Însemnările
unui nebun
3 octombrie
Azi s-a întâmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de
târziu şi când Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cât e ceasul.
Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam
deloc chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră acră are să-mi
facă şeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de eşti atât de
zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai
poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data,
nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul
directorului şi ascut pene pentru excelenţa sa!
Într-un cuvânt, nu m-aş fi dus la departament, dacă n-aş
fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un
avans cât de mic din salar. Ce creatură şi casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul
meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ţi dea el leafa pe o lună
înainte! Poţi să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie,
şi javra asta bătrână tot nu-ţi dă! Şi doar ştie toată lumea că acasă
bucătăreasa îl bate de-l zvântă.
Nu-i niciun chilipir să fii slujbaş la departament, căci
nu-ţi pică nimic pe delături. De pildă, la administraţia gubernială, la
vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul
cum stă ghemuit într-un colţ şi scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui şi
o mutră de ţi-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ţine cu chirie! Şi totuşi,
ia să îndrăzneşti să-i faci cadou o cană aurită de porţelan! Căci, spune el,
astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai
trăpaşi, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare
un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutaţi-mi, vă
rog, cuţitaşul, să-mi ascut pana”, dar te curăţă aşa de bine, că numai cămaşa
n-o ia de pe spinarea petiţionarului. E adevărat că în schimb la noi, la
departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, cum
nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi, birourile sunt de mahon,
iar şefii ţi se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar
fi atâta nobleţe la noi, aş fi părăsit demult departamentul.
Am îmbrăcat mantaua cea veche şi mi-am luat umbrela,
pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieşeau în cale numai
femei cu fustele în cap, negustori ruşi cu umbrele şi curieri. Din lumea bună,
vedeai doar câte un funcţionar de-ai noştri. Iată unul la răspântie. Cum l-am
zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguţule! Tu nu te duci la departament, alergi
după femeia aceea grăbită dinaintea ta şi-i priveşti picioruşele.” Ce mai pui
de lele şi funcţionarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofiţerii: cum vede
vreuna cu pălăriuţă, se şi agaţă de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un
cupeu oprindu-se în faţa magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut
îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un
magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a
deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi… vai, cum se
uita în dreapta şi în stânga, vai cum mişca din ochi şi din sprâncene…
Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârşire pierdut! De ce o fi ieşit din
casă pe o vreme ca asta? Şi să mai spui că femeile nu se prăpădesc după
zdrenţe. Nu m-a recunoscut; dar şi eu am căutat să-mi ascund faţa cât mai bine,
căci aveam o manta foarte murdară şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele
se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul;
şi pe deasupra postavul nu era decatat.
Căţeluşa ei n-a apucat a intra în magazin şi a rămas
afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut şi auzii deodată un
glas subţire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbeşte? M-am uitat într-o
parte şi-n alta şi văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână şi alta
tinerică; dar ele trecuseră înainte şi eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce
naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o căţeluşă care mergea în urma
doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar aşa de rar.”
„Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham,
ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii căţeluşă! Recunosc
că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbeşte ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind
temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudăţenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se
spune, de pildă, că în Anglia a ieşit la ţărm un peşte care a rostit două
cuvinte într-o limbă aşa de ciudată, încât de trei ani îşi bat capul savanţii
să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De
asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie şi
au cerut un funt de ceai.
Recunosc totuşi că m-am mirat şi mai mult, când am auzit-o
pe Meggy spunând:" „Ţi-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ţi-a adus Polkan
scrisoarea."
Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt
n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că
de scris mai pot scrie şi unii contabili din tagma negustorească, ba chiar şi
unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără
stil.
Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep
să aud şi să văd lucruri încă nevăzute şi neauzite de nimeni. „Ia să mă duc,
mi-am zis, după căţeluşa asta, să aflu ce-i cu ea şi ce gândeşte.”
Şi, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două
doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meşcianskaia, pe urmă am
mers prin Stolearnaia şi în sfârşit am ajuns la podul Kokuşkin, unde ne-am
oprit în faţa unei case mari.
„Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.”
Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câţi noi
veniţi! Iar fraţii noştri, funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo
locuieşte şi un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au
urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez
locul şi nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”
4 octombrie
Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul şefului. Am
venit anume mai de dimineaţă şi i-am ascuţit toate penele. Directorul nostru
trebuie să fie un om foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi. Am
citit titlul câtorva: numai cărţi savante, atât de savante încât nici nu te
poţi apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa
lui! Câtă măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar
uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelenţă.”
Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubeşte îndeosebi.
Dacă şi fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic!
Am citit „Peiolka”. Ce oameni proşti sunt franţujii! Ce
mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Am citit tot acolo o
descriere plăcută a unui bal, făcută de un moşier din Kursk. Moşierii din Kursk
scriu bine. După aceea, am observat că era 12 şi jumătate şi şeful nostru tot
nu ieşea din dormitor. Aproape de 1 şi jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe
care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis uşa şi, crezând că-i
directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte
Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăţie!
Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a
întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare!
Privighetoare – nu alta!
„Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun: nu daţi poruncă
să fiu osândit la moarte! Dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu
mânuţa dumneavoastră de fiică de general!”
La dracu! Dar nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am
îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărţi şi a scăpat jos
batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet şi numai
că nu mi-am turtit nasul! Totuşi m-am ţinut bine şi i-am dat batista. Doamne,
ce pânză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general.
Mi-a mulţumit, a zâmbit puţintel, încât abia i s-a mişcat
buzişoarele de zahăr, apoi a plecat.
Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă,
Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.”
Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi
când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată,
unul din aceşti mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice
de pe scaun. Ştii, tu, necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă
nobilă?
Mi-am luat fireşte, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu
mantaua, căci aceşti domni nu te servesc niciodată, şi am plecat. Acasă, cea
mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris şi nişte versuri foarte
frumoase, trebuie să fie din Puşkin:
Ceasul ăsta, an îmi pare,
Singur, fără draga mea.
Clipele îmi sunt amare,
Cum să mai trăiesc aşa?
