Dubliners - ultima poveste

Azi se fac 72 de ani de la moartea lui James Joyce - cel mai important scriitor irlandez si, pentru unii, cel mai abscons scriitor din istorie. Romanul lui de capatai este "Ulise", al carui stil este extrem de dificil de patruns pentru cititorul obisnuit. 

Urc azi ultima dintre povestile pe care le-a adunat Joyce in volumul "Dubliners". Finalul acestei povesti cred ca poate edifica pe oricine asupra geniului lui Joyce.

Cei morţi

Lily, fata portarului, pur şi simplu nu se mai putea ţine pe picioare de atîta alergătură. Nici n-apuca bine să conducă pe un domn în cămăruţa din spatele oficiului de la parter şi să-l ajute să-si scoată paltonul, că iarăşi ţîrîia soneria la uşa holului şi trebuia s-o rupă la fugă pe coridorul pustiu, ca să deschidă altui musafir. Noroc că nu trebuia să aibă tot dînsa grijă şi de doamne. Dar domnişoara Kate şi domnişoara Julia se gîndiseră la asta şi aranjaseră în odaia de baie de sus garderoba pentru doamne. Domnişoara Kate şi domnişoara Julia stăteau acolo, sporovăind şi rîzînd şi agitîndu-se şi ieşind una după alta, în capul scării, ca să arunce o privire peste balustradă şi s-o cheme pe Lily, să le spună cine mai venise.

Era, în fiece an, lucru mare petrecerea cu dans de la domnişoarele Morkan. Venea toată lumea care le cunoştea, membrii familiei, vechii prieteni ai familiei, colegii de cor ai Juliei, toţi elevii lui Mary Jane. Nu se întîmplase niciodată să dea greş petrecerea. Ani de-a rîndul se desfăşurase în chip minunat, de cînd o ţinea minte oricine; adică de pe cînd Kate şi Julia, după moartea fratelui lor Pat, lăsaseră casa din Stoney Batter şi-o luaseră la ele pe Mary Jane, singura lor nepoată, în casa întunecată şi severă din Usher's Island, unde închiriaseră catul de sus de la domnul Fulham, samsarul de cereale care locuia la parter. Erau, vezi bine, de atunci, pe puţin treizeci de ani. Mary Jane, pe vremea aceea o fetiţă cu rochiţe scurte, era acum stîlpul gospodăriei, fiind organistă la biserica din Haddington Road. Făcuse conservatorul şi în fiece an dădea cîte un concert cu elevii, în sala de sus a vechii aule de concerte. Mulţi dintre elevi aparţineau celor mai bune familii de prin cartierele Kingstown şi Dalkey. Bătrîne cum erau, mătuşile îşi mai aduceau şi ele contribuţia.

Julia, deşi încărunţise de tot, era încă şi-acum soprană solistă la Biserica Adam şi Eva, iar Kate, prea şubredă pentru a umbla mult, dădea lecţii de muzică începătorilor la vechiul clavir pătrat ce sta în odaia din fund. Lily, fata portarului, le făcea treburile casnice. Cu toate că duceau o viaţă modestă, ţineau să mănînce bine - din toate cele, ce era mai ales: muşchi de vacă, ceai de trei şilingi şi bere neagră la sticlă, calitatea întîi. Dar Lily rareori greşea cu ceva la cumpărături, încît se împăca bine cu cîteşitrei stăpînele. Atîta că n-aveau astîmpăr. Dar singurul lucru pe care nu-l răbdau de fel era să le răspunzi.

Fireşte, într-o seară ca asta înţelegeai să n-aibă astîmpăr. Şi unde mai pui că trecuse de zece şi nici pomeneală de Gabriel cu nevastă-sa. Şi-apoi se temeau grozav ca Freddy Malins să nu vină cherchelit. Pentru nimic în lume n-ar fi voit ca vreunul dintre elevii lui Mary Jane să-l vadă „sub influenţa alcoolului"; si-apoi, cînd era aşa, aveai cîteodată mult de furcă s-o scoţi la cap cu dînsul. Freddy Malins totdeauna venea tîrziu, dar se întrebau ce-o fi păţit Gabriel de întîrzia; şi de asta se iveau una-două în capul scării şi se aplecau peste balustradă ca s-o întrebe pe Lily dacă nu cumva a venit Gabriel ori Freddy.

—  O, domnule Conroy, îi spuse Lily lui Gabriel cînd îi deschise uşa, domnişoara Kate şi domnişoara Julia ziceau că nu mai veniţi în seara asta. Bună seara, doamnă Conroy.

—  Cred şi eu, răspunse Gabriel, au uitat desigur că dumneaei neveste-mii îi trebuiesc trei ore în cap să se îmbrace.

Stătea pe preşul de la intrare şi-şi freca zăpada de pe galoşi, în timp ce Lily o condusese pe nevastă-sa pînă la partea de jos a scării şi striga :

—  Domnişoară   Kate,   uitaţi-vă,   a  venit  doamna Conroy!

Kate şi Julia coborîră îndată, cu paşi mărunţei, scara cea întunecoasă. Amîndouă o sărutară pe nevasta lui Gabriel, spuseră că trebuie să fi îngheţat de tot şi o întrebară dacă Gabriel venise cu dînsa.

 —  Aici sunt, viu şi nevătămat, tuşă Kate! Duceţi-vă sus. Vin şi eu îndată, strigă Gabriel din întuneric.

Continua să-şi şteargă energic picioarele, pe cînd cele trei femei urcau scările, către garderoba doamnelor. Fulgi de zăpadă i se aninaseră ca o pelerină uşoară pe umerii paltonului şi-i puseseră căpute albe la galoşi; pe cînd nasturii paltonului lunecau scîrţîind prin cheutorile înţepenite, mireasma aerului rece şi proaspăt de afară ieşea de prin deschizături şi cute.

—  Iar ninge, domnule Conroy? întrebă Lily. Intrase înaintea lui în cămară ca să-l ajute să-şi scoată paltonul. Gabriel zîmbi auzind-o cum îi rosteşte numele, în trei silabe, si-o privi. Era o fată subţirică, încă neîmplinită, cu pielea palidă şi păr de culoarea paiului; lumina lămpii cu gaz aerian din cămară o făcea să arate şi mai palidă. Gabriel o cunoştea de cînd era fetiţă şi dădăcea o păpuşă de cîrpe, pe treapta cea mai de jos a scărilor.

—  Da, Lily, îi răspunse, şi cred c-are să ţină toată noaptea.

Ridică ochii către tavanul cămării, ce se zgîlţîia de tropăitul şi tîrşitul picioarelor de la catul de sus, ascultă o clipă pianul şi apoi se uită la fată, care-i împăturea cu grijă paltonul pe capătul unui raft.

—  Spune-mi, Lily, zise cu ton prietenos, te mai duci la şcoală?

—  Nu mă mai duc, domnule, răspunse fata. Am isprăvit cu învăţătura de mai bine de un an.

—  O, păi atunci, spuse Gabriel vesel, înseamnă că acuşi-acuşi ne pofteşti la nuntă cu drăguţul tău, aşa-i?

Fata privi peste umăr către dînsul şi zise cu mare amărăciune:

—  Bărbaţii de-acu' îs buni doar de palavre şi să scoată ce pot de la tine.

Gabriel roşi, ca şi cum si-ar fi dat seama că a spus ceva nepotrivit si, fără s-o privească, îşi zvîrli din picioare galoşii şi-şi şfichiui energic cu fularul pantofii de lac.

Era un tînăr robust şi destul de înalt. Rumeneala vie a obrajilor i se întindea pînă către frunte, unde se mistuia în cîteva pete roze, difuze, iar pe faţa lui netedă scînteiau fără astîmpăr lentilele lustruite şi ramele groase, aurii, ale ochelarilor ce-i apărau ochii sensibili şi neastîmpăraţi. Părul lucios şi negru, cu o cărare la mijloc, îi era periat într-o curbă lungă înapoi pe după urechi, unde se cîrlionţa uşor sub dunga lăsată de pălărie.

După ce-şi şfichiui pantofii pînă îi făcu să lucească, se ridică şi-şi trase mai strîns vesta peste trupul rotofei. Apoi scoase grăbit din buzunar o monedă.

—  Uite, Lily, zise, vîrîndu-i-o în mînă, e Crăciun, nu? Uite, ia un mic...

Şi se îndreptă repede spre uşă.

—  A, nu, strigă fata, luîndu-se după el. Serios, domnule, n-aş vrea să-i iau.

—  Crăciunul!   Crăciunul!   zise   Gabriel,  aproape fugind către scară şi făcîndu-i semne din mînă, de parcă s-ar fi scuzat.

Fata, văzîndu-l ajuns la scară, strigă după dînsul:

—  Bine, vă mulţumesc, domnule.

Gabriel aşteptă în faţa salonului să se termine valsul, ascultînd freamătul fustelor cînd se învolburau pe lîngă uşă şi tîrşitul paşilor. Încă mai era tulburat de riposta amară, neaşteptată, a fetei. Aruncase asupra dispoziţiei lui o umbră pe care încerca s-o risipească, aranjîndu-şi manşetele şi funda cravatei. Apoi scoase din buzunarul vestei o hîrtiuţă şi aruncă o privire asupra notiţelor ce şi le făcuse pentru toast. Era nehotărît în privinţa versurilor din Robert Browning, căci se temea să nu depăşească înţelegerea ascultătorilor. Ar fi fost mai bun un citat din Shakespeare, sau din Melodiile lui Thomas Moore, pe care ei să-l recunoască. Pocnitul grosolan din călcîie al bărbaţilor şi tîrşitul tălpilor îi aminteau că gradul lor de cultură se deosebea de al său. Va reuşi doar să se facă ridicol citind un gen de poezie pe care ei n-o înţelegeau. Vor crede că-şi etalează cultura superioară. Va fi o gafă, cum făcuse şi adineauri în cămară cu fata aceea. Folosise un ton fals. Tot toastul lui era fals, de la început pînă la sfirşit — un eşec total.

Chiar atunci ieşiră din camera de garderobă a doamnelor mătuşile şi soţia lui. Mătuşile erau două bătrîne mărunţele, îmbrăcate simplu. Mătuşa Julia era cu vreo doi centimetri mai înaltă. Părul ei lins, tras pînă peste urechi, era cenuşiu; cenuşie, de asemenea, cu umbre mai închise, îi era şi faţa mare, moleşită. Deşi îndesată la trup şi ţinîndu-se drept, ochii leneşi şi buzele întredeschise îi dădeau înfăţişarea unei femei care nu prea ştia unde se află sau încotro se îndreaptă. Mătuşa Kate era mai vioaie. Faţa ei, mai sănătoasă ca a soră-sii, era toată numai creţuri şi zbîrcituri, semănînd cu un măr roşu, veşted, iar părul, împletit mereu la fel, după moda de odinioară, nu-şi pierduse culoarea de nucă coaptă.

Amîndouă îl sărutară din toată inima pe Gabriel. Era nepotul lor favorit, feciorul răposatei lor surori mai mari, Ellen, care se măritase cu T.J.Conroy de la Port şi Docuri.

—  Gabriel, Gretta zice că la noapte n-o să mai luaţi un cupeu înapoi pînă la Monkstown, spuse mătuşa Kate.

—  Nu, zise Gabriel, îndreptîndu-se către nevastă-sa, ne-am săturat anul trecut - nu? Ai uitat, tuşă Kate, cu ce guturai s-a ales Gretta? Tot drumul se zgîlţîiau ferestrele cupeului şi cînd am trecut de Merrion ne bătea crivăţul înăuntru. Mai mare plăcerea - Gretta a răcit îngrozitor.

Mătuşa Kate se încrunta sever şi încuviinţa din cap la fiece cuvînt.

—  Aşa e, Gabriel, aşa e. Trebuie să bagi bine de seamă.

—  Cît despre Gretta, zise Gabriel, ea ar merge şi pe jos prin zăpadă, dac-am lăsa-o.

Doamna Conroy rîse.

—  Nu te lua după el, tuşă Kate. E un Sîcîilă făr' de pereche, zău. Şi dacă l-aţi vedea acasă, cum pune seara abajur verde la lampă, ca să-i cruţe ochii lui Tom — şi se ţine de el să exerseze la haltere — iar pe Eva o sileşte să mănînce fiertură de ovăz. Bietul copil — numai cînd'vede fiertura şi i se face rău !... A, da' staţi — ce credeţi că mă pune să port acum? N-o să ghiciţi!

Izbucni într-un hohot de rîs şi-i aruncă o privire soţului, ai cărui ochi plini de admiraţie şi fericire se mutaseră între timp de la îmbrăcăminte la faţa şi părul ei.

Cele două mătuşi rîseră din inimă — solicitudinea lui Gabriel era un continuu subiect de glume în familie.

—  Galoşi! spuse doamna Conroy. Cum e umed pe jos, trebuie să încalţ galoşii. Pînă şi astă-seară a încercat să mă convingă să-i pun — da' eu nu m-am lăsat. Parcă văd că în curînd o să-mi cumpere un costum de scafandru.

Gabriel rîse nervos şi-şi mîngîie ocrotitor cravata, iar mătuşa Kate rîse de să se rupă, nu alta, de mult ce gustă gluma. De pe faţa mătuşii Julia surîsul pieri curînd şi ochii ei lipsiţi de vioiciune se îndreptară spre faţa nepotului. După un răstimp întrebă:

—  Şi ce-s aceia galoşi, Gabriel?

—  Galoşi, Julia, exclamă soră-sa. Pentru numele lui Dumnezeu, cum, nu ştii ce-s ăia galoşi? Se poartă peste... peste ghete, nu-i aşa, Gretta?

—  Da, zise doamna Conroy. Nişte chestii de cauciuc. Avem amîndoi cîte-o pereche acum. Gabriel spune că pe continent toată lumea-i poartă.

—  A, pe continent, murmură mătuşa Julia, clătinînd domol din cap.

