Nils Holgersson (24)

Oraşul viu

A doua zi, după-amiază, gâştele sălbatice îl purtară pe Năpârstoc deasupra insulei Gotland. Marea insulă se întindea dedesubtul lor netedă ca o câmpie. Pământul era cadrilat ca şi în Scania şi pe el se aflau, ca şi acolo, o seamă de gospodării, cu singura deosebire că aici între ogoare se puteau vedea mai multe livezi. Domenii mari cu castele vechi împodobite cu turnuri şi parcuri întinse, nu se aflau însă pe insulă.

Gâştele îşi aleseseră calea pe deasupra insulei Gotland de hatârul lui Năpârstoc. Băiatul fusese din cale-afară de trist două zile încheiate şi nu scosese un cuvânt, cu gândul mereu la oraşul acela care i se arătase în chip atât de ciudat. Nicicând nu mai văzuse un lucru atât de minunat, iar prichindelul nu se putea împăca deloc cu gândul că nu fusese în stare să-l izbăvească de la pieire. Nu era de felul lui o fire prea duioasă, dar îi rămăseseră la inimă clădirile măreţe şi oamenii falnici pe care îi văzuse la Vineta.

Atât Akka cât şi gâscanul căutaseră să-l convingă că totul fusese doar un vis ori o năzărire de-a lui, dar băiatul nici nu voia să audă de aşa ceva. Era atât de sigur că fusese aievea ceea ce văzuse, că nimeni nu putea să-i scoată din cap lucrul ăsta. Umbla de colo până colo atât de tulburat, încât tovarăşele sale de drum începură a fi neliniştite de starea lui.

În clipele cele mai grele, când părea că băiatului i se încrâncenase inima de mâhnire, se întoarse la cârd şi bătrâna Kaksi. Ea le istorisi că vijelia o împinsese spre Gotland şi că fusese nevoită să cutreiere toată insula până ce putuse afla de la nişte ciori că tovarăşele ei de drum se găseau pe insula Carol cea mică. Auzind despre păsul lui Năpârstoc, Kaksi spuse deodată:

— Dacă pe Năpârstoc îl mâhneşte soarta unui oraş vechi, îi putem ogoi durerea numaidecât. Haideţi cu mine să vă arăt un loc pe care l-am văzut ieri! De cum l-o zări, sigură sunt că Năpârstoc n-o să mai aibă niciun motiv să fie mâhnit.

Gâştele îşi luară rămas bun de la oi şi porniră la drum spre locul pe care Kaksi voia să-l arate lui Năpârstoc. Cu toate că-i era inima grea, băiatul nu se putea opri să se uite în jos, spre pământul deasupra căruia zbura, căci aşa îi era obiceiul. La început i se păru că insula era tot o stâncă înaltă şi prăpăstioasă ca şi insula Carol, dar, fireşte, cu mult mai mare. Pe urmă însă îşi dădu seama că fusese oarecum netezită. Cineva o turtise cu un tăvălug mare, ca pe o foaie de aluat. Nu era totuşi plată chiar ca o lipie. Zburând cu cârdul de gâşte de-a lungul ţărmului, Năpârstoc putuse să vadă în mai multe locuri ridicându-se pereţi înalţi şi albi de calcar, în care ploile repezi şi vânturile săpaseră peşteri. În cele mai multe părţi însă, pereţii dispăruseră şi ţărmul cobora de-a dreptul spre mare.

Pe insula Gotland, călătorii noştri avură parte de o după-amiază frumoasă şi liniştită. Aerul era călduţ şi de pretutindeni veneau zvonurile primăverii. Copacii îşi arătau mugurii mari şi fragezi, florile de primăvară smălţuiau livezile, mâţişorii lungi şi subţiri ai plopilor fremătau în adierea vântului, iar în grădiniţele de pe lângă fiecare căsuţă tufele de coacăz te întâmpinau cu ramuri înverzite.

Vremea caldă şi mugurii iviţi parcă peste noapte ademeniseră lumea să iasă pe uliţe şi în curţile gospodăriilor. Oriunde se adunau, oamenii începeau să se joace. Şi nu se jucau numai copiii, ci şi cei mari. Unii trăgeau la ţintă cu pietre, alţii aruncau cu tot felul de mingi în văzduh, şi atât de sus şi cu atâta precizie, că le făceau să ajungă până la cârdul de gâşte sălbatice. Ţi-era mai mare dragul să te uiţi la nişte oameni mari care se jucau, fără griji, ca-n vremea fericită a copilăriei; de bună seamă că şi Năpârstoc s-ar fi bucurat nespus de acea privelişte, dacă i-ar fi trecut mâhnirea pricinuită de faptul că nu putuse izbăvi oraşul cel vechi. Ar fi trebuit să recunoască, totuşi, că în acea zi făcea o călătorie pe care cu greu ai fi putut s-o uiţi. Văzduhul era plin de cântece şi de zvonuri... Zeci şi zeci de copii se prindeau în hore şi cântau de mama focului. Năpârstoc văzu o ceată întreagă de oameni care poposiseră pe un deal împădurit şi cântau din chitare şi din instrumente de alamă.

Mai târziu, când aceste întâmplări îi rămăseseră numai în amintire, băiatul nu se gândea niciodată la insula Gotland fără să-şi amintească în acelaşi timp de cântecele şi jocurile de aici.

P25