Spre seară, înfăşurat în manta, m-am oprit la intrarea
casei excelenţei sale; am aşteptat mult, doar-doar va ieşi ea din nou,
urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieşit.
6 noiembrie
Şeful de secţie m-a scos din sărite. Cum am ajuns la
departament, m-a chemat la dânsul şi m-a luat la rost: „Spune-mi, te rog, ce ai
de gând?" „Cum, ce am de gând? Nimic." „Ce-i cu tine? Ai patruzeci de
ani şi-i vremea să-ţi vină mintea la cap. Ce-ţi închipui? Crezi că nu-ţi cunosc
toate isprăvile? Umbli după fata directorului. Uită-te la tine şi gândeşte-te:
cine eşti? o nulitate şi nimic mai mult! N-ai nicio para în buzunar. Uită-te în
oglindă: cum de ţi-a putut trece prin cap una ca asta?" Ei, drăcia
dracului! Ce-şi închipuie că dacă faţa lui aduce cu un şip de spiţerie şi dacă are
pe cap un smoc de păr dat în sus şi uns cu pomadă de roze – crede că
numai lui îi e permis orice. A… înţeleg eu! Înţeleg de ce se-nfurie pe mine: mă
invidiază. A observat, se vede, bunăvoinţa deosebită care mi se arată. Dar
puţin îmi pasă de el! Mare scofală un consilier de Curte! Şi-a agăţat la ceas
un lanţ de aur şi-şi face cizme de treizeci de ruble, lua-l-ar dracu! Ce, eu sunt fiu de raznooineţ? De
croitor? De subofiţer? Sunt un nobil! Pot ajunge şi eu să am grad înalt. Am
numai patruzeci şi doi de ani – de-abia la vârsta asta începe cu
adevărat cariera: ai răbdare, amice! Vom ajunge şi noi colonel şi de-o vrea Dumnezeu,
chiar ceva mai mare. Ne vom face şi noi reputaţie, poate chiar mai bună decât a
ta. Ce, crezi că afară de tine nu se mai află şi alţi oameni de ispravă? Ian
să-mi dai un frac de la Ruci şi o cravată ca a ta, şi ai să vezi că n-ai să-mi
poţi ajunge nici pân-la călcâie.
Însă nenorocirea e că n-am mijloace.
8 noiembrie
Am fost la teatru. S-a jucat „Filatka, prostănacul rus”. Am râs mult. S-a mai jucat şi un
vodevil cu nişte cuplete foarte amuzante la adresa avocaţilor şi mai ales la
adresa unui arhivar; vodevilul era scris foarte îndrăzneţ, încât m-am mirat cum
de i-a dat drumul cenzura; despre negustori spunea de-a dreptul că înşeală
lumea, iar fiii lor sunt nişte scandalagii şi se vâră între nobili; şi despre
ziarişti s-a cântat un cuplet foarte amuzant: spunea acolo că le place să
batjocorească tot, şi autorul cupletului cerea apărarea publicului împotriva
lor. Scriitorii de azi scriu bucăţi foarte amuzante. Îmi place să merg la
teatru; cum am un ban în buzunar, nu mă pot stăpâni să nu mă duc. Printre
funcţionari sunt şi unii care trăiesc ca porcii; nu ţi s-ar duce mujicul la
teatru nici în ruptul capului. Doar dacă i-ai da bilet gratis. O actriţă a
cântat foarte bine. Mi-am amintit de ea… Eh, fir-ar să fie!… Dar tăcere, nu mai
spun nimic!
9 noiembrie
M-am dus la departament la ora opt. Şeful de birou s-a
prefăcut că nu vede c-am sosit. Din parte-mi, m-am purtat ca şi cum n-ar fi
fost nimic între noi. Am cercetat şi confruntat cu originalul hârtiile; am
ieşit la ora patru. Am trecut pe lângă locuinţa directorului, însă nu s-a
arătat nimeni. După masă, am stat mai mult culcat.
11 noiembrie
Azi iar am fost în cabinetul directorului şi i-am ascuţit lui
douăzeci şi trei pene – iar ei, vai! vai! excelenţei ei, patru pene!
Grozav îi place şefului să aibă cât mai multe pene. Ce deştept trebuie să fie!
Tace el, dar capul lui cred că judecă mereu! Aş vrea să ştiu la ce se gândeşte
mai mult; ce anume s-o fi petrecând în capul acesta? Aş vrea să cercetez mai de
aproape viaţa acestor domni, toate şiretlicurile şi marafeturile lor de
curteni – cum se poartă şi ce fac în cercul lor – iată ce
aş vrea să ştiu. M-am gândit de câteva ori să încep vorba cu excelenţa sa, dar,
lua-m-ar dracu! nu mă ascultă limba; spun doar dacă-i cald sau dacă-i frig
afară – şi atâta tot! Aş vrea să mă uit în salon, unde uşa e deschisă
numai câteodată – şi apoi încă într-o cameră, care e dincolo de
salon. Vai, ce aranjament bogat! Ce oglinzi şi ce porţelanuri! Aş vrea să pot
privi în cealaltă aripă, unde locuieşte excelenţa ei – acolo aş vrea
să mă uit! Să văd cum îi sunt aşezate în buduar borcănaşele, sticluţele,
florile, asupra cărora te temi chiar să şi sufli; cum îi stă aruncată rochia
care seamănă mai mult a aer decât a rochie. As vrea să privesc în dormitor.
Acolo cred că-i o minune, un rai, cum nici în cer nu găseşti. Să văd scăunelul
pe care-şi pune picioruşul când se scoală din pat. Cum îşi trage pe picioruş un
ciorap ca zăpada… Ei, fir-ar să fie!.. Dar tăcere, nu mai spun nimic!
Parcă m-am luminat astăzi: mi-am adus aminte de
conversaţia celor două căţeluşe, auzită pe Nevski Prospekt. „Bine, mi-am zis
eu; acum am să aflu tot… Trebuie să pun mâna pe corespondenţa dintre aceste javre.