Gabriel încruntă din sprîncene şi spuse de parcă ar fi fost niţel supărat:

—  Nu-s cine ştie ce, dar Gretta îi găseşte foarte caraghioşi, fiindcă zice că-i amintesc de Christy Minstrels(0)

—  Da" ia spune-mi, Gabriel, interveni cu discretă vioiciune mătuşa Kate, fireşte c-ai avut grijă de cameră. Grena zicea...

—  Da, avem o cameră bună, răspunse Gabriel. Am rezervat una la Hotel Gresham.

—  Sigur, zise mătuşa Kate, nici nu se putea mai bine... Şi copiii, Gretta, cu ei nu-ţi faci griji?

—  A, o noapte nu-i cine ştie ce! Şi-apoi o să vadă de ei Bessie.

—  Sigur, spuse mătuşa Kate. Ce bine-i să ai o fată ca asta, de nădejde! Uite, Lily a noastră, zău dacă ştiu ce-i cu ea de la o vreme. Nu mai e deloc cum era.

Gabriel se pregătea s-o întrebe pe mătuşă cîte ceva în această privinţă, dar ea se întrerupse brusc, ca să se uite după soră-sa, care coborîse pe scări şi întindea gîtul peste balustradă.

—  Ei, poftim, zise, pe un ton aproape iritat, unde se duce Julia? Julia ! Julia, unde te duci?

Julia, care coborîse jumătate din trepte, pînă la primul palier, se înapoie şi vesti cu blîndeţe:

—  AvenitFreddy.

În acelaşi moment o izbucnire de aplauze şi o arabescă finală a pianistei anunţară că valsul se sfîrşise. Uşa salonului se deschise dinăuntru şi cîteva perechi ieşiră. Mătuşa Kate îl trase în grabă de-o parte pe Gabriel si-i şopti la ureche.

—  Fii băiat drăguţ, Gabriel, repede-te pînă jos şi vezi dacă-i destul de treaz; nu-l lăsa sus dacă-i cherchelit. Sunt sigură că-i cherchelit. Sunt sigură!

Gabriel se duse la scară şi trase cu urechea peste balustradă. Se auzeau două persoane vorbind în cămară. Apoi recunoscu rîsul lui Freddy Malins. Coborî zgomotos scările.

—  Ce uşurare, că-i Gabriel aici! zise mătuşa Kate către doamna Conroy. Totdeauna mă simt mai în largul meu cînd e el aici... Ia vezi, Julia, domnişoara Daly şi domnişoara Power doresc răcoritoare. Vă mulţumim pentru frumosul dumneavoastră vals, domnişoară Daly. Aţi avut un tempo minunat.

Un bărbat înalt, cu faţa zbîrcită şi oacheşă şi cu o mustaţă ţepoasă, căruntă, ieşea cu partenera lui din salon:

—  Ne daţi şi nouă ceva să ne răcorim, domnişoară Morkan? întrebă.

—  Julia, adăugă scurt mătuşă Kate, uite-l şi pe domnul Browne cu domnişoara Furlong. Ia-i înăuntru şi pe dumnealor, Julia, împreună cu domnişoara Daly ş'i cu domnişoara Power.

—  Eu sunt cavalerul tuturor domnişoarelor, spuse Browne, ţuguindu-şi buzele de i se zbîrli mustaţa şi zîmbind  din  toate  creţurile  feţei.  Ştiţi,  domnişoară Morkan, de ce sunt eu atît de iubit — fiindcă...

Mătuşa Kate nu-l mai auzea, nu-şi termină fraza, ci le conduse de îndată pe tinerele domnişoare spre camera din fund. Mijlocul camerei era ocupat de două mese pătrate puse cap la cap; pe ele mătuşa Julia şi portarul întindeau, netezind-o, o faţă de masă mare. Pe dulapul-bufet erau aranjate tăvi, farfurii, pahare, şi vrafuri de cuţite, furculiţe şi linguri. Capacul închis al vechiului pian pătrat slujea şi el drept bufet pentru cărnuri şi dulciuri. Lîngă un bufeţel, într-un colţ al camerei, stăteau în picioare doi tineri, bînd hop-bitters.

Domnul Browne îşi conduse protejatele într-acolo şi glumi, invitîndu-le pe toate la un punci pentru domnişoare — fierbinte, tare şi dulce. Cum ele spuseră că niciodată nu beau nimic tare, le deschise trei sticle cu limonadă. Apoi îl rugă pe unul dintre tineri să se dea la o parte şi, punînd mîna pe carafă, îşi turnă o porţie frumoasă de whisky. Tinerii îl ocheau cu priviri pline de respect, pe cînd sorbea înghiţitura de probă.

—  Să-mi fie de bine! zise zîmbind, ştiţi, e prescripţie medicală.

Pe faţa lui zbîrcită se lăţi zîmbetul, pe cînd gluma stîrni, ca un ecou muzical din partea celor trei domnişoare, rîsete ce le legănau trupurile şi le cutremurau umerii. Cea mai îndrăzneaţă spuse:

—  Lăsaţi, domnule Browne, sunt sigură că nu v-a prescris medicul aşa ceva.

Domnul Browne mai sorbi o înghiţitură din paharul cu whisky şi spuse făcînd cu ochiul către asistenţă:

—  De, eu îs ca faimoasa doamnă Cassidy, despre care se istoriseşte c-ar fi zis :„Ascultă, Mary Grimes, dacă nu-l iau, să mă sileşti să-l iau, fiindcă simt că am nevoie."

Faţa lui încinsă se aplecase înainte cam prea confidenţial şi luase un accent dublinez, foarte trivial, încît, din instinct, toate trei domnişoarele primiră cuvintele în tăcere. Domnişoara Furlong, care era una dintre elevele lui Mary Jane, o întrebă pe domnişoara Daly cum se chema valsul pe care-l cîntase; şi domnul Browne, văzînd că e ignorat, se întoarse către cei doi tineri care-i arătau mai multă apreciere.

O femeie tînără cu obrajii roşii, îmbrăcată în violet, intră în cameră, bătînd aţîţată din palme şi strigînd:

—  Cadrilul! Cadrilul!

Îndată după ea se ivi mătuşa Kate, agitîndu-se:

—  Doi cavaleri şi trei domnişoare, Mary Jane !

—  A, îi avem aici pe domnul Bergin şi pe domnul Kerrigan, zise Mary Jane. Domnule Kerrigan, vreţi s-o conduceţi pe domnişoara Power? Domnişoară Furlong, îmi dai voie să-ţi aduc un partener, pe domnul Bergin? Aşa — s-a aranjat!

— Trei domnişoare, Mary Jane, repetă mătuşa Kate. Cei doi cavaleri îşi întrebară domnişoarele dacă le acordă favoarea să-i accepte drept parteneri, iar Mary Jane se întoarse către domnişoara Daly:

—  Iartă-mă, domnişoară Daly, după ce c-ai fost atît de drăguţă şi-ai cîntat la ultimele două valsuri, acum iar trebuie să te obosim... dar avem atîta lipsă de doamne astă-seară...

—  Vai, dar nu face nimic, domnişoară Morkan!

—  Să ştii însă că am un partener foarte drăguţ pentru dumneata — domnul Bartell D'Arcy, tenorul. O să-l rog să cînte mai tîrziu. A vrăjit tot Dublinul.

—  Frumoasă voce, frumoasă voce! aprecie mătuşa Kate.

Cum pianul începuse în două rînduri preludiul la prima figură, Mary Jane îi scoase repede din odaie pe dansatorii recrutaţi. Abia apucaseră să plece, cînd intră mătuşa Julia, uitîndu-se mereu în urmă.

—  Ce e, Julia? o întrebă neliniştită mătuşa Kate. După cine te uiţi?

Julia, care aducea în odaie un vraf enorm de şervete, se întoarse către soră-sa şi spuse simplu, de parcă ar fi mirat-o întrebarea:

—  Ce să fie, Kate, e Freddy — vine Gabriel cu el. Într-adevăr, pe urmele ei se ivi acum Gabriel, pilotîndu-l la trecerea palierului pe Freddy Malins. Acesta, un tînăr spre patruzeci de ani, avea dimensiunile şi statura lui Gabriel, dar cu nişte umeri foarte aduşi. Faţa îi era cărnoasă şi palidă, cu un strop de culoare doar în sfîrcurile groase şi lăbărţate ale urechilor şi în nările largi. Trăsăturile îi erau necioplite, nasul bont, fruntea bombată şi teşită în partea de sus, buzele tumefiate şi proeminente. Pleoapele grele, părul răvăşit şi rar îl făceau să pară somnoros. Rîdea cu poftă şi cu glas subţiratic de-o anecdotă ce i-o istorisise pe scări lui Gabriel şi totodată îşi freca de zor ochiul stîng cu mîna stîngă făcută pumn.

—  Bună seara, Freddy, spuse mătuşa Julia.

Freddy Malins dădu bună seara domnişoarelor Morkan cu un glas destul de spontan faţă de bîlbîiala sa obişnuită, apoi, băgînd de seamă că domnul Browne rînjea către el de la bufetul cel mic, traversă într-acolo, pe picioare cam nesigure, şi începu să-i repete cu glas scăzut anecdota ce i-o spusese adineauri lui Gabriel.

Gabriel, care sta cu sprîncenele cam încruntate, le destinse repede şi răspunse:

—  A, nu, aproape că nici nu se bagă de seamă.

—  Of, ce băiat şi ăsta! Şi cînd te gîndeşti că biata maică-sa, în ajun de Anul Nou, l-a pus să jure că se lasă de băutură ! Da' hai, Gabriel, în salon.

Înainte de a părăsi camera împreună cu Gabriel, transmise nişte semnale domnului Browne, încruntîndu-se şi clătinînd a avertisment degetul arătător. Domnul Browne îi răspunse dînd din cap, iar după ieşirea ei, i se adresă lui Freddy Malins:

—  Ei, hai Teddy, să-ţi tom un pahar bun cu limonada, să te mai înviorezi niţel.

Freddy Malins, care se apropia de poanta anecdotei, respinse propunerea cu o fluturare nerăbdătoare a mîinii, însă domnul Browne, după ce mai întîi îi atrăsese atenţia asupra unei mici dezordini vestimentare, umplu un pahar mare cu limonada şi i-l puse în mînă. Mîna stîngă a lui Freddy Malins acceptă automat paharul, pe cînd dreapta se îndeletnicea tot automat cu punerea la punct a dezordinii semnalate. Domnul Browne, a cărui faţă zîmbea iarăşi din toate creţurile, îşi turnă un pahar cu whisky, în timp ce Freddy Malins, încă mai înainte de a fi ajuns bine la poantă, explodă cu glasul lui piţigăiat într-un acces de rîs bronşitic; apoi puse jos paharul neînceput, care prinsese a se revărsa şi, cu mîna stîngă făcută pumn, îşi vîrî încheieturile degetelor în ochiul stîng şi începu să şi-l frece de zor, tot bîiguind frînturi din ultima frază, pe cît îi îngăduia criza de rîs.

Gabriel nu era în stare să asculte piesa de conservator plină de arpegii şi pasaje dificile, pe care Mary Jane o executa în faţa adunării din salon, cufundată în respectuoasă tăcere. Îi plăcea şi lui muzica, dar în bucata aceasta el, unul, nu auzea nicio melodie şi bănuia că şi ceilalţi ascultători simţeau la fel, cu toate că o rugaseră stăruitor pe Mary Jane să le cînte. Patru tineri care, auzind pianul, veniseră de dincolo de la bufet şi se opriseră în cadrul uşii, plecaseră tiptil, după puţine minute, cîte doi. Singurele persoane ce păreau a urmări muzica erau Mary Jane însăşi, cu mîinile alergînd pe claviatură sau înălţate deasupră-i în pauze, ca ale unei preotese în clipa imprecaţiei, şi mătuşa Kate care-i stătea alături pentru a întoarce paginile.

Ochii lui Gabriel, iritaţi de luciul podelei frecate cu ceară de albine şi scînteind sub candelabrul greoi, se mutară către peretele de deasupra pianului. Un tablou al scenei balconului din Romeo şi Julieta spînzura în acel loc, iar alături, un tablou cu cei doi prinţi ucişi în Turn, pe care mătuşa Julia îl brodase, cu lînă roşie, albastră şi castanie, pe cînd era fată tînără. Probabil că la şcoala la care învăţaseră ele cînd erau copile, acest fel de lucru se predase timp de vreun an. Şi lui îi lucrase maică-sa, cadou de ziua naşterii, o vestă din tabinet(1) stacojiu, cu mici capete de vulpi pe ea, căptuşită cu atlaz cafeniu şi cu nişte nasturi rotunzi, de culoarea dudei. Ciudat că maică-sa nu avusese talent muzical, deşi mătuşa Kate obişnuia să spună că în ea se adunase toată deşteptăciunea familiei Morkan. Atît ea cît şi Julia păruseră totdeauna niţeluş mîndre de serioasa matroană care era sora lor. Fotografia ei era aşezată în faţa oglinzii mari cu măsuţă, dintre ferestre. Ţinea pe genunchi o carte deschisă şi-i arăta ceva lui Constantine, care, costumat ca marinar pe un vas de război, îi sta tolănit la picioare. Ea era cea care alesese numele feciorilor, fiind foarte simţitoare la demnitatea vieţii de familie. Mulţumită ei, Constantine era acum prim-vicar la Balbriggan, şi tot mulţumită ei, el însuşi, Gabriel, îşi luase licenţa la Royal University. O umbră îi întunecă în treacăt faţa cînd îşi aminti cum se împotrivise, ursuză, căsătoriei lui. Anumite vorbe dispreţuitoare, rostite de ea atunci, încă îi mai stăruiau dureros în amintire; spusese o dată despre Gretta c-ar fi o ţărancă şireată — şi asta nu i se potrivea Grettei de loc. Gretta era cea care o îngrijise în casa lor de la Monkstown în tot lungul timp al ultimei boli.

