratamentul preliminar şi produc Credincioşi. Noi facem Discipoli.

— Şi eu voi fi Discipol? întrebă nerăbdător Cullen.

— Desigur, mai ales că El te-a supus unui miracol. Să ştii că eşti cineva. Există doar alte cinci persoane de care El s-a ocupat personal.

Ce mod extraordinar de a face lucruri! Tot ceea ce făcea domnul Crumley era extraordinar. Ce zeu! Ce divinitate!

— Probabil că şi tu ai început la fel…

— Fireşte, încuviinţă calm Discipolul. Şi eu sunt o persoană importantă. Evident, aş dori să fiu ceva mai important.

— De ce? întrebă Cullen pe un ton şocat. Te ridici împotriva autorităţii domnului Crumley (fie-i numele binecuvântat!)? Este un sacrilegiu!

— Ei bine, se foi stânjenit Discipolul, am nişte idei şi mi-ar plăcea să le pot încerca.

— Aha, ai idei? mormăi ameninţător Cullen. Domnul Crumley (fie-i viaţa veşnică!) ştie?

— Să fiu sincer… nu. Totuşi – Discipolul privi atent în jur, apoi se apropie de conductor – nu sunt singurul. Mulţi dintre noi consideră că domnul Crumley (fie preaslăvit!) este cam de modă veche. Uită-te, de pildă, la luminile de aici.

Cullen privi în sus. Lămpile erau de tipul celor din peştera de la capătul liniei. Puteau proveni din orice staţie a metroului newyorkez – copii perfecte ale semafoarelor şi indicatoarelor de ieşire.

— Ce-i cu ele?

— N-au pic de originalitate, pufni Discipolul. Te-ai fi aşteptat ca o divinitate de gradul A să vină cu ceva nou. Numai că El, atunci când ia oameni, o face prin intermediul reţelei de metrou şi respectă regulile de acolo. Aşteaptă ca dispecerul să-i anunţe plecarea, se opreşte în fiecare staţie, foloseşte electricitatea primitivă şi multe altele… Noi avem nevoie – Discipolul începuse să gesticuleze energic şi să vorbească mai tare – de mai multă iniţiativă, de mai multă imaginaţie. Trebuie să accelerăm lucrurile şi să dăm dovadă de eficienţă şi vitalitate.

Cullen îl privi şi clocoti de mânie.

— Eşti un eretic! îl acuză. Eşti sortit osândei veşnice!

Privi nervos în jur, căutând o sonerie, un fluier, un gong sau o tobă cu care să-l cheme pe Marele Crumley, dar nu găsi nimic.

Celălalt clipi şi căzu o clipă pe gânduri.

— la uite ce târziu s-a făcut! vorbi el în cele din urmă. Am întârziat. Haide, suie pe bandă pentru primul tratament.

Cullen se simţea iritat de ajutorul cu totul necorespunzător pe care domnul Crumley îl primea din partea acestui Discipol inferior, totuşi tratamentul rămânea tratament, aşa încât, făcând semnul cu devotament, urcă pe bandă. Constată că era destul de confortabil, în ciuda deplasării oarecum poticnite. Discipolul arătă spre primul instructor al lui Cullen – un alt Discipol – aflat lângă un soi de tablă şcolară. În timpul discuţiei, conductorul privise banda şi observase că acolo se desfăşura o şedinţă de întrebări şi răspunsuri.

De aceea, rămase uluit când al doilea Discipol, în loc să-şi utilizeze indicatorul pentru a-i arăta o întrebare de pe tablă, îl răsuci şi-l izbi cu toată puterea în cap.

Toate luminile se stinseră!

***

Când îşi reveni, se afla sub bandă, chiar în fundul grotei. Era legat fedeleş, iar Discipolul rebel discuta despre el cu alţi trei indivizi.

— Nu l-am putut convinge, spunea Discipolul. Probabil că Crumley l-a supus unei doze duble.

— E ultimul tratament cu doză dublă pe care-l va mai aplica, comentă un bărbat scund şi gras.

— Să sperăm. Cum merge?