De bună seamă că o să aflu acolo ceva.” Mărturisesc că o dată am chemat-o pe
Meggy la mine şi i-am spus: „Ascultă, Meggy, iată, suntem singuri, dacă vrei,
pot închide uşa; n-are să ne vadă nimeni. Spune-mi tot ce ştii despre
domnişoara: ce-i cu ea? Jur că nu voi spune la nimeni!” Dar şireata de căţeluşă
şi-a strâns coada între picioare şi a ieşit încetişor pe uşă, parcă n-ar fi
auzit nimic. Bănuiam eu demult că acest animal e mult mai deştept decât omul;
sunt chiar convins că poate vorbi. Numai că e cam îndărătnic; e tare rafinat;
observa tot, fiecare pas al omului. Nu! Orice s-ar întâmpla, mâine o să mă duc
acasă la Zverkov, s-o descos pe Fidel, şi dacă voi reuşi, voi pune mâna pe
toate scrisorile pe care i le-a scris Meggy!
12 noiembrie
Am pornit la două după amiază, cu gândul s-o văd pe Fidel
şi s-o trag de limbă. Nu pot suferi varza; mirosul ei năvălea din toate
prăvăliile de pe Meşcianskaia; afară de asta, de sub poarta fiecărei case venea
un miros atât de infernal, încât mi-am astupat nasul şi am luat-o la fugă cât
m-au ţinut picioarele. Dar şi ticăloşii de meseriaşi scot atâta fum din
ateliere, încât unui om nobil îi e absolut imposibil să se plimbe pe aici! Când
m-am urcat la etajul al cincilea şi am tras clopoţelul, a ieşit o fetişcană nu
tocmai urâtă, cu pistrui mărunţi. Am recunoscut-o; era aceea care mergea cu
bătrânica! A roşit puţin; eu mi-am dat însă seama că porumbiţa voia un mire.
„Ce doriţi?” mă întrebă. „Trebuie să vorbesc cu căţeluşa dumneavoastră!” Ce
proastă era fetişcana! Am văzut îndată că era proastă. În vremea asta, căţeluşa
veni în fugă spre noi, lătrând. Am vrut s-o prind, dar ticăloasa era cât pe-aci
să m-apuce cu dinţii de nas. În schimb, am zărit într-un colţ culcuşul ei.
Asta-mi trebuia! M-am dus la locul acela, am răscolit paiele din culcuş şi,
spre marea mea mulţumire, am scos o legătură nu prea mare de hârtiuţe. Văzând
ce fac, păcătoasa de căţeluşă m-a muşcat întâi de pulpa piciorului, pe urmă,
când a mirosit că i-am luat hârtiile, a început să schiaune şi să se gudure, dar
eu i-am spus: „Rămâi cu bine, porumbiţo!” Şi am: luat-o la fugă. Cred că
fetişcana m-a luat drept nebun, căci s-a speriat peste măsură. Ajuns acasă, am
vrut să mă apuc imediat de lucru, să cercetez scrisorile acelea, deoarece la
lumânare văd prost. Dar Mavrei i-a venit în cap să spele duşumelele. Proastele
astea de finlandeze s-apucă totdeauna de curăţenie atuncea când nu trebuie. De
aceea, m-am dus să mă plimb şi să mă gândesc la cele întâmplate. În sfârşit,
acum voi şti toate amănuntele, toate intenţiile, voi ajunge, în sfârşit, să
aflu tot! Scrisorile acestea îmi vor dezvălui tot. Câinii sunt fiinţe deştepte;
ei cunosc toate dedesubturile şi de aceea sunt sigur că voi găsi acolo tot:
chipul adevărat şi toate afacerile acestui bărbat. Va fi acolo câte ceva şi
despre aceea care… dar… tăcere! Seara m-am întors acasă. Cea mai mare parte din
timp am stat culcat.
13 noiembrie
Ia să vedem: scrisul e destul de citeţ. Totuşi, în scris e
ceva câinesc. Să citim:
Dragă Fidel! Nu mă pot deprinde cu
numele tău banal! Nu puteau să-ţi dea un nume mai frumos? Fidel, Roza, ce nume
vulgare! Dar, să lăsăm asta la o parte. Sunt foarte bucuroasă că ne-am gândit
să ne scriem.
Scrisoarea e scrisă foarte corect. Punctuaţia e impecabilă şi chiar litera „iati” e pusă
pretutindeni cum trebuie. Nici şeful nostru de secţie nu scrie aşa, deşi spune
că a urmat la nu ştiu ce universitate. Să vedem mai departe:
Cred că una dintre cele mai mari
bucurii pe lume este să-ţi împărtăşeşti altuia gândurile, sentimentele şi
impresiile.
Hm! Ideea asta-i luată dintr-o lucrare tradusă din
nemţeşte – nu-mi amintesc cum se cheamă.
Vorbesc din experienţă, deşi n-am
fost în lume mai departe de poarta casei noastre. Oare viaţa mea nu se scurge
în mulţumire? Domnişoara mea, căreia al ei papa îi spune Sophie, mă iubeşte la
nebunie…
Dar… tăcere!
Şi papa mă dezmiardă des; beau ceai
şi cafea cu caimac. Ah, ma chère,
trebuie să-ţi spun că nu găsesc
mulţumire în ciolanele mari, goale, pe care le mănâncă lacom, la bucătărie,
Polkan al nostru! Numai oasele de vânat sunt bune, şi numai atuncea când nu
le-a supt nimeni măduva. E foarte bine s-amesteci mai multe sosuri la un loc,
dar fără capere şi zarzavat. Nu
cunosc însă obicei mai prost decât acela de a da câinilor cocoloaşe de pâine!
Stând la masă, un domn, după ce frământă pâinea în mâinile cu care a umblat
prin toate murdăriile te cheamă şi-ţi bagă cocoloşul în gură! Nu poţi
refuza – e nepoliticos – şi mănânci; cu scârbă, dar
mănânci…
Dracu ştie ce-i asta! Ce prostii! Parcă n-ar fi avut un
subiect mai bun pentru scrisori! Să ne uităm la altă pagină. Poate acolo vom
găsi ceva mai de soi.
Cu mare plăcere sunt gata să te pun
în curent cu toate evenimentele care au avut loc la noi. Ţi-am şi spus câte
ceva despre domnul cel mai important, căruia Sophie îi zice „papa”; e un om
foarte ciudat.