Îşi dădu seama că Mary Jane trebuie să se fi apropiat de încheierea bucăţii; cînta din nou melodia iniţială, cu succesiuni agile de game după fiece frază, şi pe cînd aştepta să termine, resentimentul din inimă i se stinse. Bucata se sfîrsi cu un tril de octave în tremolo şi cu o octavă gravă finală. Aplauze vii o răsplătiră pe Mary Jane care, îmbujorată şi agitată, îşi făcu sul caietul de muzică şi se strecură grăbită din cameră. Cel mai viguros băteau din palme cei patru tineri din uşă, care plecaseră spre bufet la începutul bucăţii, dar reveniseră cînd încetase pianul.

Se aranjau perechile pentru lancers. Lui Gabriel îi fu dată drept parteneră domnişoara Ivors. Era o tînără vorbăreaţă, cu un fel de a fi foarte deschis şi cu o faţă pistruiată şi ochi proeminenţi, căprui. Nu purta corsaj decoltat şi avea prinsă în faţă, la guler, o broşă mare cu emblemă şi deviză irlandeză.

După ce-şi luaseră locurile, domnişoara Ivors spuse brusc:

—  Am o răfuială cu dumneata.

—  Cu mine? întrebă Gabriel. Domnişoara dădu din cap cu gravitate.

—  Despre ce-i vorba? se informă, amuzat de aerul ei solemn.

—  Cine-i G. C.? întrebă domnişoara Ivors, aţintindu-şi ochii asupra lui.

Gabriel roşi; era gata să încrunte din sprîncene, de parcă n-ar fi înţeles, cînd ea îi spuse neocolit:

—  A, mieluşel nevinovat! Am descoperit că scrii pentru Daily Express. Cum nu ţi-e ruşine, omule?

—  De ce mi-ar fi ruşine? întrebă Gabriel, clipind din ochi şi încercînd să zîmbească.

—  Ei, află că mi-e mie ruşine pentru dumneata! spuse domnişoara Ivors cu francheţe. Cînd te gîndeşti — să scrii pentru un ziar ca ăsta. N-aş fi crezut că eşti un West Briton(2)

Pe faţa lui Gabriel se ivi o expresie perplexă. Era adevărat că scria o rubrică literară, în fiece miercuri, în Daily Express, pentru care era plătit cu cincisprezece şilingi. Dar asta, desigur, nu-l făcea un West Briton. Cărţile ce le primea pentru a fi recenzate, aproape că-i erau mai bine venite decît meschinul cec. Îi plăcea să pipăie copertele şi să frunzărească paginile unor cărţi de curînd tipărite. Mai în toate zilele, după ce-şi termina orele la liceu, obişnuia să cutreiere cheiurile, coborînd către anticariate, Hickey din Bachelor's Walk, Webb sau Massey de pe Aston's Quay, sau O'Clohissey din strada de-alături. Nu ştia ce să răspundă la învinuire. Voia să-i spună că literatura e deasupra politicii. Dar erau prieteni vechi şi fuseseră colegi, mai întîi la universitate şi apoi ca profesori; cu ea nu se putea lansa într-o frază grandilocventă. Continuă să clipească din ochi, încercînd a zîmbi şi murmură fără vigoare că nu vede nimic politic în scrierea unor recenzii despre cărţi.

Cînd le veni rîndul să traverseze, Gabriel tot mai era uluit şi neatent. Domnişoara Ivors îi prinse prompt mîna şi, strîngîndu-i-o cu căldură, spuse pe un ton blînd şi prietenos:

—  Bineînţeles că am glumit. Hai, acum traversăm.

Cînd fură din nou împreună, ea îi vorbi despre problema universităţii şi Gabriel se simţi mai în largul lui. O prietenă îi arătase foiletonul despre poemele lui Browning. Aşa descoperise taina; dar articolul îi plăcuse enorm. Apoi îl apostrofă pe neaşteptate:

—  O, domnule Conroy, nu vrei să vii la vară într-o excursie în Insulele Aran? Noi stăm acolo o lună întreagă. O să fie splendid, în plin ocean! Ar trebui să vii. Vine şi domnul Clancy, şi domnul Kilkelly şi Kathleen Kearney. Şi pentru Gretta ar fi minunat dac-ar veni. Ea e din Connacht, nu-i aşa?

—  Familia ei, răspunse scurt Gabriel.

—  Nu-i aşa c-o să vii, insistă domnişoara Ivors, punîndu-i pe braţ mîna ei caldă, într-un gest spontan.

—  Fapt e, răspunse Gabriel, că am şi aranjat să plec...

—  Unde să pleci? întrebă domnişoara Ivors.

—  Ştii, în fiecare an fac un tur cu bicicleta, cu cîţiva prieteni...

—  Bine, dar unde?

— Păi, de obicei ne ducem în Franţa sau în Belgia, sau poate că în Germania, o lămuri Gabriel stînjenit.

—  Şi de ce, mă rog, vă duceţi în Franţa şi în Belgia, întrebă domnişoara Ivors, în loc să vă vizitaţi propria ţară?

—  Păi, zise Gabriel, în parte ca să nu pierdem obişnuinţa limbilor străine şi în parte ca să mai schimbăm aerul.

— Şi nu-i mai normal să nu pierdeţi obişnuinţa limbii dumneavoastră, irlandeza? stărui domnişoara Ivors.

—  De, răspunse Gabriel, dacă-i pe-aşa, nu irlandeza e limba mea — ştii bine.

Vecinii lor întoarseră capetele ca să asculte interogatoriul şi răspunsurile. Gabriel privea nervos în dreapta şi în stînga şi se străduia să-şi păstreze buna dispoziţie în această situaţie neplăcută, pe cînd fruntea i se roşea tot mai tare. Domnişoara Ivors continua:

—  Şi n-aveţi propria dumneavoastră patrie de vizitat, patria pe care n-o cunoaşteţi, propriii voştri compatrioţi, şi propriile voastre privelişti?

—  O, ca să spun adevărul, sunt sătul de ţara mea, sunt sătul! izbucni Gabriel.

—  De ce? întrebă domnişoara Ivors.

Gabriel nu răspunse, căci riposta îl înfierbîntase.

—  De ce? repetă domnişoara Ivors.

Trebuiau să înainteze către dansatorii din faţă. Cum el nu-i răspunsese, domnişoara Ivors trase concluzia, cu înfocare:

—  Bineînţeles, n-ai ce răspunde.

Gabriel încerca să mascheze agitaţia participînd la dans cu mare energie. Evita ochii partenerei, căci văzuse pe faţa ei o expresie arţăgoasă. Dar cînd se reîntîlniră în lanţul cel lung, fu surprins să-şi simtă mîna strînsă cu căldură. Domnişoara Ivors îl privi un moment ca-n zeflemea, pe sub sprîncene, pînă cînd în cele din urmă el zîmbi. Apoi, chiar pe cînd lanţul se punea iar în mişcare, domnişoara Ivors se înălţă în vîrfuri şi-i şopti la ureche:

—  West Briton.

Cînd se sfîrşi cadrilul, Gabriel se retrase într-un colţ îndepărtat al camerei, unde şedea mama lui Freddy Malins, o bătrînă corpolentă, slabă de minte şi cu părul alb. Vocea îi era poticnită ca şi a fiului, chiar gîngăvea niţel. I se spusese că Freddy venise şi că era aproape treaz. Gabriel o întrebă dacă traversase marea cu bine. Locuia cu fiică-sa, măritată la Glasgow, şi venea în vizită la Dublin odată pe an. Bătrîna răspunse cu seninătate că traversarea fusese foarte frumoasă, iar căpitanul se arătase cît se poate de atent cu ea. Îi spuse ce gospodărie frumoasă avea fiică-sa la Glasgow, şi ce de prieteni admirabili. Pe cînd bătrîna sporovăia înainte, Gabriel încercă să-si şteargă din gînd neplăcutul incident cu domnişoara Ivors. Fireşte, fata ori femeia asta, ori ce naiba era, e o entuziastă, dar orice lucru la timpul său. Poate n-ar fi trebuit totuşi să-i răspundă aşa. Dar nici ea n-avea dreptul să-i zică West Briton de faţă cu alţii, nici măcar în glumă. Încercase să-l facă ridicol în faţa tuturor, scărmănîndu-l şi holbîndu-se la el cu ochii ei de iepure.

O văzu pe nevastă-sa croindu-şi drum către el printre perechile care valsau. Cînd ajunse, îi spuse la ureche:

—  Gabriel, mătuşa Rate vrea să ştie dacă gîsca o împărţi tu, ca de obicei. Domnişoara Daly are să taie şunca şi eu împart pudding-ul.

—  Foarte bine, făcu Gabriel.

—  Îi trimite întîi pe tineri să mănînce, de cum se termină valsul, ca s-avem noi pe urmă toată masa.

—  Ai dansat? o întrebă Gabriel.

—  Cum să nu. Nu m-ai văzut? De ce te certai cu Molly Ivors?

—  Nu mă certam. A spus ea aşa?

—  Parcă aşa ceva. încerc să-l conving pe domnul D'Arcy ăsta să cînte. E foarte înfumurat, am impresia.

—  Nu m-am certat, zise Gabriel posac, atîta că ea o ţinea morţiş să fac o excursie în vestul Irlandei şi eu i-am spus că n-am s-o fac.

Nevastă-sa bătu din palme cu mare însufleţire, şi se săltă puţin spre el.

—  Ba da, Gabriel, hai să mergem, zău! Mi-ar plăcea să revăd Galway-ul!

—  N-ai decît să te duci tu, ripostă Gabriel cu răceală. Ea îl privi o clipă, apoi, întorcîndu-se către doamna Malins, spuse:

—  Ce ziceţi, doamnă Malins, ce soţ drăguţ!

În timp ce Gretta se depărta, strecurîndu-se iar printre dansatori, doamna Malins, fără să-i pese de întrerupere, continuă să-i povestească lui Gabriel ce locuri frumoase erau în Scoţia şi ce peisaj frumos. Ginerele ei în fiece an le ducea la lacuri şi acolo mergeau şi la pescuit. Ginerele ei era un pescar amator neîntrecut, într-o zi a prins un peşte mare şi frumos şi bucătarul de la hotel l-a gătit pentru dejun.

Gabriel nu prea auzea ce spune. Acum, cînd se apropia masa, începu iar să se gîndească la toastul lui şi la citat. Cînd îl văzu pe Freddy Malins venind spre maică-sa, Gabriel îi lăsă scaunul liber şi se retrase în cadrul ferestrei. Încăperea se golise între timp şi în camera din fund se auzea clinchet de farfurii şi cuţite. Cei care mai zăboveau păreau sătui de dans şi stăteau liniştiţi de vorbă, în grupuri mici. Degetele calde, tremurătoare, ale lui Gabriel băteau uşor în sticla rece a geamului. Cît de proaspăt trebuie să fie aerul afară! Ce plăcut ar fi să poţi pleca, să te plimbi singur, întîi de-a lungul rîului, apoi prin parc! Zăpada s-o fi aşternut pe crengile copacilor şi o fi aşezat o bonetă albă, strălucitoare, pe capul monumentului lui Wellington. Cu cît ar fi mai plăcut acolo decît aici, la ospăţ!

Îşi parcurse însemnările pentru toast: ospitalitatea irlandeză, amintiri triste, cele Trei Graţii, Paris, citatul din Browning. Îşi repetă o frază pe care o scrisese în articolul său: „Simţi că asculţi o muzică torturată de gîndire".

Domnişoara Ivors lăudase articolul. Era oare sinceră? Avea oare realmente o viaţă proprie, îndărătul agitaţiei propagandistice? Pînă în seara asta nu fusese niciodată vreo animozitate între ei. Îl intimida gîndul că va fi şi ea la masă şi că, în timpul cuvîntării, îşi va ridica spre el ochii zeflemitori şi critici. Poate că nu i-ar displăcea să-l vadă sfeclind-o cu toastul. Îi veni o idee care îi dădu curaj. Are să spună, ca o aluzie la mătuşa Kate şi la mătuşa Julia: „Doamnelor şi domnilor, generaţia care se apropie de asfinţit va fi avut poate defectele ei, însă eu, unul, cred că avea anumite calităţi — de ospitalitate, de umor, de umanitate — care lipsesc, pare-mi-se, generaţiei noi şi foarte serioase şi suprainstruite ce se ridică în juru-ne". Foarte bine: asta va fi o săgeată la adresa domnişoarei Ivors! Ce-i pasă că mătuşile lui nu-s în fond decît două bătrîne ignorante?

Un murmur în cameră îi atrase atenţia. Domnul Browne înainta dinspre uşă, escortînd-o galant pe mătuşa Julia, care se sprijinea de braţul lui, surîzînd cu capul plecat. Pînă la pian o însoţi o dezordonată răpăială de aplauze, care se stinse treptat, în timp ce Mary Jane lua loc pe taburet şi mătuşa Julia, fără a mai zîmbi, se întorcea astfel încît să-i răsune bine vocea în încăpere. Gabriel recunoscu preludiul. Era al unui cîntec vechi de-al mătuşii Julia — Cîntecul Miresei. Glasul ei, cu timbru puternic şi cald, se avînta cu însufleţire în trilurile care înfrumuseţează aria; deşi cînta foarte repede, nu pierdea nici cea mai măruntă fioritură. Dacă urmăreai vocea fără a privi faţa cîntăreţei, simţeai şi împărtăşeai emoţia zborului rapid şi sigur. Gabriel aplaudă puternic, împreună cu toţi ceilalţi, la încheierea cîntecului; iar de la nevăzutul ospăţ al tinerilor, de dincolo, pătrunseră de asemenea aplauze puternice. Sunau atît de sincere, încît un pic de culoare pătrunse pe chipul mătuşii Julia pe cînd se apleca să pună la loc în etajera de lîngă pian vechiul caiet de cîntece, legat în piele şi cu iniţialele ei pe copertă. Freddy Malins, care ascultase cu capul înclinat într-o parte, ca să audă mai bine, încă mai bătea din palme cînd toţi ceilalţi încetaseră, şi îi vorbea cu însufleţire maică-sii, care dădea din cap grav şi lent, în semn de încuviinţare. În cele din urmă, cînd nu mai putu aplauda, se ridică brusc şi traversă zorit camera pînă la mătuşa Julia, căreia îi apucă mîna, ţinîndu-i-o ori de cîte ori nu mai găsea cuvinte sau cînd i se înteţea bîlbîiala.