— Foarte bine. Realmente, foarte bine. Acum două ore, ne-am teleportat în Secţia Patru. A fost un miracol perfect.

Discipolul fu încântat.

— Minunat! Cum se descurcă în Patru?

— Nu tocmai grozav, plescăi din buze grăsuţul. Nu ştiu de ce, au apărut nişte efecte stranii. Miracolele se petrec din senin. Până şi crumley-iţii obişnuiţi le pot realiza, iar alteori… se întâmplă de la sine. Foarte neplăcut!

— Mda, nu-i bine. Dacă apar prea multe probleme, există riscul ca moşul să devină bănuitor. Dacă investighează mai întâi acolo, îi poate reconverti pe toţi instantaneu, înainte de a veni aici, iar fără sprijinul lor nu cred că am fi în stare să ne ridicăm împotriva lui. Nu suntem suficient de puternici…

— Păi, şovăi celălalt, nu suntem deocamdată puternici, dar…

— Nu suntem suficient de puternici, îl întrerupse sever Discipolul, pentru a-l slăbi îndeajuns ca să facem rost de un zeu nou şi apoi…

— Un zeu nou, da…! repetă un altul şi încuviinţă din cap.

— Exact, urmă Discipolul. Un zeu nou, creat de noi, poate fi distrus de noi. Va fi la mâna noastră şi astfel, în loc de dictatura unui singur om, am avea un fel de… hm-m-m, consiliu.

Toţi rânjiră, cu expresii încântate.

— Dar în privinţa aceasta, vom mai discuta, continuă Discipolul. Ar fi bine să credem niţel. Ştiţi bine că Crumley nu-i idiot, de aceea n-ar fi bine să sesizeze vreo slăbire a zelului nostru. Haideţi! Toată lumea!

Închiseră ochii, se concentrară în tăcere, apoi îi redeschiseră cu un suspin.

— Ei bine, rosti grăsuţul, cu asta am terminat. Ar fi bine să mă-ntorc la treabă.

De sub banda rulantă, Cullen îl privi cu atenţie. Ţinând cont de felul cum îşi îndoise genunchii şi privea în sus, individul aducea foarte mult cu o găină ce se pregăteşte să sară pe un gard. Asemănarea deveni evidentă când acesta îşi duse braţele în lateral, se împinse cu putere în sol şi se înălţă.

Cullen îi putu urmări zborul doar prin intermediul privirilor celor trei rămaşi pe sol. Judecând după mişcările ochilor lor, se părea că grasul ajunsese la plafonul grotei. Chipurile Discipolilor exprimau o evidentă satisfacţie – erau foarte încântaţi de propriile miracole.

După aceea plecară, abandonându-l pe Cullen. Conductorul era şocat până în adâncul sufletului de această rebeliune blasfemiatoare, această apostazie, această… această… Nu mai avea cuvinte, deşi scotocise şi tezaurul irlandez.

Să creezi un zeu care să se afle la mâna creatorilor! Imaginea în sine reprezenta o erezie antropomorfică (de unde ştia cuvântul ăsta?), care submina înseşi rădăcinile religiei. Avea să rămână aici, fără să facă nimic, mulţumindu-se să privească subminarea rădăcinilor religiei? Avea să se resemneze cu răsturnarea domnului Crumley (fie ca spiritul Lui să plutească veşnic pe mările extazului!)?

Nici gând!

Frânghiile erau însă de altă părere, aşa că bărbatul rămase locului.

Pe neaşteptate, gândurile îi fură întrerupte. Se auzi un sunet grav şi bubuitor – un sunet care putea fi un glas, dacă n-ar fi rezonat pe un ton atât de incredibil de jos. Ameninţarea conţinută în el atrăgea imediat atenţia. O percepu chiar şi Cullen, care tremură în legăturile sale; o percepură şi ceilalţi bărbaţi din grotă, care se cutremurară şi mai tare, nefiind stânjeniţi de vreo legătură; ba chiar influenţă şi banda rulantă, care se opri brusc şi vibră cu putere.

Discipolul rebel căzu în genunchi şi tremură mai tare decât toţi.