A! Iată, în sfârşit! Da, ştiam; câinii au simţ foarte fin
în toate chestiunile… Să vedem ce-i cu papa:
…om foarte ciudat. Mai mult tace:
vorbeşte foarte rar; dar cu o săptămână în urmă vorbea mereu singur: „Am s-o
capăt sau nu?” Ia o hârtiuţă într-o mână, pe cealaltă o strânge, goală, şi
spune: „Am s-o capăt sau n-am s-o capăt?” Odată, mi s-a adresat şi mie cu
întrebarea: „Tu cum crezi, Meggy? Am s-o capăt, sau n-am s-o capăt?” Drept
să-ţi spun n-am înţeles nimic: i-am mirosit cizmele şi-am plecat. Apoi, ma chère, după o săptămână, pe papa l-a cuprins o mare bucurie,
toată dimineaţa au venit domni în uniforme care l-au felicitat pentru nu ştiu
ce. La masă, era aşa de vesel, cum nu-l văzusem încă niciodată, ba spunea şi
anecdote. După masă, m-a luat în braţe şi mi-a spus: „Ia uite-te, Meggi, ce e
asta?” Am văzut o panglicuţă. Am mirosit-o. Dar n-avea niciun miros; pe urmă am
lins-o încetişor: era oleacă sărată.
Hhm… Căţeluşa asta-i prea de tot! De n-ar bate-o! Aşa, va
să zică, papa e vanitos! Asta trebuie s-o notăm…
Adio, ma chère, eu fug etc. Etc… Voi termina scrisoarea mâine. Bună ziua!
Sunt din nou cu tine! Astăzi, domnişoara mea, Sophie…!
Ia să vedem ce-i cu Sophie! Eh, fir-ar să fie!… Dar,
tăcere, tăcere!… să continuăm…
…domnişoara mea Sophie a fost grozav
de agitată. Se pregătea pentru bal. M-am bucurat, că în lipsa ei am să-ţi pot
scrie. Sophie a mea e grozav de bucuroasă când pleacă la bal, cu toate că-n
timp ce se îmbracă, se enervează aproape întotdeauna.
Nu pricep deloc, ma chère, plăcerea de a merge la bal. Sophie vine de la bal la şase dimineaţa şi
totdeauna ghicesc aproape, după faţa ei palidă şi trasă, că acolo nu i-au dat
să mănânce, sărăcuţa de ea. Mărturisesc că eu n-aş putea trăi niciodată aşa.
Dacă nu mi-ar da sos cu potârniche, sau friptură de aripi de pasăre… nu ştiu ce
s-ar întâmpla cu mine. E bun şi sosul cu caşă, dar morcovul, napul sau
anghinara nu pot fi bune niciodată…
Stilul e peste măsură de inegal. Se vede îndată că nu e
scrisoare de om. Începe cum trebuie, dar termină câineşte. Să mai vedem încă o
scrisorică. Ceva mai lungă! Hm! Nici data nu-i pusă…
Ah, dragă, cum se simte apropierea
primăverii! Inima-mi bate parcă aştept ceva! Veşnic îmi vuiesc urechile. Aşa
încât stau câteva minute cu piciorul ridicat, trăgând cu urechea la uşă. Îţi
mărturisesc că am mulţi curtezani. Deseori, stând la fereastră, îi privesc. Ah,
dacă ai şti ce pocitanii sunt printre ei! Unul, un câine de curte, de cea mai
comună speţă, căruia i se citeşte prostia pe faţă, trece foarte grav pe stradă
şi-şi închipuie că-i o persoană importantă şi că toată lumea îl admiră.
Nicidecum! Nu i-am dat nicio atenţie, ca şi cum nici nu l-aş fi văzut. Dar ce
dog înfricoşător se opreşte în faţa ferestrei mele! Dac-ar sta pe labele de
dinapoi – dar nu poate, obraznicul ar fi mai înalt cu un cap decât
tatăl Sophiei mele, care-i destul de înalt şi de gras. Tâmpitul acesta trebuie
să fie un mare obraznic; am mârâit la dânsul, dar puţin i-a păsat. Să se fi
încruntat măcar! A scos limba, şi-a lăsat urechile enorme în jos şi se uita la
geam… Ce mojic! Dar
nu care cumva să crezi ma chère,
că inima mea rămâne
nepăsătoare faţă de toţi pretendenţii. Ah, nu. Dacă l-ai fi văzut pe cavalerul
acela care sare gardul casei vecine… îl cheamă Trezor. Ah, ma chère ce botişor are!
La dracu!… Ce prostie!… Cum se poate umple o scrisoare cu
astfel de aiureli? Mie să-mi descrieţi omul! Vreau să văd omul! Cer hrană care
să-mi hrănească şi să-mi desfete sufletul; şi-n loc de asta, fleacuri! Să mai
întorc o pagină, poate că va fi mai bine:
…Sophie sta la măsuţă şi cosea ceva.
Eu stăm la fereastră, pentru că-mi place să mă uit la trecători. Deodată a
intrat lacheul – şi a spus: „Teplov!” „Pofteşte-l”… a strigat Sophie
şi-a început să mă îmbrăţişeze! „Ah, Meggy, Meggy. Dacă ai şti cum e: brunet,
Kammerjunker, şi cu nişte ochi negri şi luminoşi ca focul”. Sophie fugi în
camera ei; după un minut a intrat tânărul Kammerjunker – cu favoriţi
negri; cum a intrat, s-a şi dus la oglindă să-şi aranjeze părul; apoi s-a uitat
prin cameră; eu am mârâit şi m-am aşezat la locul meu. Sophie a apărut îndată
şi i-a răspuns vesel la salut; iar eu, prefăcându-mă că nu văd nimic, continuam
să mă uit pe fereastră; dar capul mi-l ţineam înclinat pe o parte, încercând
să-i aud ce vorbesc. Ah, ma chère,
ce fleacuri vorbeau! Spuneau cum o
doamnă, în timpul dansului, a făcut o figură în loc de alta; cum un oarecare
Bobov, care, în jaboul său, semăna cu un cocostârc, era să cadă, că o oarecare
Lidina îşi închipuie că are ochi albaştri, când de fapt ochii ei sunt
verzi – şi multe de-alde astea. M-am gândit în sinea mea: nici pe
departe nu-l poţi compara pe acest Kammerjunker cu Trezor. Deosebirea e ca de
la cer la pământ. Mai întâi, Kammerjunker-ul are o faţă netedă şi lată şi aşa-i
de încadrată cu favoriţi, că parcă s-ar fi îmbrobodit cu o basma neagră; Trezor
are un botişor subţire şi o pată albă în frunte. Talia lui Trezor nu poate fi
comparată cu talia Kammerjunker-ului. Dar ochii, gesturile, apucăturile! Câtă
deosebire! Nu ştiu, ma chère,
ce a găsit Sophie la Kammerjunker-ul
ei! De ce-o fi aşa de încântată de el?