—  Îi spuneam şi maică-mii adineauri. Niciodată nu te-am auzit cîntînd atît de frumos, niciodată. Nu, niciodată n-ai avut o voce atît de frumoasă. Asta e. Mă crezi? Ăsta-i adevărul. Pe cuvîntul meu, pe onoarea mea — ăsta-i adevărul. Niciodată nu ţi-am auzit vocea sunînd atît de proaspăt şi de... atît de clară şi proaspătă, niciodată!

Pe faţa mătuşii Julia se răspîndise zîmbetul; desprinzîndu-şi mîna din strînsoare, murmură ceva despre complimente. Domnul Browne îndreptă către ea palma braţului întins şi spuse pe tonul unui director de trupă care înfăţişează publicului un artist prodigios: „Domnişoara Julia Morkan, ultima mea descoperire!"

Rîdea el însuşi din toată inima de această glumă, cînd Freddy Malins se întoarse către el, spunînd:

—  Ei, Browne, dacă-i pe bune, nu-i o descoperire prea rea. Tot ce pot spune eu e că de cînd vin în casa asta n-am mai auzit-o cîntînd aşa — nici pe departe. Ăsta-i adevărul adevărat.

—  Nici eu, spuse domnul Browne. Cred că are o voce mai bună ca oricînd.

Mătuşa Julia ridică din umeri şi spuse cu blajină mîndrie:

—  Nici acu' treizeci de ani n-am avut o voce prea rea.

—  De cîte ori nu i-am spus, rosti cu emfază mătuşa Kate, că-i păcat de ea să-şi piardă vremea în corul acela! Da' n-a vrut să m-asculte !

Părea să apeleze la bunul-simţ al celorlalţi, faţă de un copil îndărătnic, în timp ce mătuşa Julia îşi pironise privirea în gol, un vag surîs de reminiscenţă pîlpîindu-i pe obraz.

—  Degeaba i-am spus, continuă mătuşa Kate, n-a ascultat de nimeni, nu s-a luat după nimeni; ca o roabă a trudit pentru corul ăsta, zi şi noapte, zi şi noapte. La şase dimineaţa, în ziua de Crăciun! Şi totul pentru ce?

—  Ei!... Pentru cinstirea lui Dumnezeu, mătuşă Kate, nu? întrebă Mary Jane, rotindu-se cu taburetul spre ea şi zîmbind.

Mătuşa Kate se întoarse aprigă către nepoată-sa şi zise:

—  Ştiu şi eu tot ce trebuie despre cinstirea lui Dumnezeu, Mary Jane, dar gîndesc că nu-i deloc spre cinstea Papii să scoată din coruri femeile care au robit acolo toată viaţa lor şi să puie mai presus de ele nişte băietani neisprăviţi şi înfumuraţi. Zic c-o fi spre folosul bisericii, dac-a făcut Papa una ca asta. Dar drept nu e, Mary Jane, şi bine nu e.

Se înflăcărase rău şi ar fi continuat s-o apere cu patimă pe soră-sa — acesta fiind un subiect ce-o rîcîia la inimă; dar Mary Jane, văzînd că toţi dansatorii se întorseseră, interveni, împăciuitoare:

—  Lasă, mătuşă Kate, îl scandalizezi pe domnul Browne, care-i adeptul celeilalte credinţe.

Mătuşa Kate se îndreptă către domnul Browne, care zîmbise acru faţă de această aluzie la religia lui, şi zise grabnic:

—  A, eu nu discut dacă Papa a avut sau n-a avut dreptate. Nu-s decît o bătrînă proastă şi nu m-aş încumeta la una ca asta. Da' mai există şi buna-cuviinţă de toate zilele şi recunoştinţa. Şi să fiu eu în locul Juliei, i-as spune acestui părinte Healey de la obraz...

—  Şi-apoi, mătuşă Kate, zise Mary Jane, zău că ne e foame la toţi şi, cînd ne e foame, suntem foarte certăreţi.

—  Şi cînd ne e sete suntem certăreţi, adăugă domnul Browne.

—  Încît ar fi mai bine să mergem la masă, trase concluzia Mary Jane, şi să terminăm pe urmă discuţia.

Pe palierul din faţa salonului, Gabriel îşi văzu nevasta împreună cu Mary Jane, încercînd s-o convingă pe domnişoara Ivors să rămînă la cină. Dar domnişoara Ivors, care îşi pusese pălăria şi haina, nu voia cu nici un chip să rămînă. Nu-i era cîtuşi de puţin foame şi oricum stătuse mai mult decît îi îngăduia timpul.

—  Bine, dar rămîi cel puţin zece minute, Molly! spunea doamna Conroy. Asta n-o să te-ntîrzie cine ştie ce.

—  Să ciuguleşti şi tu ceva, stăruia Mary Jane, după atîta dansat!

—  Zău că nu pot, spunea domnişoara Ivors.

—  Mă tem că nu te-ai distrat deloc, zise Mary Jane, resemnată.

—  Ba m-am distrat foarte bine, te asigur, răspunse domnişoara Ivors, dar acum zău că trebuie să mă lăsaţi s-o şterg!

—  Şi cum o s-ajungi acasă? întrebă doamna Conroy.

—  A, păi nu-s decît vreo cîţiva paşi, în sus, pe chei. Gabriel ezită un moment, apoi spuse:

—  Îmi dai voie, domnişoară Ivors, te conduc eu acasă, dacă trebuie să pleci neapărat.

Dar domnişoara Ivors se rupse de lîngă ei.

—  Pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă înăuntru la masă şi nu vă mai ocupaţi de mine! Sunt în stare să mă descurc foarte bine şi singură.

—  De, eşti o caraghioasă, Molly, îi spuse fără înconjur doamna Conroy.

—  Beannacht libh! strigă domnişoara Ivors, rîzînd pe cînd cobora în fugă scările.

Mary Jane privi în urma ei cu o expresie posacă şi uluită, pe cînd doamna Conroy se apleca peste balustradă, ca să audă închizîndu-se uşa de jos. Gabriel se întrebă dacă el era pricina plecării ei neaşteptate. Dar nu părea indispusă — plecase rîzînd. Absent, sta cu privirea aţintită în jos, spre golul scării.

În clipa aceea, mătuşa Kate ieşi cu paşi mărunţei din sufragerie, mai-mai frîngîndu-şi mîinile de disperare.

—  Unde-i Gabriel? strigă. Unde Dumnezeu e Gabriel? Toată lumea aşteaptă, suntem gata să-i dăm drumu' şi nu-i nimeni să taie gîsca!

l93

— Aici sunt, mătuşă Kate, strigă Gabriel cu subită însufleţire, şi-s gata să tai un cîrd întreg de gîşte, dacă-i nevoie.

O gîscă grasă şi rumenă trona la un capăt al mesei, iar la celălalt capăt, pe un pat de hîrtie gofrată, împodobit cu frunze de pătrunjel, sta culcată o şuncă mare, dezbrăcată de şoric şi învelită într-o crustă de pesmet; un cochet volănaş de hîrtie îi înconjura osul, iar alături se găsea o halcă de muşchi de vită, împănat cu mirodenii. Între aceste capete rivale se înşirau faţă în faţă, de-a lungul mesei, felurile de mai mică importanţă: două mici edificii de jeleu, unul roşu, altul galben; o farfurie încăpătoare, plină cu blocuri de blancmange (4) şi grămezi de dulceaţă roşie, un taler mare, în chip de frunză, cu o coadă în chip de lujer, pe care odihneau grămăjoare de stafide roşii şi de migdale cojite de pieliţă, un taler-pereche, pe care sta un dreptunghi vîrtos de smochine de Smirna, o farfurie de cristal cu o cremă presărată cu răzătură de nucşoară tămîioasă, o cupă mică încărcată cu bomboane de ciocolată şi caramele învelite în poleială de aur şi argint şi un vas de sticlă în care erau înfipte cîteva tulpini înalte de ţelină. În mijlocul mesei, de strajă unei fructiere cu picior ce susţinea o piramidă de portocale şi de mere arătoase, stăteau două carafe bondoace de cristal, de modă veche, una plină cu vin de Porto, cealaltă cu vin negru de Xeres. Pe capacul pianului pătrat îşi aştepta rîndul un pudding, pe un platou imens, galben, iar îndărătul lui erau înşirate trei escadroane de sticle, unul cu bere neagră, unul cu bere blondă şi altul cu ape minerale, aliniate după culorile uniformelor lor, primele două negre, cu etichete cafenii şi roşii, al treilea şi cel mai mărunt, cu uniformă albă şi centiron verde.

Gabriel îşi luă vitejeşte locul în capul mesei şi, cercetînd tăişul cuţitului de tranşat, înfipse cu hotărîre furculiţa în gîscă. Acum se simţea într-adevăr în largul lui, căci era un as în materie de tăiat o pasăre friptă, şi-i era cît se poate de plăcut să se afle în capul unei mese încărcate cu bunătăţi.

—  Domnişoară Furlong, ce să vă trimit? întrebă. O aripă sau o felie de piept?

—  Doar o felie mică de piept.

—  Dar pentru dumneata, domnişoară Higgins?

—  A, orice-o fi, domnule Conroy.

Pe cînd Gabriel şi domnişoara Daly treceau mai departe farfuriile cu friptură de gîscă şi farfuriile cu şuncă şi muşchi împănat, Lily trecea de la un musafir la altul cu un taler cu cartofi fierbinţi şi rumeni, învelit într-un şervet alb. Asta fusese ideea Iui Mary Jane; dînsa propusese şi un sos de mere pentru friptura de gîscă, dar mătuşa Kate spusese că ea, una, se mulţumise dintotdeauna cu gîscă friptă — fără niciun sos de mere — şi să dea Dumnezeu ca asta să-i fie mîncarea cea mai rea. Mary Jane îşi servea elevele şi avea grijă să li se împartă feliile cele mai arătoase, iar mătuşa Kate şi mătuşa Julia deschideau şi aduceau de la pian sticlele cu bere neagră şi cu bere blondă pentru domni şi sticle cu apă minerală pentru doamne. Era mare forfotă şi mult rîs şi multă zarvă; strigăte să se aducă ba una, ba alta, clinchet de cuţite şi furculiţe, pocneau dopurile de plută, scîrţîiau şi scrîşneau dopurile de sticlă. Gabriel se apucă să taie pentru oaspeţi şi porţia a doua, de îndată ce terminase ocolul mesei şi mai înainte de a se servi pe sine. Toată lumea protestă zgomotos, încît el făcu un compromis sorbind o înghiţitură serioasă de bere neagră; se încălzise tăind friptura. Mary Jane se apucase liniştită să mănînce, dar mătuşa Kate şi mătuşa Julia tot mai tropăiau cu paşi mărunţei primprejurul mesei, călcîndu-se pe picioare, încurcînduse una pe alta şi dîndu-şi una alteia îndemnuri neluate în seamă. Domnul Browne se rugă de ele să şadă jos şi să mănînce; la fel şi Gabriel; dar ele ziseră c-aveau timp destul — încît, pînă la urmă, Freddy Malins se sculă de la masă şi, prinzînd-o pe mătuşa Kate, o aşeză cu de-a sila pe scaun, la locul ei, în rîsetele tuturor.

După ce fusese servit fiecare din belşug, Gabriel spuse, zîmbind:

—  Ei, acu' dacă e cineva care ar mai pofti să guste ceva din ceea ce oamenii de rînd numesc „umplutură", domnul sau doamna respectivă să poruncească.

Toţi în cor îl rugară să înceapă şi el să mănînce şi Lily se apropie cu trei cartofi pe care-i păstrase pentru dînsul.

—  Biiine, zise Gabriel amabil, mai sorbind pînă una alta o înghiţitură, binevoiţi, doamnelor şi domnilor, să uitaţi de existenţa mea cîteva minute.

Se apucă să mănînce şi el, fără a lua parte la conversaţia ce se răspîndise în jurul mesei, în timp ce Lily strîngea farfuriile. Subiectul convorbirii era trupa de operă care juca în acele zile la Theatre Royal. Domnul Bartell D'Arcy, tenorul, un tînăr oacheş cu o mustaţă la modă, o lăuda foarte mult pe prima mezzo-soprană a trupei, însă domnişoara Furlong găsea că are un stil de interpretare cam vulgar. Freddy Malins spuse că în partea a doua a pantomimei de la Gaiety, cînta o căpetenie de negri care avea una dintre cele mai frumoase voci de tenor ce-i fusese dat să audă în viaţa lui.

—  L-aţi ascultat? îl întrebă pe domnul Bartell D'Arcy de-a curmezişul mesei.

—  Nu, răspunse domnul Bartell D'Arcy, nepăsător.

—  Fiindcă, vedeţi, aş fi foarte curios să aud părerea dumneavoastră. Eu, unul, găsesc că are o voce grozavă.

—  Nu-i altul ca Teddy să descopere ce e bun! se adresă domnul Browne mesenilor, pe un ton familiar.

—  Şi de ce, mă rog, n-ar avea şi el o voce bună? întrebă tăios Freddy Malins. Poate fiindcă nu-i decît un negru?