Glasul răsună din nou, de data aceasta într-un grai cunoscut.

— UNDE-I IDIOTUL ĂLA DE CRUMLEY? bubui el.

Nu se aşteptă vreun răspuns. Un nor întunecat se coagulă în centrul peşterii şi scuipă un fulger negru spre banda rulantă. Din locul unde lovi fulgerul ţâşni o flacără care se extinse încetişor, înghiţind banda. Conductorul se afla departe de incendiu, dar printre oamenii ce forfoteau în zonă se iscă o panică generală.

Cullen ar fi dorit din răsputeri să li se alăture şi s-o şteargă din locul acela, dar, din nefericire, Discipolul care-l legase fusese un expert. Trase, suci şi răsuci de funii, însă fără efect, iar acest fapt îl determină să revină la irlandeză şi la dorinţe. Îşi dori să fie liber. Îşi dori să nu fie legat. Îşi dori să fie cât mai departe de flacăra devoratoare. Îşi dori multe lucruri, unele care nu pot fi menţionate, dar în principal şi le dori pe cele amintite.

Apoi, simţi o slăbire a legăturilor, iar când privi spre picioarele sale zări un maldăr de cânepă. În mod clar, forţele pe care le eliberase rebeliunea scăpaseră de sub control nu numai în Secţia Patru, ci şi aici. Ce spusese grăsanul? „Miracolele se petrec din senin. Până şi crumley-iţii obişnuiţi le pot realiza, iar alteori… se întâmplă de la sine.”

Nu mai avea rost să piardă vremea. Se repezi spre peretele din stâncă şi îşi urlă dorinţa ca acesta să se dizolve. Răcni de câteva ori, introducând şi câteva expresii irlandeze, însă piatra nici măcar nu se înmuie. Privi în jur, cuprins de disperare, şi atunci zări gaura. Se găsea de cealaltă parte a grotei, diametral opusă lui, cam la înălţimea a trei bucle din spirala formată de banda rulantă. Mai exact, bucla superioară a benzii trecea chiar pe sub gaură.

Cu un efort de care nu se crezuse capabil, Cullen apucă marginea benzii, se urcă pe ea şi porni în fugă într-acolo. Focul dezintegrator se afla încă departe, însă nu dădea semne că s-ar potoli. Bărbatul goni până la a treia buclă, fără să-şi permită să se simtă ameţit din cauza alergării în spirală. Când ajunse la ţintă, gaura, mare, întunecată şi primitoare, se găsea mai sus decât ar fi putut el sări.

Cullen se rezemă de perete, gâfâind. Acum, focul se înteţise, existând două surse de distrugere ce devorau totul în cale. Cei aproape două sute de oameni din grotă alergau în toate părţile, fiecare zbierând sau văitându-se în alt chip.

Cumva, vederea lor îl stimulă determinându-l să-şi sporească eforturile de a pătrunde în gaură. Încercă cu disperare să escaladeze peretele, dar nu izbuti.

Apoi, domnul Crumley scoase capul pe gaură şi rosti:

— Vai de mine, ce dezastru! Vai, vai! Haide sus, Cullen! De ce stai acolo?

O pace infinită pogorî asupra conductorului.

— Să trăiţi, domnule Crumley! strigă el. Fie ca parfumul rozelor să vă înconjoare veşnic!

— Mulţumesc, Cullen! rosti bătrânul, vădit încântat.

În clipa următoare, flutură din mână şi bărbatul ajunse lângă el – o simplă chestiune de levitaţie. În adâncul sufletului, Cullen decise din nou că se afla în prezenţa unui adevărat zeu.

— Iar acum, continuă Crumley, trebuie să ne grăbim. Când Discipolii s-au răsculat, mi-am pierdut o mare parte a puterilor şi vagonul de metrou a rămas blocat în tunel. Am nevoie de ajutorul tău. Iute!

Cullen nu avu timp să admire vagonul micuţ din capătul tunelului. Făcu un salt pe peron, urmându-l pe Crumley, şi alergă cei treizeci de metri până acolo. Pătrunse prin uşa deschisă cu graţia unui balerin. Omuleţul avusese grijă de execuţia respectivă.

— Porneşte-l şi du-l înapoi pe linia normală, vorbi Crumley. Şi fii atent – El mă aşteaptă.

— Cine?

— El, noul zeu. Închipuie-ţi că proştii aceia – nu ştiu ce mă împiedică să le zic idioţi – au crezut că pot crea un zeu pe care să-l manipuleze după bunul lor plac, uitând că însăşi esenţa divinităţii o reprezintă imposibilitatea controlului exterior. Evident, atunci când au creat un zeu care avea menirea să mă distrugă, au obţinut un Distrugător care urmează să anihileze absolut tot ceea ce am creat, inclusiv pe Discipolii mei.

Cullen acţionă rapid. Ştia cum să pornească o ramă de metrou, doar nu degeaba era conductor. Alergă la capătul opus al vagonului, deblocă pârghia de control şi reveni în cabină. Altceva nu-i trebuia. Şinele aveau curent, luminile funcţionau şi nu existau semafoare între el şi Ţara Zeului.

Crumley se întinse pe un scaun.

— Să taci din gură, îi spuse bărbatului. Este posibil ca El să te lase să treci. Eu îmi voi anula conştiinţa şi poate că nu mă va observa. Oricum, ţie nu-ţi va face niciun rău… sper. Vai de mine şi de mine: de când lucrurile au început s-o ia razna în Secţia Patru, totul s-a dat peste cap!

Trecură prin opt staţii fără să se petreacă nimic, apoi intrară în staţia Utopia şi… parcă nu se întâmplă nici acolo nimic. Cullen avu impresia – doar impresia – că, pentru câteva secunde, fusese înconjurat de nişte oameni care-l priveau cu ostilitate făţişă. De fapt, nu chiar oameni, ci doar un ochi gigantic, privind… privind… privind.

Trecu mai departe şi aproape imediat văzu pe un perete al tunelului indicatorul alb-negru „Flatbush Avenue”. Încercă disperat să frâneze deoarece o garnitură de metrou aştepta în staţie. Frâna nu funcţionă însă aşa cum ar fi trebuit şi vagonul îşi continuă înaintarea_, până le atinse pe celelalte. Cu un zăngănit slab_, se produse cuplarea, şi 30 990 redeveni ultimul vagon al metroului.

Evident, fusese intervenţia lui Crumley. Acesta se afla în spatele conductorului, fiind cu ochii în patru.

— Nu te-a prins, este? Nu, e clar că ai scăpat.

— Mai există vreun pericol?

— Nu cred, răspunse trist omuleţul. După ce îmi va distruge toate creaţiile, nu-i va rămâne nimic de făcut, aşa că, nemaifiind funcţional, va înceta pur şi simplu să mai existe. Ăsta-i rezultatul unei munci meschine şi neglijente. Sunt dezgustat de oameni.

— Nu mai vorbiţi aşa! murmură Cullen.

— Ba da! se răsti nervos Crumley. Oamenii nu merită să aibă o divinitate! Ei provoacă prea multe necazuri şi probleme, reuşind să scoată peri albi oricărui zeu respectabil… probabil deoarece voi consideraţi că un zeu arată foarte impunător dacă are părul alb! Lua-i-ar naiba pe toţi oamenii! Se pot descurca şi fără mine. Plec în Africa, să încerc cu cimpanzeii. Sunt sigur că ei constituie un material mult mai bun.

— Staţi, scânci Cullen. Dar eu? Eu cred în dumneavoastră!

— Degeaba, asta nu te ajută cu nimic! Haide, revino la normal!

Mâna lui Crumley mângâie aerul şi Cullen, redevenit un irlandez cu frica lui Dumnezeu, scoase un urlet demn de strămoşii săi şi se repezi asupra omuleţului.

— Fir-ai tu să fii al naibii de blasfemiator…

       În faţa lui nu se mai găsea însă niciun Crumley. Era doar dispecerul, întrebându-l foarte nepoliticos – în engleză – ce aia mamei lui îl apucase.