Şi mie mi se pare că ceva nu-i în regulă! Cred că n-a
putut-o fermeca Kammerjunker-ul până într-atât. Să vedem mai departe.
Cred că dacă-i place acest
Kammerjunker azi, mâine o să-i placă şi funcţionarul care stă în cabinetul lui
papa. Ah, ma chère! Dacă-ai
şti ce urâţenie e acela! O adevărată broască ţestoasă într-un sac!
Cine-o fi funcţionarul acela?
Are
un nume de familie foarte ciudat. Stă totdeauna şi ascute penele. Părul din
capul lui seamănă foarte bine cu fânul. Papa îl trimite întotdeauna în locul
servitorului…
Mi se pare că păcătoasa de căţeluşă mă vizează pe mine! De
unde a scos că părul meu e ca fânul.
Când îl vede, Sophie râde că nu se
mai poate stăpâni…
Minţi, căţea blestemată! Ce limbă afurisită! Parcă eu nu
ştiu că o faci din invidie! Parcă nu ştiu a cui mână e amestecată aici? Asta e
mâna şefului de secţie! Mi-a jurat, doar, o ură neîmpăcată – şi
iată-l că-mi şi face rău. La tot pasul îmi face rău. Să mai vedem, totuşi, încă
o scrisoare. Poate că acolo totul se va lămuri de la sine.
Ma chère Fidela, iartă-mă că nu ţi-am scris de
aşa de multă vreme. Am trăit într-o desăvârşită încântare. Foarte bine a spus
nu ştiu care scriitor, că dragostea e a doua viaţă! Afară de asta, şi acasă la noi
s-au petrecut schimbări mari. Kammerjunker-ul vine acum în fiecare zi. Sophie e
îndrăgostită de dânsul la nebunie! Papa e foarte vesel. Am auzit de la Grigori
al nostru, care mătură podelele şi care mai totdeauna vorbeşte singur, că în
curând are să fie nuntă; căci papa vrea neapărat s-o dea pe Sophie după un
general sau după un Kammerjunker, sau după un colonel!
La dracu! Nu pot citi mai departe!… Mereu Kammerjunkeri
sau generali! Tot ce-i mai bun pe lume cade în mâna Kammerjunker-ilor sau a
generalilor! Găseşti şi tu o biată comoară, crezi că ai să pui mâna pe ea; când
colo, ţi-o înşfacă ori un Kammerjunker, ori un general! Fire-ar a dracului! Aş
vrea să mă fac şi eu general, nu pentru a-i căpăta mâna… şi celelalte. Nu! Dar
aş vrea să fiu general, numai ca să văd şi eu cum se învârt ei şi cum fac tot
felul de şiretlicuri şi marafeturi, ca la Curte – şi pe urmă să le
spun: „Vă scuip pe amândoi!” Dracu să-i ia! Mi-i ciudă! Am rupt în bucăţi
scrisorile acestei căţeluşe proaste!
3 decembrie
Minciuni! Nu se poate! Nunta n-o să se facă! Ce-are a face
dacă-i Kammerjunker? Asta nu-i decât o demnitate, nu-i un lucru care se poate
vedea, care poate fi luat în mână! Ce, dacă-i Kammerjunker are să capete al
treilea ochi, în frunte? Ce, are nas de aur? Nu-l are tot ca mine sau ca
oricare altul? Doar cu nasul miroase, nu mănâncă; strănută cu el, nu tuşeşte!
De câteva ori am încercat să văd din ce vin toate deosebirile acestea. De ce
sunt eu consilier titular? Şi de ce tocmai consilier titular? Poate că de fapt
sunt un conte sau un general – şi numai par a fi consilier titular?
Poate că nici eu singur nu ştiu ce sunt! Câte cazuri nu s-au întâmplat în
istorie? Un om de rând oarecare, nu un nobil, ci un târgoveţ sau chiar un
ţăran, se descoperă deodată un înalt dregător, ba chiar împărat… Dacă dintr-un
mujic poate ieşi aşa ceva, dar dintr-un nobil?
Să zicem că eu apar deodată în uniformă de general. Am un
epolet pe umărul drept, un epolet pe umărul stâng. O panglică albastră în
diagonală. Ei! Cum o să cânte atuncea frumoasa mea! Ce-o să spună însuşi papa,
directorul nostru? Ăsta-i un mare vanitos! Un mason, pe onoarea mea, un mason;
deşi se preface în fel şi chip, am băgat de seamă că-i mason: când dă mâna cu
cineva, îi întinde numai două degete.
Dar ce, eu n-aş putea fi în clipa asta înaintat la gradul
de general-guvernator, intendent, sau altceva în felul acesta? Aş vrea să ştiu
de ce sunt consilier titular şi de ce tocmai consilier titular.