Nimeni nu răspunse la această întrebare şi Mary Jane călăuzi conversaţia înapoi la opera legitimă. Una dintre elevele ei îi dăduse un bilet la Mignon. Fireşte, zicea ea, fusese foarte frumos, dar o făcuse să-şi amintească de biata Georgina Burns. Domnul Browne poseda reminiscenţe şi mai îndepărtate: mai ţinea minte vechile trupe italieneşti care veneau la Dublin — Tietjens, Ilma de Murzka, Campanini, marele Trebelli, Giuglini, Ravelli, Aramburo. Pe atunci, spunea el, mai puteai să auzi cîntăreţi mari la Dublin. Povesti cum seară de seară ultimele rînduri ale galeriei erau ticsite, cum într-o seară un tenor italian bisase de cinci ori Let me like a Soldier fall, introducînd de fiece dată un do de sus, şi cum, în entuziasmul lor, băieţii de la galerie dezhămau cîteodată caii de la trăsura vreunei mari primadone şi se înhămau ei, ca s-o conducă la hotel... Acum de ce nu se mai dau deloc marile opere de altădată, Dinorah, Lucrezia Borgia? Fiindcă nu se mai găsesc voci să cînte în asemenea opere... asta e !

—  A, interveni domnul Bartell D'Arcy, eu presupun că sunt şi acum cîntăreţi tot aşa de buni ca şi-atunci.

—  Unde-s? întrebă domnul Browne sfidător.

—  La Londra, Paris, Milano, replică domnul Bartell D'Arcy cu căldură. Caruso, de pildă, gîndesc că e la fel de bun, dacă nu şi mai bun, ca oricare dintre cei pe care i-aţi numit.

—  Aşa o fi, zise domnul Browne, eu însă vă pot spune că mă îndoiesc foarte de una ca asta.

—  O, aş da orice să-l aud pe Caruso cîntînd... zise Mary Jane.

—  După mine, îşi dădu cu părerea mătuşa Kate, care pînă atunci ciugulise un os, n-a existat decît un singur tenor. Care să-mi placă mie, vreau să spun. Da’ bănuiesc că nici unul dintre dumneavoastră n-aţi auzit de dînsul.

—  Şi cine era acela, domnişoară Morkan? întrebă politicos domnul Bartell D'Arcy.

—  Îl chema Parkinson, zise mătuşa Kate. Eu l-am auzit cînd vocea lui era în floare şi gîndesc că avea cel mai curat glas de tenor de care a avut parte cîndva vreun bărbat.

—  Ciudat, zise domnul Bartell D'Arcy. Eu n-am auzit niciodată de el.

—  Ba da, domnişoara Morkan are dreptate. Mi-aduc aminte c-am auzit vorbindu-se de acest Parkinson, dar eu nu l-am mai apucat.

—  O voce de tenor englez, frumoasă, curată, dulce şi plină, spuse mătuşa Kate cu entuziasm.

Cum Gabriel terminase, uriaşul pudding fu transportat la masă. Reîncepu clinchetul furculiţelor şi lingurilor. Soţia lui Gabriel scotea cu lingura porţii de pudding şi trecea farfuriile mai departe. Pe la mijlocul mesei, cînd ajungeau în dreptul ei, Mary Jane le umplea cu jeleu de zmeură sau de portocale ori cu cremă blancmange şi dulceaţă. Pudding-ul era opera mătuşii Julia, care primi din toate părţile felicitări pentru reuşită. Ea însă găsea că nu e destul de rumen.

Toţi domnii, afară de Gabriel, mîncară cîte puţin pudding, drept omagiu adus mătuşii Julia. Cum Gabriel nu mînca niciodată dulciuri, lui i se păstrase ţelina. Şi Freddy Malins luă o tulpină de ţelina şi o mîncă cu pudding. Auzise că ţelina e straşnic de bună pentru sînge, iar el se afla atunci în tratament medical. Doamna Malins, care tăcuse de-a lungul cinei, spuse că fiul ei avea să plece să se odihnească la Mount Melleray, peste vreo săptămînă. Mesenii vorbiră acum de Mount Melleray, ce înviorător era aerul de acolo, ce primitori erau călugării şi cum nu cereau niciun ban de la oaspeţii lor.

—  Şi vreţi  să  spuneţi,  întrebă  incredul  domnul Browne, că oricine ar pleca la odihnă acolo poate să tragă la ei ca la hotel şi să se simtă ca-n sînul lui Avram si-apoi s-o ia din loc făr-a plăti?

—  A, mai toţi oaspeţii donează ceva mănăstirii la plecare, zise Mary Jane.

—  Mi-ar plăcea s-avem şi în biserica noastră o asemenea instituţie, spuse candid domnul Browne.

Fu mirat să afle că acei călugări nu vorbeau niciodată, se sculau la două dimineaţa şi dormeau în sicrie. Întrebă pentru ce făceau asta.

—  Aşa-i regula ordinului lor ! îi răspunse cu hotărîre mătuşa Kate.

—  Bine, da' de ce? stărui domnul Browne.

Mătuşa Kate repetă că asta era regula — atîta tot. Domnul Browne părea că tot nu înţelege. Freddy Malins îl lămuri, pe cît se pricepu, că acei călugări se străduiau să ispăşească păcatele săvîrsite de toţi păcătoşii din lumea de-afară. Explicaţia nu prea era limpede, căci domnul Browne replică rînjind:

—  Îmi place foarte mult ideea asta, da' oare nu s-ar putea servi de-un pat cumsecade, cu arcuri, la fel de bine ca de-un sicriu?

—  Sicriul, îl lămuri Mary Jane, are scopul să le amintească de sfîrşitul vieţii.

Cum subiectul devenise lugubru, fu înmormîntat în tăcerea mesenilor, din care se desprinse glasul şovăielnic al doamnei Malins, încredinţînd în şoaptă pe vecinul ei de masă:

—  Sunt oameni buni călugării, oameni foarte evlavioşi.

Acum făcură ocolul mesei stafidele şi migdalele şi smochinele şi merele şi portocalele şi bomboanele de ciocolată şi caramelele, iar mătuşa Julia pofti pe toţi musafirii să se servească fie cu Porto, fie cu Sherry. Domnul Bartell D'Arcy refuză mai întîi ambele băuturi, dar una dintre vecinele sale îi făcu semn cu cotul si-i şopti ceva, după care îngădui şi el să i se umple paharul. Treptat, pe cînd se umpleau ultimele pahare, conversaţia încetă. Urmă o pauză, întreruptă doar de susurul vinului şi de mişcatul scaunelor. Domnişoarele Morkan, toate trei, îşi coborîseră privirile spre faţa de masă. Cineva tuşi de vreo două ori şi apoi cîţiva domni ciocăniră uşor în masă, drept semnal să se facă tăcere. Se făcu tăcere, iar Gabriel îşi împinse scaunul înapoi şi se sculă în picioare.

Îndată ciocăneala spori, întru încurajare, apoi încetă. Gabriel îşi sprijini cele zece degete pe faţa de masă şi zîmbi nervos adunării. Cînd întîlni un şir de feţe ridicate spre el, îşi înălţă ochii către candelabru. La pian se cînta un vals; auzea fustele foşnind cînd se învolburau pe lîngă uşa salonului. Poate că afară, pe chei, stăteau oameni, cu picioarele în zăpadă, privind în sus spre ferestrele luminate şi ascultînd muzica valsului. Aerul era curat acolo, în depărtare se aşternea parcul, cu copacii încărcaţi de zăpadă. Statuia lui Wellington purta o tichie strălucitoare de zăpadă, scînteind pînă departe, peste cîmpul alb, către vest.

Începu:

„Doamnelor şi domnilor, îmi revine în seara asta, ca şi în anii trecuţi, împlinirea unei sarcini foarte plăcute, însă pentru care mă tem că slabele mele puteri oratorice sunt prea nevoiaşe."

— Nu, nu ! se auzi vocea domnului Browne.

„Dar, oricare ar fi adevărul în această privinţă, nu pot decît să vă asigur că bunăvoinţă există şi vă rog să-mi acordaţi pentru cîteva clipe atenţia dumneavoastră — cît mă voi strădui să dau glas simţămintelor mele în această împrejurare.

Doamnelor şi domnilor, nu e prima oară cînd ne adunăm sub acest acoperiş primitor, în jurul acestei mese primitoare. Nu pentru prima oară ne bucurăm de ospitalitatea bunelor doamne pe care le ştim — sau poate ar fi mai bine zis: suntem victimele marii ospitalităţi a acestor doamne."

Descrise cu braţul un cerc în aer şi tăcu. Toţi rîdeau sau zîmbeau spre mătuşa Kate şi spre mătuşa Julia şi spre Mary Jane, care, toate trei, se îmbujoraseră de plăcere. Gabriel reluă, mai cutezător:

„Cu fiece an nou, am sentimentul tot mai puternic că ţara noastră n-are vreo tradiţie care să-i facă mai multă cinste şi pe care se cuvine s-o păstrăm cu mai multă grijă ca pe aceea a ospitalităţii. E o tradiţie unică printre popoarele lumii moderne — spun asta din experienţa mea — şi nu-s puţine locurile pe care le-am vizitat prin străinătate. Unii ar putea spune că la noi ăsta-i mai mult un nărav decît ceva cu care ne putem mîndri. Dar chiar dacă admitem una ca asta, după mine e un nărav princiar, unul care sper să fie încă multă vreme cultivat printre noi. De un lucru, cel puţin, sunt sigur. Cîtă vreme acest acoperiş va adăposti pe cele trei doamne la care m-am referit adineauri — şi din toată inima doresc ca mulţi, mulţi ani de aci înainte aşa să fie — tot atîta vreme tradiţia adevăratei, caldei şi curtenitoarei ospitalităţi irlandeze, pe care ne-au transmis-o strămoşii şi pe care la rîndul nostru va s-o transmitem urmaşilor, are să fie vie printre noi."

Un murmur cordial de încuviinţare făcu înconjurul mesei. În clipa aceea lui Gabriel îi trecu prin gînd că domnişoara Ivors nu se găsea aci, că făcuse necuviinţa să plece si, sigur de sine, continuă:

„Doamnelor şi domnilor,

O nouă generaţie se ridică în mijlocul nostru, o generaţie mînată de idei noi şi de principii noi. Această nouă generaţie e serioasă şi entuziastă în slujba ideilor ei; entuziasmul ei, chiar cînd obiectivul îi este greşit, e, după mine, în cea mai mare parte sincer. Dar trăim într-o eră sceptică şi — de-mi îngăduiţi să folosesc această expresie — într-o eră torturată de gîndire; şi uneori mă tem că acestei noi generaţii, instruită şi suprainstruită cum e, îi vor lipsi totuşi acele calităţi de umanitate, de ospitalitate, de umor blajin, ce-au aparţinut zilelor mai vechi. Cînd am auzit în seara asta numele tuturor acelor mari cîntăreţi de altădată, mi s-a părut, vă mărturisesc, că trăim azi într-un ev mai puţin cuprinzător. Acele vremuri pot într-adevăr fi numite, fără a exagera, vremuri cuprinzătoare si, dacă s-au dus pentru totdeauna, să sperăm cel puţin că, în adunări ca aceasta a noastră, vom continua să păstrăm cu drag în inimi amintirea acelor oameni mari ce-au pierit şi s-au dus dintre cei vii, dar a căror slavă omenirea n-o va lăsa lesne să piară."

— Bravo, bravo ! spuse tare domnul Browne.

„Totuşi, urmă Gabriel, glasul lui îndulcindu-se cu o inflexiune mai molcomă, de adunări ca aceasta rămîn legate şi gînduri mai triste, care ni se vor întoarce în minte de fiece dată; amintiri din trecut, din adolescenţă, amintirea schimbărilor, a feţelor celor absenţi, cărora le simţim lipsa în seara asta. Drumul nostru prin viaţă e presărat cu multe asemenea amintiri triste; şi de-ar fi să tot cugetăm la ele mereu, n-am mai găsi curajul să ne urmăm inima cu munca printre cei vii. Cu toţii avem îndatoriri vii, afecţiuni pentru cei vii, care pe bună dreptate ne cer sforţări susţinute. De aceea nu vreau să zăbovesc asupra trecutului. Nu vreau să îngădui niciunei predici întunecate să se strecoare aici, printre noi, în seara asta. Ne-am adunat laolaltă aici, eliberaţi pentru o clipă de hărţuială şi de năvala rutinei noastre de fiece zi. Ne-am adunat aici ca prieteni, în spiritul bunei tovărăşii — prieteni şi colegi oarecum, în cultivarea adevăratului spirit al camaraderiei şi oaspeţi ai — ce nume să le dau — da, suntem oaspeţii celor Trei Graţii ale lumii muzicale din Dublin."

Mesenii izbucniră în aplauze şi în rîsete la această aluzie. Mătuşa Julia în zadar îşi întrebă pe rînd vecinii ce spusese Gabriel.

— Spune că noi suntem cele Trei Graţii, mătuşă Julia, zise Mary Jane.

Mătuşa Julia nu înţelese, dar ridică ochi zîmbitori către Gabriel, care continuă, pe acelaşi ton:

„Doamnelor şi domnilor,

Nu voi încerca să joc astă-seară rolul ce l-a jucat Paris cu alt prilej. N-o să dau glas niciunei preferinţe. O alegere între ele ar risca să fie nedreaptă; ar fi o sarcină ingrată, de care nu mă simt în stare. Căci dacă le contemplu, una după alta, fie pe prima noastră amfitrioană, a cărei inimă bună, a cărei prea bună inimă a devenit de pomină printre toţi cei ce-o cunosc; fie pe sora ei, ce pare înzestrată cu harul veşnicei tinereţi şi care, aşa cum ne-a cîntat în seara asta, ne-a prilejuit tuturor o surpriză şi o revelaţie; sau dacă mă gîndesc la cea mai tînără dintre gazdele noastre — o citez la urmă, dar cu nemicsorată convingere — talentată, voioasă, muncitoare cum e, şi totodată cea mai bună dintre nepoate — mărturisesc, doamnelor şi domnilor, că nu ştiu căreia dintre ele s-ar cuveni să-i dau mărul de aur."

Gabriel îşi coborî ochii către mătuşile sale şi văzînd surîsul ce scăîda faţa mătuşii Julia şi lacrimile care o podideau pe mătuşa Kate, se grăbi să încheie, înălţă curtenitor paharul cu Porto, pe cînd fiecare dintre oaspeţi îşi juca degetele pe paharul său, în aşteptare, şi spuse cu glas răsunător:

„Să închinăm pentru toate trei! Să urăm fiecăreia sănătate, belşug, fericire şi spor; fie ca, multă vreme de aici înainte, să continue a păstra locul de vază, cucerit prin merit, ce-l au în profesia lor şi locul de cinste şi afecţiune pe care-l au în inimile noastre!"