5 decembrie
Azi toată dimineaţa am citit gazetele. În Spania se petrec
lucruri stranii. Nici nu le-am putut înţelege bine. Se scrie că tronul este
desfiinţat şi că demnitarii se găsesc într-o situaţie grea, în vederea alegerii
unui urmaş, şi din cauza asta se iscă răscoale. Asta-mi pare peste măsură de
ciudat! Cum se poate ca tronul să fie desfiinţat? Se spune că trebuie să se
urce pe tron o dona oarecare. Nu se
poate urca o dona pe tron! Nu se
poate în niciun caz! Pe tron trebuie să fie un rege! Da, se spune că nu este
rege – dar nu se poate să nu fie rege! Nu poate fi o ţară fără rege! Rege
este, dar se găseşte undeva, necunoscut. Poate că se află chiar acolo, dar, de
frica ţărilor vecine, ca Franţa şi altele, sau din motive familiale, e obligat
să stea ascuns; sau poate că mai sunt şi alte motive.
8 decembrie
Voiam să mă duc la departament, dar m-au reţinut diferite
motive şi gânduri. Nu puteau să-mi iasă din minte evenimentele din Spania. Cum
se poate una ca asta, ca o dona să
ajungă regină? N-au să permită asta. Mai întâi de toate, nu va permite Anglia!
Şi afară de asta, politica întregii Europe… împăratul Austriei, împăratul
nostru… Mărturisesc că evenimentele astea m-au zdruncinat şi m-au zdrobit aşa
de tare, încât nu m-am putut apuca de nimic toată ziua. Mavra mi-a atras
atenţia că sunt foarte distrat la masă. Şi chiar aşa, mi se pare, de distrat ce
eram, am aruncat două farfurii pe jos şi ele s-au spart pe loc. După masă m-am
dus la poalele munţilor. N-am putut trage nicio învăţătură. Am stat culcat cea
mai mare parte din timp, meditând asupra evenimentelor din Spania.
Anul 2000, aprilie 43
Astăzi e o zi de mare sărbătoare, în Spania este rege. A
fost găsit. Acest rege sunt eu! De-abia azi am aflat. Recunosc, că parcă m-ar
fi luminat dintr-o dată un fulger. Nu înţeleg cum de-am putut crede şi cum
mi-am putut închipui că sunt consilier titular! Cum mi-a putut trece prin cap
gândul ăsta absurd? Bine că nu i-a venit cuiva în minte să mă interneze în vreo
casă de nebuni. Acum văd totul ca în palmă. Dar nu înţeleg de ce mai înainte
totul era pentru mine învăluit în ceaţă. Asta din cauză că oamenii îşi
închipuie că creierii se găsesc în cap; nu-i adevărat! Creierul îl aduce vântul
care bate dinspre Marea Caspică! Mai întâi, am anunţat-o pe Mavra cine sunt eu.
Când a auzit că-n faţa ei stă regele Spaniei, a pocnit din palme şi aproape să
moară de spaimă. E o proastă; nu-l văzuse încă niciodată pe regele Spaniei.
M-am străduit totuşi s-o liniştesc şi am căutat s-o conving, prin cuvinte pline
de o regească milostivire, de bunăvoinţa mea, spunându-i că nu mă supăr deloc
că uneori îmi curăţă rău cizmele. Aşa-s oamenii de rând: nu le poţi vorbi
despre teme înalte. Ea s-a speriat, deoarece era convinsă că toţi regii Spaniei
seamănă cu Filip al II-lea; i-am explicat că între mine şi Filip al II-lea nu-i
nicio asemănare şi că n-am nici măcar un singur capucin. Nu m-am dus la
departament. Dracu să-l ia! Nu, amicii mei, de-acuma nu mă mai amăgiţi voi! N-o
să vă mai copii hârtiile scârboase!…
86 Martobrie, între zi şi noapte
Azi a venit uşierul, chemându-mă la departament, unde n-am
mai fost de trei săptămâni şi mai bine. M-am dus la departament, ca să mă mai
distrez. Şeful de secţie credea că-l voi saluta şi-i voi cere scuze; dar eu
m-am uitat la el indiferent; nici prea mânios, nici prea binevoitor; m-am
aşezat la locul meu, făcându-mă că nu observ pe nimeni. Uitându-mă la toţi
ticăloşii ăştia de conţopişti, mă gândeam: „Dac-aţi şti cine se află între voi…
Doamne, Dumnezeule! Ce v-aţi mai vânzoli – şi chiar şeful de secţie
ar începe să mă salute, ploconindu-se adânc în faţa mea, aşa cum face acum în
faţa directorului. Mi-au pus în faţă nişte hârtii din care trebuia să fac
extrase. Dar nu le-am atins nici cu degetul. Peste câteva minute, s-a produs o
agitaţie. Spuneau că vine directorul. Mulţi funcţionari s-au grăbit să-l
întâmpine, care mai de care pentru a se pune în evidenţă. Eu nu m-am clintit
din loc; când a trecut prin secţia noastră, toţi şi-au încheiat nasturii de la
fracuri; eu nici nu m-am mişcat! Ce director e acesta? Să mă ridic în picioare
înaintea lui? Niciodată! Ce fel de director e? Un dop, nu director. Un dop de
rând, un simplu dop, şi nimic mai mult. Un dop de astupat sticle. Mai tare ca
orice m-a amuzat hârtia ce mi-au vârât-o sub nas ca s-o semnez. Au crezut că
voi semna într-un colţ, ca un şef de birou oarecare? Să aştepte! Am semnat în locul
rezervat pentru directorul departamentului: Ferdinand al VIII-lea… Să fi văzut
atuncea ce linişte plină de veneraţie s-a lăsat; dar eu, făcând un gest cu
mâna, am spus: „Nu-i nevoie de niciun semn de supuşenie"… şi am ieşit.
De-acolo, m-am dus de-a dreptul la locuinţa directorului. El nu era acasă.
Lacheul nu voia să-mi dea drumul să intru, dar eu i-am vorbit aşa, încât a
rămas năuc. M-am dus drept în buduar. Ea stătea la oglindă; a sărit de pe scaun
şi s-a dat un pas înapoi. Totuşi, nu i-am spus că sunt regele Spaniei. I-am
spus doar că o aşteaptă o fericire mare, cum nici nu-şi poate închipui şi că
vom fi împreună, cu toate uneltirile duşmanilor. N-am vrut să vorbesc mai
mult – şi am ieşit. Perfidă creatură e femeia! Abia acum înţeleg eu
ce-i femeia… Nimeni nu ştia pân-acum de cine-i îndrăgostită ea; eu am
descoperit lucrul acesta cel dintâi. Femeia e îndrăgostită de diavol. Da, nu
glumesc! Fizicienii scriu prostii; că-i una, că-i alta; dar ea-l iubeşte numai
pe diavol. Priviţi-o cum se uită cu lornionul, din una din primele loji.