Toţi oaspeţii se ridicară în picioare, fiecare cu paharul în mînă, şi, îndreptîndu-se către cele trei doamne, cîntară la unison cu domnul Browne drept dirijor:

Sunt prieteni de treabă şi veseli,

Sunt prieteni de treabă şi veseli,

 Sunt prieteni de treabă şi veseli —

Ţi-o spune oricine, voios,

Mătuşa Kate îşi folosea din plin batista şi chiar şi mătuşa Julia părea mişcată. Freddy Malins bătea măsura cu furculiţa lui de pudding şi coriştii se întoarseră unul către altul, ca într-un sfat melodios, cîntînd cu emfază:

De nu, e-un mincinos,

De nu, e-un mincinos!

Apoi, îndreptîndu-se o dată mai mult către amfitrioane, cîntară iarăşi:

Sunt prieteni de treabă şi veseli,

Sunt prieteni de treabă şi veseli,

Sunt prieteni de treabă şi veseli —

Ţi-o spune oricine, voios.

Aclamaţia ce urmă fu preluată, dincolo de uşa sufrageriei, de către mulţi dintre ceilalţi oaspeţi şi repetată iarăşi şi iarăşi, Freddy Malins, cu furculiţa înălţată, oficiind drept capelmaistru.

Aerul tăios al dimineţii pătrundea în hol, încît mătuşa Kate spuse:

—  Închideţi careva uşa. Doamna Malins are să se îmbolnăvească de la frigul ăsta.

—  Browne e afară, mătuşă Kate, zise Mary Jane.

—  Browne e peste tot, zise mătuşa Kate, coborînd glasul.

Mary Jane rîse de tonul mătuşă-sii.

—  Intr-adevăr, zise cu viclenie, e foarte zelos.

—  S-a instalat aci ca gazul aerian, spuse mătuşa Kate pe acelaşi ton, tot Crăciunul.

Rîse şi ea acum bine dispusă şi adăugă iute:

—  Da' spune-i să intre, Mary Jane, şi închide uşa. Doamne fereşte, sper că nu m-o fi auzit.

În clipa aceea uşa holului se deschise şi domnul Browne păşi înăuntru din prag, rîzînd să se rupă, nu alta; era îmbrăcat într-un palton lung verde, cu manşete şi guler din imitaţie de astrahan, şi purta pe cap o căciulă lunguiaţă de blană. Arătă cu mîna în josul cheiului acoperit de zăpadă, dincotro se auzea pînă în casă un neîntrerupt fluierat strident.

—  Teddy are să scoată toate cupeurile din Dublin! Gabriel venea dinspre cămăruţa dindărătul oficiului, luptîndu-se să-si îmbrace paltonul.  Privind încolo şi încoace prin hol, întrebă:

—  Gretta n-a coborît încă?

—  Acum se-mbracă, Gabriel, zise mătuşa Kate.

—  Cine cîntă la pian, sus? întrebă Gabriel.

—  Nimeni. Au plecat toţi.

—  Ba nu, mătuşă Kate, zise Mary Jane. Bartell D'Arcy şi cu domnişoara O'Callaghan n-au plecat încă.

—  În orice caz, se joacă cineva la pian, zise Gabriel. Mary Jane aruncă o privire către Gabriel şi către domnul Browne, apoi spuse, dînd din umeri:

— Încep să tremur de frig, domnilor, cînd mă uit la dumneavoastră şi vă văd aşa încotoşmănaţi. N-aş vrea să fiu în locul dumneavoastră şi să am de făcut drumul spre_: casă, la o asemenea oră.                                                 \

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere în momentul ăsta, declară domnul Browne voinicos, decît o plimbare frumoasă la ţară, în pas alergător, sau o plimbare cu trăsura în galop, da' să aibă-ntre hulube un căluţ care ştie s-alerge.

—  Noi aveam acasă un căluţ foarte bun, şi toate dichisurile, zise cu tristeţe mătuşa Julia.

—  În veci neuitatul Johnny, adăugă rîzînd Mary Jane. Mătuşa Kate şi Gabriel rîseră şi ei.

—  Da' de ce era Johnny ăsta aşa de minunat? întrebă domnul Browne.

— Răposatul şi regretatul Patrick Morkan, adică bunicul nostru, explică Gabriel, cunoscut îndeobşte, în ultimii săi ani, sub numele de „bătrînul gentleman", avea o făbricuţă de clei.

—  Ei şi tu, Gabriel, rîse mătuşa Kate; avea o fabrică de amidon.

—  Ei, clei ori amidon, reluă Gabriel, vorba e că bătrînul gentleman avea un cal cu numele de Johnny. Iar acest Johnny obişnuia să lucreze în fabrica bătrînului gentleman, umblînd întruna în cerc, pentru a face să meargă fabrica. Totul era perfect; dar iată că urmează partea tragică din istoria lui Johnny. Într-o zi, cum era vreme frumoasă, bătrînul gentleman avu chef să iasă şi el cu trăsura la o paradă militară în parc, cu lumea bună.

—  Dumnezeu să-i odihnească sufletul! spuse mătuşa Kate cu milă.

—  Amin, zise Gabriel... Şi aşa, bătrînul gentleman, după cum vă spusei, îl înhamă pe Johnny şi-şi puse cel mai bun joben şi cel mai bun guler tare şi, foarte falnic, mînîndu-l pe Johnny, plecă de la reşedinţa strămoşilor săi, care era, pare mi-se, undeva pe lîngă Back Lane ...

Toţi rîseră, chiar şi doamna Malins, de felul cum povestea Gabriel, iar mătuşa Kate zise :

—  Ei, şi tu, Gabriel, că doar nu locuia în Back Lane, numa' fabrica era acolo.

—  ...plecă de la reşedinţa strămoşilor săi, mînîndu-l pe Johnny. Şi totul mergea cum nu'se poate mai frumos — pînă zări Johnny statuia regelui Billy (5) — şi atunci, fie că s-a înamorat de calul pe care sade regele Biily, fie că a crezut că-i iarăşi acasă la fabrică, fapt e c-a început să dea ocol statuii.

Gabriel, în galoşi, tropăia în jurul holului, pe cînd ceilalţi făceau un haz nebun.

—  Tot tropăia mereu în cerc împrejurul statuii, iar bătrînul gentleman — un bătrîn gentleman plin de demnitate — era cît se poate de revoltat.

„Înainte, dom'le ! Ce-nseamnă asta, dom'le! Johnny! Johnny! Nemaipomenit! Nu înţeleg ce i s-a năzărit calului ăstuia!"

Hohotele de rîs care însoţeau mimarea incidentului fură întrerupte de o bătaie răsunătoare în uşa holului! Mary Jane alergă să deschidă si-i dete drumul înăuntru lui Freddy Malins. Freddy Malins, cu pălăria dată pe ceafă şi cu umerii zgribuliţi de frig, pufăia şi scotea aburi din el după cît se ostenise.

—  O singură trăsură am putut găsi, spuse.

—  Las' că mai găsim noi una de-a lungul cheiului, îl asigură Gabriel.

—  Da, îşi dădu cu părerea şi mătuşa Kate — mai bine să n-o mai ţinem pe doamna Malins să aştepte aicea în curent.

Doamna Malins fu ajutată de către fiul ei şi de către domnul Browne să coboare scările şi, cu multe manevre, o urcară în cupeu. Freddy Malins se caţără şi el şi-i trebui timp îndelungat pînă s-o instaleze pe banchetă, domnul Browne ajutîndu-l cu sfaturi. Cînd în sfîrşit fu confortabil aşezată, Freddy Malins îl pofti pe domnul Browne în cupeu. Vizitiul îşi înfăşură pătura în jurul genunchilor şi se aplecă să întrebe adresa. Confuzia spori: Freddy Malins şi domnul Browne fiecare scoţînd capul pe cîte o fereastră a cupeului, îi dădeau vizitiului instrucţiuni deosebite. Dificultatea era să stabilească unde trebuie lăsat domnul Browne pe parcurs; iar mătuşa Kate, mătuşa Julia şi Mary Jane contribuiau şi ele la dezbateri, din pragul uşii, cu felurite indicaţii şi contraindicaţii şi cu rîsete din belşug. Cît despre Freddy Malins, îi pierise graiul de atîta rîs. Ba scotea capul pe fereastră, ba îl băga iar înăuntru — pălăria lui aflîndu-se în mare primejdie — pentru ca s-o ţină la curent pe maică-sa cu mersul discuţiei, pînă cînd în cele din urmă domnul Browne strigă, îndeajuns de tare încît să acopere zarva şi rîsetele celorlalţi, către vizitiul aiurit:

'— Ştii unde e Trinity College?

—  Da, domnule, răspunse vizitiul.

— Bun, ia-o glonţ pînă-n poarta de la Trinity College, zise domnul Browne, şi-apoi o să-ţi spunem încotro s-apuci. Acum înţelegi?

—  Da, domnule, răspunse vizitiul.

—  Hai, ia-o-n galop pînă la Trinity College.

—  Preabine, domnule, zise vizitiul.

Şfichiui calul şi cupeul o porni tronca-tronca de-a lungul cheiului, depărtîndu-se în corul rîsetelor şi strigătelor de rămas bun.

Gabriel nu ieşise cu ceilalţi la uşă. Rămăsese într-o parte întunecată a holului, privind în sus spre casa scării. O femeie sta în capul primului şir de trepte, în umbră şi ea. Nu-i vedea faţa, dar îi desluşea clinii fustei, ce alternau în nuanţe de terra-cotta şi rose-saumon, părînd în umbră negri şi albi. Era soţia lui. Sprijinită de balustradă, asculta ceva. Gabriel, surprins de liniştea în care sta cufundată, îşi încorda urechea, ca să audă şi el. Dar nu prea auzea mare lucru, în afară de zarva rîsetelor şi disputei de pe treptele din faţă, de cîteva acorduri la pian şi cîteva note cîntate de glasul unui bărbat.

Stătea nemişcat în întunericul holului, străduindu-se a prinde melodia ce-o cînta acel glas şi privind în sus, spre soţia lui. Avea graţie şi mister în atitudine, de parcă ar fi înfăţişat un simbol. Se întrebă ce simbol putea înfăţişa o femeie stînd pe trepte, în umbră, şi ascultînd o muzică îndepărtată. De-ar fi fost pictor, ar fi pictat-o în atitudinea asta. Pălăria de fetru albastru i-ar scoate în evidenţă bronzul părului, proiectat pe fundalul întunecos, iar clinii întunecaţi ai fustei ar contrasta cu cei de nuanţă deschisă. Muzică îndepărtată ar numi el tabloul, de-ar fi pictor.

Uşa se de-afară fu închisă şi mătuşa Kate, mătuşa Julia şi Mary Jane străbătură holul către el, încă rîzînd.

—  Ei, nu e teribil Freddy ăsta? zicea Mary Jane. Zău că-i teribil.

Gabriel nu spuse nimic, ci arătă cu degetul spre partea de sus a scării, unde stătea nevastă-sa. Acum, cînd uşa holului era închisă, glasul şi pianul se desluşeau mai limpede. Gabriel le făcu semn să tacă. Melodia părea să fie în vechea tonalitate irlandeză, iar cîntăreţul părea nesigur şi de cuvinte şi de voce. Vocea, cu inflexiuni de jale din pricina depărtării şi a răguşelii cîntăreţului, abia lămurea cadenţa melodiei, cu vorbe ce exprimau mîhnire:

O, cum cade ploaia pe grelele-mi plete,

Roua mă udă toată,

 Pruncului meu îi e frig în culcuş.

—  Ah ! exclamă Mary Jane. Cîntă Bartell D'Arcy — şi toată seara n-a vrut să cînte. A, am să-l rog să ne cînte ceva înainte de-a pleca.

—  Da, da, Mary Jane, roagă-l! o îndemnă mătuşa Kate.

Mary Jane le-o luă repede înainte celorlalţi şi alergă spre casa scării, dar pînă să ajungă la ea, cîntecul încetă şi pianul fu închis brusc.

—  O, ce păcat! exclamă ea. Vine jos, Gretta?

Gabriel o auzi pe nevastă-sa răspunzînd „da" şi o văzu coborînd spre el. La cîţiva paşi în urmă-i, veneau domnul Bartell D'Arcy şi domnişoara O'Callaghan.

—  O, domnule D'Arcy, strigă Mary Jane, ce urît din partea dumitale să te întrerupi cînd noi eram în culmea încîntării ascultîndu-te!                                                

—  Toată seara m-am ţinut de capul lui, spuse domnisoara O'Callaghan, şi doamna Conroy de asemenea, şi ne-a spus că e grozav de răcit şi nu poate cînta.

—  Vai, domnule D'Arcy, se vaită mătuşa Kate, asta a fost curată scorneală!

—  Nu se-aude că-s răguşit ca un corb? ! se răsti domnul D'Arcy.

Intră grăbit în cămară şi-şi îmbrăcă paltonul. Surprinşi de tonul cu care vorbise, nimeni nu mai găsea ce să spună. Mătuşa Kate încruntă din sprîncene şi le făcu semn celorlalţi să abandoneze subiectul. Domnul D'Arcy sta încruntat, înfăşurîndu-şi cu grijă gîtul.

—  E vremea asta — făcu mătuşa Julia, după o pauză.

—  Da, toată lumea e răcită, se grăbi să adauge mătuşa Kate, toată lumea.

— Am auzit, zise Mary Jane, că n-a mai fost zăpadă ca asta pe la noi de treizeci de ani; am citit azi-dimineaţă în ziare că ninge în toată Irlanda.

—  Mie-mi place să văd zăpadă, spuse mătuşa Julia cu tristeţe.