Credeţi că se uită la grăsunul acela cu decoraţie? Da de unde! Se uită la
diavolul care stă în spatele grăsunului! Iată-l s-a ascuns la dânsul în
decoraţie şi-i face semn cu degetul! Şi ea îl va lua de bărbat. Îl va lua.
Priviţi-i pe toţi aceşti înalţi funcţionari – părinţii
lor – pe toţi aceştia
care se gudură pe lângă fiecare şi se înghesuie la Curte şi spun că-s patrioţi.
Dar ei nu vor decât un singur lucru: bani şi iar bani. Numai bani vor patrioţii
ăştia! Pentru bani, îşi vând mamă şi tată şi chiar pe Dumnezeu! Vanitoşi! Vânzători de
Dumnezeu. Toate astea-s vanitate, iar vanitatea vine de la o băşicuţă pe care o
au sub limbă; iar în băşicuţă se află un viermişor de mărimea unei gămălii de
ac – şi toate acestea le pune la cale un bărbier care locuieşte pe
Gorohovaia, nu-mi amintesc cum îl cheamă, dar se ştie precis că el, împreună cu
o moaşă, vrea să răspândească religia mahomedană în toată lumea. Se şi spune că
cea mai mare parte a poporului din Franţa a ajuns să creadă în Mahomed.
Fără dată. Ziua nu avea dată.
Mă plimbam incognito pe Nevski Prospekt; a trecut
împăratul. Tot oraşul şi-a scos căciulile – şi eu de asemenea; însă
n-am lăsat să se vadă că-s regele Spaniei. Am socotit că ar fi necuviincios să
mă dau în vileag faţă de toţi, pentru că, înainte de toate, trebuie să-mi fac
prezentarea la Curte. M-a împiedicat numai faptul că deocamdată n-am veşminte
regeşti. Cel puţin dacă aş fi putut să-mi fac rost de o mantie. Am vrut să-mi
comand una la croitor, dar toţi croitorii sunt nişte dobitoci; îşi neglijează
cu totul lucrul şi se lansează în afaceri, iar cea mai mare parte din ei bat
străzile. Am hotărât să-mi fac o mantie din uniforma cea nouă pe care am
îmbrăcat-o numai de două ori. Pentru ca ticăloşii ăştia de croitori să nu mi-o
strice, am hotărât să mi-o cos singur, încuind uşa, ca să nu mă vadă nimeni. Am
tăiat-o toată cu foarfecele, pentru că-i nevoie de o croială cu totul
deosebită.
Nu-mi amintesc data. Nu era nici lună. Dracu’ ştie ce era
Mantia e cusută gata. Când am îmbrăcat-o Mavra a ţipat. Cu
toate acestea, nu m-am hotărât încă să mă prezint la Curte. Până acum n-au
sosit solii din Spania. Nu se cuvine fără soli! Ar fi o mare ştirbire a
demnităţii mele. Şi-i aştept din ceas în ceas.
Zintîi
Mă miră peste măsură întârzierea solilor. Ce cauze i-ar fi
putut ţinea în loc? Nu cumva Franţa? Da. Ţara asta mi-e cea mai ostilă. Am fost
la poştă să mă informez dacă n-au sosit solii din Spania. Dar dirigintele e
peste măsură de prost şi nu ştie nimic. „Nu, mi-a spus el; aici nu sunt niciun
fel de soli spanioli, dar dacă doriţi să scrieţi o scrisoare, o vom taxa după
tariful fixat”. Să-l ia dracu! Ce scrisoare? Scrisoarea-i o prostie! Scrisori
scriu spiţerii…
Madrid, 30 februarie
Aşadar, sunt în Spania; şi lucrul acesta s-a petrecut aşa
de repede, încât abia am apucat să-mi viu în fire. Azi dimineaţa mi s-au
prezentat solii spanioli şi m-am urcat cu ei în cupeu. Graba lor neobişnuită mi
s-a părut ciudată. Am mers aşa de repede că, după o jumătate de oră, am ajuns
la graniţa spaniolă. Dealtfel, trebuie să spun că acum în întreaga Europă sunt
drumuri de fier şi vapoarele merg foarte repede. Ciudată ţară Spania! Când am
intrat în prima cameră, am văzut o mulţime de oameni raşi pe cap. Mi-am dat
seama îndată că trebuie să fie sau nişte soldaţi, sau nişte granzi, fiindcă ei
îşi rad capul. Mi s-a părut. Peste măsură de ciudată purtarea cancelarului,
care m-a dus de mână şi m-a împins într-o cameră nu prea mare, spunându-mi:
„Stai aici! Şi dacă vei mai spune că eşti regele Ferdinand, am să te bat până o
să-ţi iasă din cap!” Dar eu ştiam că asta nu era altceva decât o încercare, şi
am răspuns negativ, din care cauză cancelarul m-a croit de două ori cu băţul
peste spate, atât de tare încât era să ţip, dar m-am stăpânit, amintindu-mi că
aşa era obiceiul la cavalerii medievali, când dobândeau un rang înalt. În
Spania se păstrează până azi obiceiurile cavalereşti. Rămas singur, hotărâi să
mă ocup de treburile statului. Am descoperit că Spania şi China sunt una şi
aceeaşi ţară şi numai ignoranţa noastră le desparte, considerându-le ţări
deosebite. Îi sfătuiesc pe toţi să scrie pe hârtie „Spania” şi va ieşi „China”.
Dar pe mine mă întristează peste măsură evenimentul care trebuie să aibă loc
mâine. Mâine la ora şapte, se va întâmpla un fenomen ciudat: pământul va
încăleca luna. Despre asta scrie şi vestitul chimist englez Wellington.