— Şi mie, interveni domnişoara O'Callaghan. De Crăciun, dacă nu s-a aşternut zăpadă, totdeauna mi se pare că nu-i Crăciun adevărat.

—  Dar bietului domn D'Arcy nu-i place zăpada, reluă mătuşa Kate zîmbind.

Domnul D'Arcy veni din cămară, unde sfîrşise a-si înfăşa gîtul şi a-şi încheia toţi nasturii şi, pe un ton pocăit, le povesti istoria răcelii sale. Fiecare îi dădu cîte un sfat şi spuse că e tare păcat, şi-l îndemnă să fie cît mai atent cu gîtul lui, în aerul rece de la ora aceea. Gabriel o urmărea din ochi pe nevastă-sa, care nu se alăturase conversaţiei. Stătea chiar sub geamul în formă de evantai, uşor prăfuit, şi flacăra gazului îi lumina bronzul bogat al părului, pe care o văzuse uscîndu-l în faţa focului, cu cîteva zile înainte. Rămăsese în aceeaşi atitudine, neatentă la ce se vorbea în juru-i. În cele din urmă se îndreptă spre ei şi Gabriel îi văzu obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucitori. O bruscă revărsare de bucurie îi inundă inima.

—  Domnule D'Arcy, spuse ea, ce nume are cîntecul pe care l-aţi cîntat adineauri?

—  Se cheamă Fata din Aughrim, zise domnul D'Arcy, dar nu puteam să mi-l amintesc bine. De ce? Îl cunoaşteţi?

—  Fata din Aughrim, repetă ea. Nu-mi aminteam numele.

—  E un cîntec foarte drăguţ, spuse Mary Jane. Îmi pare rău că nu eraţi în voce astă-seară.

—  Lasă, Mary Jane, nu-l mai necăji pe domnul D'Arcy. Nu dau voie să-l necăjească nimeni! se burzului mătuşa Kate.

Văzîndu-i pe toţi gata de pornire, îşi călăuzi turma pînă la uşă, unde îşi spuseră noapte bună:

—  Ei, noapte bună, mătuşă Kate, şi-ţi mulţumim pentru seara asta plăcută.

—  Noapte bună, Gabriel. Noapte bună, Gretta !

—  Noapte bună, mătuşă Kate, şi-ţi mulţumesc foarte mult. Noapte bună, mătuşă Julia.

—  A, noapte bună, Gretta. Nu te vedeam...

—  Noapte bună, domnule D'Arcy.  Noapte bună, domnişoară O'Callaghan.

—  Noapte bună, domnişoară Morkan.

—  Noapte bună, încă o dată.

—  Noapte bună la toţi. Mergeţi sănătoşi.

—  Noapte bună. Noapte bună.

Zorii erau mohorîţi. O lumină tulbure, galbenă, apăsa casele şi rîul, iar cerul parcă se lăsa tot mai jos. Călcai prin lapoviţă, şi doar pe acoperişuri, pe parapetele cheiului şi pe balustrade se aşezaseră petice şi fîsii de zăpadă. Lămpile încă mai ardeau, cu lumină roşiatică, în atmosfera întunecoasă, iar dincolo de rîu, palatul celor Patru Curţi se profila ameninţător pe cerul împovărat.

Gretta păşea în faţă, cu domnul Bartell D'Arcy alături, purtînd la subţioară pachetul cafeniu în care-şi înfăsurase pantofii şi susţinîndu-şi cu amîndouă mîinile poalele fustei, ca s-o ferească de noroi. Atitudinea ei pierduse graţia de adineauri, dar ochii lui Gabriel tot mai străluceau de fericire, îşi simţise sîngele zvîcnindu-i în vine, iar gîndurile i se avîntau neînfrînate, mîndre, bucuroase, duioase şi cutezătoare.

Păşea în faţa lui atît de uşoară şi de dreaptă, încît îl cuprinse un dor să alerge după ea fără zgomot, s-o prindă de umeri şi să-i spună la ureche ceva nerod şi afectuos. Îi părea atît de firavă, încît jinduia s-o apere de ceva şi apoi să rămînă singur cu ea. Clipe ale vieţii lor laolaltă, neştiute de nimeni, i se aprindeau brusc în amintire ca nişte stele. Un plic liliachiu lîngă ceaşca lui, la micul dejun, şi el mîngîindu-l cu mîna. Păsările ciripeau în frunzişul iederii şi plasa însorită a perdelei îşi arunca umbra tremurîndă pe podea; iar el nu putea să mănînce, de fericire... Amîndoi în mijlocul aglomeraţiei, pe peron, iar el strecurîndu-i în palma caldă a mănuşii un bilet de tren... Iată-l cu ea alături, în frig, uitîndu-se printr-o fereastră zăbrelită, la un bărbat care sufla sticle lîngă un cuptor ce vuia. Era tare frig. Faţa ei, mirosind în aerul rece ca un fruct aromat, era aproape de tot de a lui, şi deodată el îi strigă bărbatului de lîngă cuptor: „E fierbinte focul, domnule?" Dar omul nu-l auzea în zgomotul cuptorului. Noroc! I-ar fi putut răspunde cu o grosolănie.

Un val de şi mai dulce bucurie i se revărsă din inimă şi-i curse în şuvoi fierbinte prin artere. Ca focul duios al stelelor, momente ale vieţii lor laolaltă, de care nimeni nu ştia şi n-avea să ştie vreodată, îi năvăleau în amintire, luminînd-o. Tînjea să-i trezească şi ei amintirea acelor clipe, s-o facă să uite anii monotoni ce-i trăiseră împreună şi să-i amintească doar clipele de extaz. Căci anii, simţea el, nu atinseseră nici sufletul lui, nici pe-al ei. Copiii, scrierile lui, grijile ei de gospodină nu stinseseră tot focul duios al sufletelor. Într-o scrisoare pe care i-o scria pe atunci, îi spusese: „Oare de ce-mi par cuvinte ca acestea atît de serbede şi reci? Fiindcă nu-i nici unul îndeajuns de dulce pentru a fi numele tău?"

Ca o muzică îndepărtată, aceste cuvinte, pe care le scrisese cu ani în urmă, veneau către el din trecut, îi era dor să fie singur cu ea. Cînd ceilalţi aveau să plece, cînd amîndoi vor fi în camera de hotel, atunci aveau să fie singuri, împreună. O va chema blînd: „Gretta!"

Poate că n-are să-l audă îndată; fiindcă tocmai atunci se va dezbrăca. Apoi avea să simtă ceva în glasul lui. Se va întoarce si-l va privi...

La colţul străzii Winetavern întîlniră o trăsură închisă. Îi părea bine că huruitul roţilor îl cruţa de conversaţie. Ea privea pe fereastră şi părea obosită. Ceilalţi schimbau puţine vorbe, arătînd spre cîte o clădire sau spre cîte-o stradă. Calul galopa înainte, trudit, sub cerul posomorît al dimineţii, tîrînd după sine lada veche ce-i tot troncănea în spate; iar Gabriel se afla din nou într-un cupeu alături de ea, galopînd spre vaporul ce-i aştepta, galopînd spre luna lor de miere.

Pe cînd cupeul trecea peste Podul O'Connell, domnişoara O'Callaghan zise:

—  Se spune că ori de cîte ori treci Podul O'Connell, vezi un cal alb.

—  Eu văd de data asta un om alb, spuse Gabriel.

—  Unde? întrebă domnul Bartell D'Arcy.

Gabriel arătă către statuia acoperită în parte cu zăpadă. Apoi făcu prieteneşte semn din cap şi-şi flutură mîna într-acolo.

—  Noapte bună, Dan ! spuse vesel.

Cînd cupeul trase în faţa hotelului, Gabriel sări afară si, fără să ţină seama de protestele domnului D'Arcy, plăti vizitiului. Îi dădu omului un şiling în plus, peste costul drumului. Omul salută şi zise:

—  Un an nou cu spor, domnule!

—  Şi dumitale la fel! răspunse cordial Gabriel.

Ea se sprijini o clipă de braţul lui cînd coborî din cupeu şi cît stătu pe bordura trotuarului, ca să spună celorlalţi noapte bună. Se sprijinea uşor de braţul lui, la fel de uşor ca şi acum cîteva ore, cînd dansaseră. Se simţise mîndru şi fericit în acele clipe, fericit că era a lui, mîndru de graţia, de atitudinea ei de soţie. Dar acum, după ce se reaprinseseră atîtea amintiri, îl străbătu o acută senzaţie de voluptate, la întîia atingere a trupului ei melodios şi straniu şi parfumat. Pe cînd ea tăcea, îi strînse tainic braţul, aproape de tot de trupul lui, şi cînd fură la uşa hotelului, simţi că evadaseră din viaţa şi de la îndatoririle lor, că fugiseră din căminul şi de lîngă prietenii lor, că se avîntaseră împreună, cu inimi neînfrînate şi arzătoare, către o aventură nouă.

În hol, un bătrîn moţăia într-un fotoliu mare, învelit cu o husă. Aprinse în birou o lumînare şi le-o luă înainte spre scară. Îl urmară în tăcere; preşul cel gros, aşternut pe trepte, le înăbuşea paşii. Ea suia treptele în urma portarului, cu capul plecat în suiş, cu umerii plăpînzi rotunjiţi ca de-o povară, cu fusta strîns încinsă pe trup în preajma taliei. Ar fi fost în stare să-i înlănţuie năvalnic şoldurile şi s-o oprească în loc, braţele îi tremurau de dorinţa de-a o cuprinde; numai înfigîndu-şi unghiile în palmele strînse izbutea să-şi ţină în frîu pornirea sălbatică a trupului. Portarul se opri puţin pe scară, ca să înţepenească în sfeşnic lumînarea pe care se prelingeau dîre de ceară. Se opriră şi ei, pe trepte, îndărătul lui. In tăcere, Gabriel auzea căderea picăturilor de ceară pe tăviţa sfeşnicului şi-şi auzea bătăile inimii zvîcnindu-i în coaste.

Portarul îi conduse de-a lungul unui coridor şi deschise o uşă. Apoi aşeză lumînarea pîlpîindă pe o masă de toaletă şi întrebă la ce oră doreau să fie treziţi dimineaţa.

—  Opt, spuse Gabriel.

Portarul arătă spre butonul luminii electrice, începînd să mormăie o scuză, dar Gabriel îi tăie vorba.

—  Nu ne trebuie nicio lumină. Ne-ajunge lumina care vine din stradă. Şi eu zic, adăugă, arătînd spre lumînare, că ai putea să scoţi de aici acest frumos obiect — hai, fii drăguţ.

Portarul îşi luă iar în primire lumînarea, dar cu încetineală, surprins de originalitatea ideii. Apoi bombăni „noapte bună" şi ieşi din cameră. Gabriel încuie uşa cu zăvorul.

O lumină fantomatică, venind de la felinarul din stradă, se aşternea ca o suliţă lungă, de la una dintre ferestre şi pînă la uşă. Gabriel îşi aruncă paltonul şi pălăria pe o sofa şi traversă camera spre fereastră. Privi jos în stradă, ca să îngăduie emoţiei a se mai potoli. Apoi se întoarse şi se sprijini de un scrin, cu spatele la lumină.

Ea îşi scosese pălăria şi haina şi stătea în faţa unei oglinzi mari, descheindu-şi copcile din talie. Cîteva clipe, Gabriel o privi în tăcere, apoi spuse:

—  Gretta!

Încet, ea întoarse spatele oglinzii şi veni de-a lungul razei de lumină spre el. Faţa îi arăta atît de gravă şi de obosită încît buzele lui nu cutezau să rostească vorbele ce-i stăruiau în gînd. Nu, nu era încă momentul.

—  Arăţi obosită, spuse el.

—  Sunt niţel obosită, răspunse.

—  Te simţi cumva rău, sau slăbită cumva?

—  Nu, doar obosită, atîta tot.

Ea înainta către fereastră şi se opri, privind afară. Gabriel aşteptă iar, apoi de teamă că-l va copleşi sfiala, spuse brusc:

—  Auzi, Gretta?

—  Ce anume?

—  Îl ştii pe bietul Malins? zise repede.

—  Da. Ce-i cu el?

— Ei, bietu' băiat, se-arată totuşi un om de treabă pîn'la urmă, continuă Gabriel cu o voce falsă. Mi-a dat înapoi sovereignul (6) pe care i l-am împrumutat — nici nu m-aşteptam — zău. Păcat că nu se lasă de prietenia cu Browne ăla, fiindcă în fond nu-i băiat rău.

Tremura de iritat ce era. De ce oare părea atît de preocupată? Nu ştia cum ar putea să înceapă. Oare şi pe ea o necăjea ceva? De s-ar întoarce spre dînsul, sau de-ar veni la el din propriul ei imbold! S-o ia aşa cum era, ar fi fost o brutalitate. Nu, voia să-i vadă mai întîi în ochi cît de puţină ardoare. Tînjea să domine ciudata ei dispoziţie.

—  Cînd i-ai împrumutat lira? întrebă ea, după o tăcere.

Gabriel se stăpîni să nu izbucnească într-un limbaj brutal despre prostănacul de Malins şi lira lui. Tînjea să-şi strige sufletul către ea, să-i zdrobească trupul strîngînd-o, s-o domine. Spuse însă:

—  A, de Crăciun, atunci cînd a deschis dugheana cu ilustrate de sărbători, în Henry Street, nu ştii?

Era atît de înfrigurat de mînie şi de dorinţă, încît n-o auzi venind dinspre fereastră. Stătu în faţa lui o clipă, privindu-l ciudat. Apoi se înălţă brusc în vîrfuri si, odihnindu-şi uşor mîinile pe umerii lui, îl sărută.

—  Eşti un om foarte generos, Gabriel, spuse. Sărutarea neaşteptată şi vorbele ciudate îl făcură să tremure de încîntare; îi puse mîinile pe păr şi prinse a i-l netezi încet, abia atingîndu-l cu degetele. Era frumos şi strălucitor de cînd îl spălase. Parcă i se revărsa inima de fericire -  întocmai cum dorise, venise către dînsul din propriu-i imbold. Poate că gîndurile îi curseseră la fel cu ale lui. Poate că simţise dorinţa lui năvalnică şi o cuprinsese apoi şi pe ea pornirea de a i se supune. Acum, după ce o dobândise atît de lesne, se mira de sfiala de mai înainte.

Sta şi-i ţinea capul între mîini. Apoi, strecurîndu-i iute un braţ în jurul trupului şi trăgînd-o spre el, o întrebă blînd:

—  Gretta, draga mea, la ce te gîndesti?

Ea nu răspunse, nici nu se lăsă cu totul în voia braţului său. Gabriel repetă duios :

—  Spune-mi, Gretta. Mi se pare că ştiu. Oare ştiu? Ea nu răspunse îndată. Apoi zise, podidind-o lacrimile:

—  O, mă gîndesc la cîntecul acela, Fata din Aughrim.  Se desprinse brusc din braţul lui, alergă către pat şi, înlănţuind cu braţele gratiile căpătîiului, îşi ascunse faţa. Gabriel stătu o clipă înmărmurit, apoi o urmă. Trecînd pe lîngă oglinda mare, se zări pe sine, de sus pînă jos, plastronul lat al cămăşii peste pieptul bombat, faţa a cărei expresie totdeauna îl nedumerea cînd o vedea într-o oglindă şi lentilele sclipitoare ale ochelarilor cu ramă aurie. Se opri la cîţiva paşi de ea şi întrebă:

—  Şi ce-i cu cîntecul acela? De ce te face să plîngi? Ea îşi ridică de pe braţe capul şi-şi uscă ochii cu dosul palmei, ca un copil. În glasul lui se strecură o notă mai blîndă decît dorise.

—  De ce, Gretta? o întrebă.

—  Mă gîndesc la cineva de demult care cînta cîntecul ăsta.

—  Şi cine era acel cineva de demult? întrebă Gabriel zîmbind.

—  Cineva pe care l-am cunoscut la Galway, cînd stăteam la bunica, zise ea.

Zîmbetul pieri de pe faţa lui Gabriel. O supărare mohorîtă începea să se adune iar în ascunzişurile gîndului său şi văpăile înăbuşite ale dorinţei prinseră a-i arde cu mînie în vine.

—  Cineva de care erai îndrăgostită? întrebă ironic.

—  Un băiat pe care l-am cunoscut acolo, îl chema Michael Furey. Cînta cîntecul acela, Fata din Aughrim. Era un băiat tare plăpînd.

Gabriel tăcea. Nu voia s-o lase să creadă că-l interesa acel băiat plăpînd.

—  Îl văd atît de limpede, zise ea, după o clipă. Ce ochi avea! Ochi mari şi întunecaţi — şi ce expresie!

—  O, vasăzică erai îndrăgostită de el? întrebă Gabriel.

—  Ieşeam împreună la plimbare, cînd eram la Galway.

Lui Gabriel îi zbură prin minte un gînd:

—  Poate că de asta voiai să mergi la Galway cu fata aceea, cu domnişoara Ivors? spuse cu răceală.

Ea îl privi şi întrebă mirată:

—  Pentru ce?

Ochii ei îl stînjeneau. Ridică din umeri şi spuse:

—  Ce ştiu eu? Poate ca să-l vezi.

În tăcere îşi mută privirea de pe faţa lui, de-a lungul razei de lumină, spre fereastră.

—  A murit, zise în cele din urmă. A murit cînd avea doar şaptesprezece ani. Nu e îngrozitor să mori atît de tînăr?

—  Şi cu ce se ocupa? întrebă Gabriel, tot pe un ton ironic.

—  Era la uzina de gaz.

Gabriel se simţi umilit de căderea în gol a ironiei sale şi de evocarea acestui mort, un băiat de la uzina de gaz. În vreme ce fusese plin de amintiri ale vieţii lor tainice laolaltă, plin de duioşie, fericire şi dorinţă, ea îl asemuise în gînd cu un altul. O penibilă viziune a propriei sale persoane îl copleşi. Se vedea ca un tip ridicol, făcînd mici servicii menajere mătuşilor sale, un sentimental bine intenţionat şi nervos, ţinînd discursuri solemne unor oameni de rînd şi idealizîndu-şi propriile pofte grosolane — neghiobul vrednic de milă pe care-l zărise în oglindă. Instinctiv întoarse şi mai mult spatele luminii, ca ea să nu vadă cumva ruşinea ce-i ardea fruntea.

Se strădui să păstreze tonul de interogare rece — dar cînd vorbi, glasul îi sună umil şi fără culoare.

—  Bănuiesc că-l iubeai pe acest Michael Furey, Gretta.

— Eram cei mai buni prieteni, pe-atunci, zise ea. Glasul îi era învăluit şi trist. Gabriel, simţind acum cît de zadarnic ar fi fost să încerce s-o ducă încotro dorise, îi mîngîie o mînă şi întrebă, trist şi el:

—  Şi de ce a murit atît de tînăr, Gretta? Tuberculoză, cumva?

—  Cred c-a murit de dragul meu, zise ea.

O vagă groază îl cuprinse pe Gabriel la auzul acestui răspuns, de parcă în ceasul cînd sperase a triumfa, o fiinţă impalpabilă şi răzbunătoare venea împotrivă-i, strîngea forţe împotrivă-i din lumea ei de umbre. Dar cu un efort al minţii se lepădă de groaza aceasta şi continuă să mîngîie mîna Grettei. Nu o mai întrebă nimic, căci simţea că-i va spune singură. Mîna îi era caldă şi umedă; nu răspundea atingerii lui, dar el continua s-o mîngîie, cum mîngîiase atunci, în acea dimineaţă de primăvară, întîia ei scrisoare.

—  Era iarnă, spuse Gretta, cam pe la începutul iernii, cînd mă pregăteam să plec de la bunica şi să vin la şcoală aici, la maici. Iar el era bolnav în zilele acelea, în casa unde locuia la Galway, şi nu-i dădeau voie să iasă, şi au scris alor săi, la Oughterard. Că era pe ducă, sau aşa ceva. N-am ştiut niciodată exact.

Tăcu o clipă şi oftă.

— Bietul băiat! zise. Ţinea mult la mine — şi era atît de blînd... Ieşeam împreună la plimbare, ştii, Gabriel, cum e obiceiul la ţară. Avusese de gînd să înveţe canto, dar nu a putut, din pricina sănătăţii. Avea o voce foarte frumoasă, bietul Michael Furey.

—  Da; si-apoi? o îndemnă Gabriel.

—  Şi-apoi, cînd a venit timpul ca eu să plec din Galway şi să mă duc la maici, lui îi era mult mai rău şi nu m-au lăsat să-l văd, încît i-am scris o scrisoare, în care-i spuneam că plec la Dublin şi c-o să mă-ntorc la vară şi sper c-atunci o să-i fie mai bine.

Tăcu o clipă pentru a-şi stăpîni vocea, apoi continuă :

—  Şi în seara din ajunul plecării mele, eram în casa bunicii, la Nun's Island, şi-mi făceam bagajul, şi-am auzit cum zvîrlea cineva cu pietriş în fereastră. Geamurile erau atît de ude că nu se vedea nimic, şi-atunci am coborît în fugă scara, aşa cum eram, şi m-am strecurat prin uşa din dos şi, acolo, la capătul grădinii, sta bietul băiat şi tremura.

—  Şi nu i-ai spus să se ducă acasă? întrebă Gabriel.

—  L-am implorat să se ducă numaidecît acasă şi i-am spus c-o să i se tragă moartea din statul ăsta în ploaie. Dar el mi-a răspuns că nu vrea să trăiască. Parcă-i văd ochii, parcă-i văd! Stătea la capătul zidului, unde era un copac.

—  Şi s-a dus acasă? stărui Gabriel.

— Da — s-a dus. Şi eu eram doar de o săptămînă la maici, cînd a murit şi l-au îngropat la Oughterard, de unde erau ai lui. Ah, ziua cînd am auzit asta — că murise!

Se opri, înăbuşindu-se de plîns si, copleşită de emoţie, se aruncă pe pat, cu faţa îngropată în plapumă şi trupul cutremurat de sughiţuri. Gabriel îi mai ţinu o clipă mîna, nehotărît, şi apoi, sfiindu-se să-i tulbure mîhnirea, îi dete drumul uşor şi se duse încet la fereastră.                       Curînd, ea adormi.

Gabriel, proptit într-un cot, îi privi cîteva clipe, fără resentimente, părul răvăşit şi gura întredeschisă, ascultîndu-i răsuflările adînci. Aşadar, existase acest roman în viata Grettei: un om murise de dragul ei. Acum se putea gîndi, aproape fără mîhnire, ce neînsemnat rol jucase el, soţul, în viaţa ei. O privea dormind, de parcă nicicînd ei doi n-ar fi trăit laolaltă ca soţ şi soţie. Ochii lui curioşi zăboviră îndelung asupra obrazului ei, şi asupra părului — şi închipuindu-şi-o cum trebuie să fi fost pe atunci, în acel timp cînd înflorea frumuseţea ei de fată, o ciudată şi prietenoasă milă îi pătrundea în suflet. Nu-i plăcea să-şi spună, nici măcar sieşi, că faţa ei nu mai era frumoasă, ştia însă că nu mai era faţa pentru care Michael Furey înfruntase moartea.

Poate că nu-i spusese povestea întreagă. Ochii i se mutară spre scaunul pe care-şi aruncase ea parte din îmbrăcăminte. O panglică de jupon spînzura spre podea; o botină sta dreaptă, cu carîmbul căzut moale înapoi, iar perechea zăcea alături pe o rînă. Dezlănţuirea de emoţii de acum un ceas îl miră. Din ce se trăgea? De la ospăţul mătuşilor, de la nerodul lui de discurs, din băutură şi dans, din zbenguiala din hol, la plecare, din voioşia plimbării de-a lungul cheiului în zăpadă. Biata mătuşă Julia! Şi ea va fi în curînd o umbră, alături de umbra lui Patrick Morkan cu calul său. Surprinsese o clipă pe faţa ei privirea aceea rătăcită, în timp ce cînta Cîntecul miresei. În curînd, poate, avea să sadă în acelaşi salon, îmbrăcat în negru, cu jobenul solemn pe genunchi. Storurile vor fi trase şi mătuşa Kate avea să sadă alături de el, plîngînd şi suflîndu-şi nasul şi povestindu-i cum murise Julia. El avea să caute în gînd nişte cuvinte care ar putea s-o mîngîie, şi n-avea să găsească decît cuvinte neputincioase şi inutile. Da, da; asta se va întîmpla foarte curînd.

Aerul rece din odaie îi înfiora umerii. Se întinse cu băgare de seamă sub aşternut şi se culcă alături de nevastă-sa. Unul cîte unul, cu toţii deveneau umbre. Mai bine era să treci cu îndrăzneală în acea lume de dincolo, în plină strălucire a vreunei pasiuni, decît să te ofileşti şi să piei jalnic de bătrîneţe. Se gîndi cum femeia care dormea lîngă el încuiase în inimă, vreme de atîţia ani, imaginea ochilor celui ce-o iubea, cînd îi spusese că nu doreşte să trăiască.

Lacrimi generoase umplură ochii lui Gabriel. Niciodată nu mai avusese un asemenea sentiment faţă de vreo femeie, dar ştia că a simţi aşa înseamnă probabil a iubi. Lacrimile i se adunau tot mai grele în ochi şi în semiîntuneric i se păru că mijeşte umbra unui tînăr care sta sub un copac ce picura. Alte umbre erau prin preajmă. Sufletul lui se apropiase de ţinutul unde sălăşluiesc vastele legiuni ale morţilor. Era conştient — fără s-o poată înţelege — de existenţa lor, îndărătnică şi pîlpîitoare. Propria lui identitate se topea într-o lume cenuşie, impalpabilă; lumea solidă, în care cîndva aceşti morţi crescuseră şi trăiseră, se dizolva şi pierea.

    Atingeri uşoare de stropi pe geam îl făcură să se întoarcă spre fereastră. Începuse iarăşi să ningă. Privea somnoros cum cădeau fulgii de zăpadă: argint pe negru — lunecînd pieziş pe dinaintea razei felinarului. Sosise vremea să pornească în călătoria lui spre apus. Da, ziarele aveau dreptate: ningea prin toată Irlanda. Ningea peste fiece parte a posomorîtei cîmpii de mijloc, peste dealurile golaşe, ningea domol peste mlaştina Allen şi mai departe spre vest, domol ningea peste întunecatele valuri rebele ale Shannon-ului. Ningea şi peste tot cuprinsul cimitirului singuratic de pe deal, unde fusese îngropat Michael Furey. Ninsoarea se aşternuse în strat gros pe crucile şi lespezile strîmbe, pe gratiile cu săgeţi ale porţii mărunte, pe scaieţii uscaţi. Sufletul lui se topea încet, pe cînd asculta ninsoarea lăsîndu-se uşor peste Univers — uşor lăsîndu-se, ca o pogorîre a sfîrşitului cel de pe urmă, peste toţi cei vii şi cei morţi.  

     (0)  Christy Minstrels - Trupă de cîntăreţi care interpretau cîntece ale negrilor: pentru a spori pitorescul, îşi spoiau feţele în negru

        (1)   Tabinet - Ţesătură din mătase, cu ape

     (2) West Briton - Denumire peiorativă folosită de militanţii pentru autonomia Irlandei la adresa adepţilor integrării Irlandei în Marea Britanic

        (3)   Beannacht libh - Blessings to you

        (4)   Blancmange - Cremă gelatinoasă, albă, din smîntînă şi lapte de migdale

       (5)  Billy - Numele familiar dat de Gabriel regelui Wilhelm de Orania cuceritorul protestant al Irlandei catolice şi rebele, în anul l690.

        (6)   Sovereign -  Monedă engleză de aur valortnd o liră sterlină.