Mărturisesc că am fost cuprins de o mare nelinişte, gândindu-mă la
extraordinara gingăşie şi şubrezenie a lunii; luna se lucrează în mod obişnuit
la Hamburg şi se lucrează foarte prost. Mă mir că Anglia nu observă lucrul
acesta. O lucrează un dogar şchiop care, şi asta se vede de la o poştă, habar n-are,
prostul, ce-i aceea lună! Amestecă frânghie gudronată cu untdelemn şi de aceea
e un miros groaznic pe tot pământul, că trebuie să-ţi astupi nasul. Din cauza
asta, luna e o sferă aşa de delicată încât oamenii nu pot trăi acolo. Acolo
trăiesc acum numai nasurile. De aceea nu ne mai putem vedea nasurile. Ele sunt
în lună. Când mă gândeam ce materie grea e pământul şi că atuncea când se va
aşeza pe lună ar putea să ne facă nasurile praf, m-a cuprins o atât de mare
nelinişte, încât, punându-mi ciorapii şi ghetele, m-am grăbit să mă duc în sala
consiliului de stat, să dau ordin poliţiei să nu permită pământului să încalece
luna. În sala consiliului de stat am găsit mulţi granzi cu capetele rase,
oameni foarte deştepţi; când am spus: „Domnilor, să salvăm luna, căci vrea s-o
încalece pământul”, imediat s-au repezit toţi să-mi îndeplinească dorinţa de
monarh şi mulţi s-au suit pe pereţi, ca s-ajungă luna. Între timp, a intrat
marele cancelar; văzându-l, toţi au fugit. Eu singur, ca rege, am rămas
locului. Spre mirarea mea, cancelarul m-a croit cu băţul şi m-a alungat în
cameră la mine. Ca să vezi ce putere are în Spania obiceiul pământului.
Luna ianuarie a aceluiaşi an care, întâmplător a urmat
după februarie
Nici până acum nu pot înţelege ce fel de ţară e Spania.
Obiceiurile pământului şi eticheta de la Curte sunt cu totul aparte. Nu
înţeleg; nu înţeleg absolut nimic! Azi mi-au ras capul, deşi am strigat din
toată puterea că nu vreau să mă fac călugăr. Dar nu-mi pot aminti deloc ce s-a
petrecut cu mine când mi-au turnat pe cap apă rece, picătură după picătură.
Niciodată n-am simţit ceva mai infernal. Eram gata să-mi ies cu totul din fire
şi abia m-au ţinut. Nu pricep rostul acestui obicei ciudat, obicei prostesc şi
fără sens. Pentru mine e de neînţeles lipsa de judecată a regilor care până
acum n-au desfiinţat încă obiceiul acesta! Judecând după toate probabilităţile,
mă întreb: n-am încăput, oare, în mâinile inchiziţiei, şi acela pe care-l cred
marele cancelar n-o fi cumva însuşi marele inchizitor? Totuşi, nu pot înţelege
cum poate fi supus inchiziţiei un rege! Desigur, asta putea s-o facă Franţa şi
mai cu seamă un Polignac. O, bestia asta de Polignac! S-a jurat că o să-mi facă
rău până la moarte! Şi iată că mă prigoneşte, mă prigoneşte într-una! Dar eu
ştiu, amice, că pe tine te conduce englezul. Englezul este un mare diplomat.
Peste tot îşi vâră codiţa. Lumea întreagă ştie că, atuncea când Anglia trage
tabac, Franţa strănută.
Data 25
Azi a venit în camera mea marele inchizitor; auzindu-i
paşii, m-am ascuns sub scaun. Nevăzându-mă, începu să mă strige. Mai întâi
strigă: „Poprişcin!” Eu n-am scos niciun cuvânt. Pe urmă: „Axenti Ivanov, Consilier
titular! Nobil!” Eu tac înainte. „Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei!” Am
vrut să scot capul, dar pe urmă m-am gândit: „Nu, frate! Nu mă duci! Te ştim
noi! Iar ai să-mi torni apă rece în cap!” Totuşi, m-a văzut şi m-a scos de sub
scaun cu băţul. Afurisit băţ! Grozav mai doare când loveşte! Cu toate acestea,
descoperirea de azi m-a răsplătit pentru tot ce am îndurat: am aflat că fiecare
cocoş are o Spanie sub pene. Marele inchizitor a plecat de la mine furios,
ameninţându-mă cu pedepse. Dar n-am ţinut seama de ura lui neputincioasă,
fiindcă lucrează ca o maşină, ca o unealtă a englezului…
Da 34 da lu. Anlu. Uvnuqgj
Nu! Nu mai pot răbda! Doamne, ce fac ei cu mine! Îmi
toarnă apă rece pe cap! Sunt neîndurători, nu mă iau în seamă şi nu mă ascultă!
Ce rău le-am făcut? Pentru ce mă chinuie? Ce vor de la un nenorocit ca mine? Ce
le pot da eu lor? N-am nimic. M-au părăsit puterile şi nu mai sunt în stare să
suport toate chinurile astea; capul îmi arde şi totul mi se învârteşte înaintea
ochilor! Salvaţi-mă! Luaţi-mă de aici! Daţi-mi o troică iute ca viforul!
Aşează-te, surugiule! Sună, clopoţelule! Luaţi vânt, cailor, şi duceţi-mă de pe
lumea asta! Mai departe, tot mai departe, ca să nu mai văd nimic, nimic! Cerul
se învolburează în faţa mea. O steluţă sclipeşte în depărtare; pădurea fuge cu
copacii ei întunecaţi şi cu luna; o ceaţă vineţie mi se aşterne sub picioare, o
strună sună în negură, de o parte e marea, de cealaltă Italia. Iată! Se zăresc
izbele ruseşti! A mea e oare casa aceea întunecată care se zăreşte în
depărtare? E mama, aceea care stă la fereastră? Salvează-ţi fiul nenorocit,
măicuţă! Varsă o lacrimă pe căpşorul lui bolnav. Uită-te cum ţi-l chinuie.
Strânge-l la sânul tău pe sărmanul orfan! Nu-i loc pe lumea asta pentru dânsul!
Îl prigonesc mereu! Mamă, fie-ţi milă de fiul tău bolnav!… Ştiţi că beiul
algerian are o bubă chiar sub nas?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu