Din povestile lui Jack London (1)

In 1876, la 12 ianuarie, se nastea Jack London. Cred ca nu e om sa nu fi citit in copilarie "Colt Alb" si "Chemarea strabunilor". Dar Jack London a scris mult mai mult. Poate ca intr-o zi o sa incep sa urc "Martin Eden", roman care mi-a marcat destul de puternic adolescenta. Acum insa, uite o poveste de-a batranului Jack:

ADĂPOST PENTRU O ZI

John Messner se agăţa cu o mână de bara oscilantă, ca să ţină sania pe direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de mănuşă, îşi freca obrajii şi nasul fără încetare. Uneori, când amorţeala se înteţea, se freca, s-ar putea spune, cu furie. Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, ale cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai rămânea din chipul lui era protejat de o barbă deasă, castaniu-aurie, aflată sub o crustă subţire de gheaţă.

    În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la refuz, trasă de un atelaj format din cinci câini. Frânghia care atârna în urma săniei se freca de piciorul lui Messner. Când atelajul cotea din pricina meandrelor pistei pe care o urmau, bărbatul păşea peste funie. Cum existau multe cotituri, trebuia să sară deseori peste ea şi, uneori, se împiedica. Părea neîndemânatic şi picioarele obosite îl trădau, astfel că, din când în când, sania îl lovea peste călcâie.

Ajuns într-un loc unde pista pornea în linie dreaptă şi sania putea luneca o vreme fără să fie condusă de cineva, eliberă bara şi îşi lovi, de câteva ori, palma de lemnul tare. Astfel reuşi să îşi restabilească circulaţia sângelui. Dar, în timp ce o scutură, nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu cealaltă.

— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători.
Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori.

– Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea temperatură, căci, dacă nu sunt cel puţin 80 de grade sub zero, atunci sunt cu siguranţă 79.

Îşi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şi-l pună iar în buzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi către cer şi îşi plimbă ochii de-a lungul liniei orizontului până spre sud.

— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu există nici urmă de soare...

După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă:

— N-am făcut prea mult drum. E prea ger pentru a călători.

Brusc, le strigă “muuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa dreaptă părea să-l îngrijoreze. Începu să o lovească, furios, de bară.

— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, greoi, să se odihnească în zăpadă.

Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi violenţă cu care îşi izbea mâna de lemn.

— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un biped, v-a dresat ca să trageţi la ham, vă ştie toate punctele slabe şi a făcut din voi nişte sclavi?

Îşi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună sângele în mişcare. Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba.

Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care descria, în urma lui, o cotitură gigantică, de multe mile lungime, pierzându-se în dezordinea fantastică a munţilor tăcuţi, acoperiţi de zăpadă. Înaintea lui, apa respectivă se despărţea în numeroase braţe, înainte de a face loc insulelor din mijlocul ei. Insulele acelea erau tăcute şi albe.

Nu se vedea niciun animal, nicio pasăre nu zbura prin aerul îngheţat şi nicio insectă nu bâzâia prin văzduh, ca să spargă liniştea atotstăpânitoare. Nu se zărea nicio fiinţă omenească, nicio urmă care să pomenească de trecerea cuiva pe acolo. Lumea era adormită şi părea cufundată în somnul morţii...

John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei care-l înconjura. Gerul era gata să-i amorţească cugetul. Mergea înainte, cu capul aplecat, fără să observe ceva în jurul lui, frecându-şi parcă automat nasul şi obrajii, izbindu-şi mâna de bara ce direcţiona sania atunci când pista era dreaptă.

Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc. Îşi întoarseră privirile către stăpânul lor şi se uitară la el agitaţi şi întrebători. Genele le erau îngheţate, ca şi boturile. Gerul şi oboseala îi sleiseră de puteri.

Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul lui. Cu greu îşi înălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se opriseră lângă o groapă. Nu era o crăpătură, ci o groapă făcută de om în stratul de gheaţă, rezultat al trudei, al loviturilor de topor, având o adâncime de trei picioare şi jumătate.

O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica faptul că nu fusese folosită de ceva vreme. Messner îşi ridică privirea: câinii îi arătaseră deja unde trebuia să meargă, fiecare bot alb şi neliniştit fiind îndreptat către poteca de-abia trasată prin zăpadă, care părăsea pista principală a fluviului şi ducea către malul insulei.

— Prea bine, amărâţilor, zise el, merg până acolo să văd despre ce este vorba. Nici voi n-aveţi mai mult chef ca mine să continuăm drumul.

Urcă malul insulei şi dispăru. Câinii nu se culcară ci, agitaţi, îl aşteptară să se întoarcă stând în picioare. El reveni, legă o frânghie de partea din faţă a săniei, apoi şi-o puse peste umeri. Se întoarse către câini şi le făcu semn să urce colina alergând.

Treaba era destul de dificilă, dar animalelor parcă le dispăru toată oboseala în vreme ce-şi deschideau pârtie prin zăpadă, lătrând de nerăbdare şi de bucurie, luptându-se şi consumându-şi ultimele puteri în acel efort. Când unul dintre ei cădea sau aluneca, cel din urma lui îl muşca de picioarele din spate. Bărbatul îi încuraja ori îi ameninţa prin strigăte, trăgând cu toate forţele de frânghie.

Urcară dintr-o singură încercare panta aceea dificilă, apoi cotiră în stânga şi merseră până la o cabană micuţă, ridicată din trunchiuri de copaci, unde se opriră. Cabana era pustie, având o singură încăpere, de opt pe zece picioare. Messner îşi deshămă animalele, descarcă sania şi pătrunse în cabană. Ultimul călător pe care întâmplarea îl adusese pe acolo lăsase o provizie bună de lemne pentru foc.

Messner aranjă puţin soba metalică, apoi aprinse flăcările. Puse deasupra lor, fără a-i mai dezgheţa, cinci somoni uscaţi la soare, pentru câini, după care îşi umplu ibricul cu bucăţi de gheaţă. Făcu acelaşi lucru cu marmita sa.

Aşteptând să dea apa în clocot, rămase cu faţa deasupra sobei. Umezeala provenită din respiraţie i se depusese în barbă, prefăcându-se în ţurţuri care începeau să se topească. Pe măsură ce se topeau şi stropii cădeau pe sobă, aceştia sfârâiau şi se evaporau. Grăbi operaţiunea cu degetele, detaşând ţurţurii micuţi, care se prăbuşeau, cu zgomot, pe podea.

Lătrăturile sălbatice ale câinilor de afară nu-l opriră din treabă. Auzi mârâiturile şi urletele scoase de animalele dintr-un alt atelaj, ca şi un glas omenesc. Cineva bătu în uşă.

— Intraţi, strigă Messner, oarecum sufocat, fiindcă tocmai sugea un ţurţure pe care vroia să şi-l îndepărteze de pe buza de sus.

Uşa se deschise şi, prin aburii ce o înconjurau, văzu un bărbat şi o femeie care se opriseră în prag.

— Intraţi, le zise el hotărât, şi închideţi uşa.

Nu putea să zică nimic despre ei din felul în care arătau. Căciula uriaşă, ale cărei margini îi acopereau nasul şi obrajii, şi fularul lung, care îi înconjura capul, nu lăsau să se vadă din femeie decât o pereche de ochi negri.

Şi bărbatul avea ochii negri. Era bărbierit, iar mustaţa sa îngheţată îi ascundea gura.

— Am vrea să ştim dacă mai există vreo cabană prin împrejurimi, zise el, uitându-se prin încăperea goală. Am crezut că această cabană e pustie.

— Nu-i cabana mea, îi răspunse Messner. Am găsit-o în urmă cu câteva minute. Intraţi şi instalaţi-vă. E aici loc pentru toţi şi nu aveţi nevoie de soba pe care aţi adus-o cu voi.

Auzindu-i glasul, femeia începu să-l privească mai atentă.

— Adu-ţi lucrurile, îi zise necunoscutul. Eu voi dezlega câinii şi voi aduce apă, ca să ne putem apuca de gătit.

Messner ieşi ca să le dea peştii câinilor săi înfometaţi, pe care trebui să-i apere de animalele celuilalt atelaj. Când reveni în cabană, noul venit îşi deshămase câinii şi adusese apă. Lichidul din vasul lui Messner dăduse deja în clocot. Puse cafeaua, coborî zaţul cu o jumătate de ceaşcă de apă rece şi luă băutura de pe sobă. Dezgheţă biscuiţii în cuptor, alături de fasolea pe care o fiersese noaptea trecută. Odată treaba terminată, îşi luă vasele de pe sobă, ca să-i lase şi pe noii veniţi să-şi pregătească mâncare. Se aşeză pe aşternutul făcut sul şi începu să-şi potolească foamea mâncând cu poftă din vasul pus pe cutia lui de provizii. Între două înghiţituri, vorbea cu bărbatul acela care, cu capul pe deasupra sobei, îşi dezgheţa ţurţurii din mustaţă. După ce isprăvi, noul venit îşi întinse şi aşternutul într-un colţ al încăperii.

— Ne vom culca aici, zise el, dacă nu vreţi dumneavoastră acest colţişor. Aţi venit primul şi aveţi dreptul să alegeţi.

— Nu e nicio problemă, răspunse Messner. E bine oriunde.

Îşi desfăşură şi el aşternutul, îşi pregăti culcuşul, apoi se aşeză pe marginea lui.

Străinul puse o trusă medicală micuţă sub păturile sale, la un capăt, ca să o folosească drept pernă.

— Sunteţi doctor? îl întrebă Messner.

— Da, îi răspunse celălalt, dar vă asigur că n-am venit în Klondyke în căutare de clienţi.

Femeia se ocupa cu gătitul, în timp ce bărbatul tăia carnea grasă şi întreţinea focul din sobă. Lumina slabă intra în cabană printr-o ferestruică de hârtie unsă cu grăsime, astfel că John Messner nu-i putea distinge prea bine trăsăturile.

Nici nu încercă să o privească mai atent, fiindcă nu-l interesa. Ea, însă, se uita curioasă la el, din când în când, din colţul întunecat în care se găsea.

— Ah, e o viaţă frumoasă, zise doctorul cu entuziasm, oprindu-se din ascuţitul cuţitului de burlanul sobei. Îmi place lupta, efortul propriului trup. Realitatea e că trăim ca nişte primitivi.

— Realitatea e că afară s-a făcut un ger cumplit, zise Messner râzând.

— Ştiţi ce temperatură e afară? îl întrebă doctorul. Celălalt clătină din cap.

— Vă voi spune eu. Şaptezeci şi patru de grade sub zero – atât arată termometrul cu alcool de la sania mea.

— Adică o sută şase grade sub temperatura indicată ca să călătorească un om!

— O adevărată sinucidere, adăugă doctorul. Oboseşti, respiri din greu, tragi gheaţă în plămâni şi astfel le îngheţi ţesuturile. Capeţi o tuse seacă ce te scutură, în vreme ce ţesutul mort se desprinde singur. La vară mori de pneumonie şi te întrebi de ce. Voi rămâne în cabana asta cel puţin o săptămână, dacă termometrul nu urcă până la minimum cincizeci de grade sub zero.

Apoi se întoarse către femeie:

— Spune-mi, Tess, nu crezi că a fiert destul cafeaua? La auzul acestui nume, John Messner ciuli urechea.

O privi repede, în vreme ce pe chipul lui trecu umbra unei amintiri care-l obseda, fantoma unui chin ce refuza să moară. Dar, în clipa următoare, alungase fantoma aceea prin efortul voinţei sale. Chipul îi era la fel de liniştit ca înainte, chiar dacă era cu ochii în patru şi părea nemulţumit de lumina slabă ce-l împiedica să vadă clar faţa femeii.

În mod automat, prima ei mişcare fu să ia ibricul de pe foc, apoi se uită la Messner. El se liniştise, astfel că ea nu văzu decât un bărbat stând pe marginea culcuşului, cu privirea aţintită asupra propriilor mocasini. Totuşi, când ea se întoarse să se ocupe de gătit, el îi aruncă rapid o privire, lucru care nu-i scăpă femeii. Ochii bărbatului se îndreptară apoi către doctor, pe deasupra ei. Pe buzele acestuia se ivise un zâmbet care o complimentă pentru felul în care căzuse în capcană.

Femeia scoase o lumânare din cutia de provizii şi o aprinse. O singură privire aruncată asupra chipului ei astfel luminat îl lămuri pe Messner. În cabana mică, cel mai îndepărtat ungher se găsea la o distanţă de câţiva paşi. Într-o clipă, femeia ajunse lângă el. Se grăbi să-i lumineze faţa, îl privi fix şi, recunoscându-l, ochii i se măriră de teamă. Liniştit, el îi răspunse printr-un zâmbet.

— Ce cauţi, Tess? O întrebă doctorul.

— Agrafele pentru păr, zise ea îndepărtându-se de străin şi scotocind prin sacul de drum.

Puseră proviziile în lada lor, se aşezară pe cea a lui Messner şi se uitară la el. Acesta stătea lungit în culcuş, ca şi cum ar fi vrut să doarmă, culcat pe o parte, cu capul pe braţ. În camera mică, era ca şi cum ar fi stat toţi trei la masă.

— Din ce parte a Statelor Unite veniţi? întrebă Messner.

— Din San Francisco, răspunse doctorul, şi mă aflu în ţinutul acesta de doi ani.

— Eu tot din California am venit, zise Messner.

Femeia îl privi rugătoare, dar el zâmbi şi continuă:

— Aţi auzit de Berkeley? Doctorul deveni foarte atent.

— Este vorba de Universitatea Berkeley din California? întrebă el.

— Da.

— Aţi fost profesor la vreo facultate? Îmi amintiţi de cei de acolo.

— Îmi pare rău că spuneţi asta, zâmbi Messner. Aş fi preferat să trec drept un căutător de aur ori un conducător de sanie.

— Nu pare mai profesor decât pari tu doctor, zise femeia.

— Mulţumesc, spuse Messner. Chiar aşa, doctore, cum vă numiţi? Adăugă el, întorcându-se către bărbatul necunoscut.

— Haythorne, dacă vreţi să mă credeţi, şi mi-am încheiat socotelile cu civilizaţia.

— Şi dânsa este doamna Haythorne? Zise Messner salutând-o.

Ea îi aruncă o privire mai curând mânioasă decât rugătoare.

La rândul său, Haythorne vru să-l întrebe pe celălalt cum îl cheamă. Deschisese deja gura să o facă, dar Messner îl întrerupse.

— Mă gândesc, doctore, că dumneata mi-ai putea satisface curiozitatea. Acum vreo doi sau trei ani a avut loc un scandal în cercul restrâns ai celor de la facultate. Soţia unui profesor englez – scuzaţi-mă, vă rog, doamnă Haythorne – a dispărut, împreună cu un medic din San Francisco. Cel puţin aşa am înţeles eu. Nu-mi amintesc exact numele ei, în clipa asta. Ştiţi ceva despre acel incident?

Haythorne făcu un semn din cap:

— S-a făcut mult caz de lucrurile acelea în vremea respectivă. El se numea Womble, Graham Womble. Avea o clientelă pe cinste pe atunci. L-am cunoscut, într-un fel...

— Ei, bine, aş vrea să aflu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu ştiu dacă aţi aflat acest lucru, dar au dispărut fără urmă.

— El a fost destul de viclean ca să şteargă orice urmă. Se spune că au plecat către Mările Sudului, că au dispărut de la bordul unui vapor în timpul unui taifun sau altceva de felul ăsta.

— N-am auzit aşa ceva, mărturisi Messner. Dumneavoastră vă amintiţi de ei, doamnă Haythorne?

— Bineînţeles, răspunse ea calmă, în contrast cu mânia de care era cuprinsă.

Femeia stătea astfel încât Haythorne să nu-i poată vedea chipul.

Doctorul vru să-l întrebe iar cum îl cheamă, dar Messner vorbi înaintea lui:

— Despre doctorul Womble am auzit spunându-se că era un bărbat tare chipeş, de care femeile se ţineau scai.

— Dacă era aşa, atunci povestea asta l-a terminat, mormăi Haythorne.

— Iar femeia era o zgripţuroaică, cel puţin aşa mi s-a zis. Era de notorietate publică la Berkeley faptul că făcea un iad din viaţa soţului ei.

— N-am auzit niciodată aşa ceva, răspunse Haythorne. La San Francisco se spunea chiar contrariul.

— Un fel de femeie martiră, nu? Crucificată pe altarul căsniciei?

Doctorul făcu semn din cap. Ochii cenuşii ai lui Messner străluceau ciudat. După un răstimp, continuă:

— E de la sine înţeles că orice monedă are două feţe. Trăind la Berkeley, n-am văzut decât una dintre ele. Se pare că femeia se ducea deseori la San Francisco.

— Cafea, te rog, ceru Haythorne. Femeia îi umplu ceaşca, râzând încet.

— Staţi la palavre ca doi bătrâni; zise ea în glumă.

— De ce? E o discuţie foarte interesantă, îi spuse Messner zâmbind.

Apoi i se adresă doctorului:

— Bărbatul ei nu se bucura de o reputaţie bună la San Francisco?

— Dimpotrivă, era cunoscut drept un om de o înaltă moralitate, răspunse Haythorne ceva mai aprins decât ar fi fost normal. Propovăduia peste tot moralitatea fiindcă el nu cunoscuse niciodată pasiunea adevărată.

— L-aţi cunoscut?

— Nu l-am văzut niciodată, fiindcă nu frecventam cercurile universitare.

— Deci e vorba de cealaltă faţă a monedei, zise Messner de parcă ar fi fost un judecător. Chiar dacă din punct de vedere fizic nu reprezenta mare lucru, nu era totuşi un slăbănog. Se interesa de sporturile practicate în colegiu şi avea ceva talent. Mai scria şi câteva povestiri care plăceau celor din anturajul lui. Am auzit că urma să devină decanul facultăţii, dar după cele întâmplate din pricina soţiei sale şi-a dat demisia şi a plecat. Cred că evenimentul acela i-a distrus cariera. În orice caz, putem considera că l-a făcut knock-out. Probabil că-şi iubea mult soţia.

Haythorne îşi termină cafeaua, murmură ceva, ca şi cum povestea aceea nu-l mai interesa, apoi îşi aprinse pipa.

— E bine că n-au avut copii, continuă Messner. Haythorne, uitându-se la sobă, îşi puse căciula şi mănuşile.

— Mă duc să caut nişte lemne, zise el. Apoi îmi voi scoate mocasinii şi mă voi simţi în largul meu.

Uşa se închise în urma lui. Timp de câteva minute se lăsă o linişte grea. Bărbatul rămase în aceeaşi poziţie în culcuşul său, iar femeia, aşezată pe cutia cu provizii, îl privea ţintă.

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă ea deodată. Messner îi aruncă o privire nehotărâtă şi leneşă.

— Ce crezi că ar trebui să fac? Sper că nimic dramatic. După cum vezi, sunt obosit, dărâmat după drumul ăsta, iar culcuşul e atât de îmbietor.

Ea îşi muşcă buza inferioară şi îşi stăpâni mânia de care era cuprinsă.

— Dar... începu ea, apoi tăcu.

— Sper că nu vrei să-l omor pe domnul... Haythorne, zise el cu blândeţe, aproape rugător. Mi-ar fi tare greu, dar şi inutil.

— Dar trebuie să faci ceva! Strigă ea.

— Dimpotrivă, eu cred că nu am ce să fac.

— Vei rămâne cu noi? El făcu semn că da.

Femeia privi, disperată, prin cabană şi văzu celălalt aşternut, într-un ungher.

— Vine noaptea, nu poţi rămâne aici. Nu poţi, ţi-o spun, e imposibil!

— Fireşte că pot. Iţi amintesc faptul că eu am găsit primul cabana asta şi că voi îmi sunteţi oaspeţi.

Femeia se uita iar prin încăpere şi o apucă groaza la vederea celuilalt aşternut.

— Atunci va trebui să plecăm noi, se hotărî ea.

— Imposibil. Te chinuie acea tuse seacă de care spunea domnul Haythorne. Deja ai răcit la plămâni. El e doctor, ştie bine lucrurile astea, aşa că nu va permite să plecaţi de aici.

— Atunci ce vei face? întrebă ea pe un ton reţinut şi calm, dar care prevestea furtuna.

Messner o privi aproape părinteşte, fiindcă încercase să dovedească o răbdare şi o milă ieşite din comun.

— Draga mea Tereza, aşa cum ţi-am zis, nu ştiu, încă nu m-am gândit.

— Ah! Mă înnebuneşti!

Se ridică brusc, frângându-şi mâinile de neputinţă.

— Înainte nu erai aşa!

— Înainte eram blând şi bun, zise el, clătinând din cap. Şi din cauza asta m-ai părăsit, nu-i aşa?

— Eşti atât de diferit, atât de liniştit şi de calm, încât mă îngrozeşti. Simt că vrei să ne faci ceva cumplit. Dar, orice vei face, să nu fie ceva nebunesc! Nu te aprinde prea tare!

— Nu mă aprind deloc. Cel puţin nu mă mai aprind de când ai plecat.

— Ai câştigat... ceva remarcabil, reluă ea.

El îi zâmbi ca pentru a-i mulţumi.

— În vreme ce eu mă gândesc la ceea ce voi face, iată ce vei face tu. Îi vei spune domnului... Haythorne cine sunt. Asta va face că şederea noastră în cabana asta să devină mai... civilizată, nu?

— De ce m-ai urmărit prin ţara asta îngrozitoare? îl întrebă ea foarte curioasă.

— Să nu crezi că am venit prin locurile astea din pricina ta, Tereza. Nu mai fi aşa de vanitoasă. E o iluzie. Ne-am întâlnit, pur şi simplu din întâmplare. Am rupt-o cu viaţa universitară şi trebuia să mă duc undeva. Trebuie să spun, ca să fiu cinstit, că am venit în Klondyke pentru că era ultimul loc din lume unde aş fi sperat să dau de tine.

Tocmai atunci se auzi un zgomot la uşă, aceasta se deschise, iar în cabană pătrunse Haythorne cu un braţ de lemne. De cum auzi zgomotul, Tereza începu să strângă farfuriile. Haythorne ieşi ca să mai aducă lemne.

— De ce n-ai făcut prezentările? o întrebă Messner.

— Îi voi spune, răspunse femeia. Să nu crezi că mi-e frică.

— Niciodată nu ţi-a fost frică de ceva.

— Nu mă tem nici să-i mărturisesc totul, continuă ea, îndulcindu-şi tonul şi trăsăturile feţei.

— În cazul tău, cred că mărturisirea este un fel de minciună, un şiretlic, o auto-glorificare.

— Nu mai fi atât de pedant, îi zise ea, schimbând tonul şi devenind mai tandră. Niciodată nu mi-au plăcut discuţiile astea. Nu mi-e teamă să îţi cer iertare.

— Nu am de ce să te iert, Tereza. De fapt, îţi sunt recunoscător. E drept, am suferit la început, apoi, din pricina primăverii, mi-am dat seama că eram fericit, foarte fericit. A fost o descoperire uimitoare.

— Dacă m-aş întoarce la tine? îl întrebă ea.

— M-ar deranja destul de mult, îi răspunse el, privind-o ciudat.

— Dar sunt soţia ta! Ştii doar că divorţul nu s-a pronunţat încă.

— Îmi pare rău că am neglijat aspectul acesta. Va fi primul lucru de care voi avea grijă.

Ea se apropie de el şi îi puse mâna pe braţ.

— Nu mă mai vrei, John?

Vocea îi era blândă şi mângâietoare, mâna ei îl ademenea.

— Dacă ţi-aş spune că am greşit? Dacă ţi-aş mărturisi că sunt nefericită? Ei bine, sunt. Şi m-am înşelat cumplit.

Lui Messner începu să i se facă frică. Simţi cum îl trec fiorii din pricina mâinii ei mângâietoare. Nu mai era stăpân pe situaţie, calmul lui aparent pierise. Ea îl privea cu ochii ei mari şi îl cucerea iar. Se simţea la marginea prăpastiei, incapabil să reziste forţei ce l-ar fi împins mai încolo.

— Mă întorc la tine, John. Mă întorc la tine azi... acum. El se zbătea sub atingerea acelei mâini ca într-un coşmar. În vreme ce ea îi vorbea, Messner credea că aude cântecul dulce al sirenelor. Ca şi cum cineva cânta undeva la pian, iar sunetele se loveau de timpanul lui...

Deodată sări în picioare. O împinse, atunci când ea vru să-l îmbrăţişeze, apoi se dădu înapoi, către uşă, îngrozit.

— Vrei să fac vreo nebunie? strigă el.

Femeia începu să râdă batjocoritor, apoi se apucă de spălat farfuriile.

— Ţi-am zis să nu te aprinzi. Stai liniştit, nu te vreau, doar mă jucam cu tine. Să ştii că sunt mai fericită cu el.

Dar Messner nu o crezu. Îşi amintea de repeziciunea cu care ea îşi schimba atitudinea. Chiar în clipele acelea se folosise de farmecele ei. Nu era fericită cu bărbatul celălalt, descoperise că greşise. Mândria lui masculină se înflăcăra când pricepu asta. Ea vroia să se întoarcă la el, dar el nu dorea aşa ceva. Fără să-şi dea seama, mâna lui trase zăvorul.

— Nu fugi, îi zise ea râzând, nu te muşc.

— Nu fug, îi spuse el ca un copil, în vreme ce îşi punea mănuşile. Mă duc doar să aduc apă.

Luă găleţile goale şi marmitele, apoi deschise uşa, şi se întoarse ca să o privească încă o dată.

— Nu uita să-i spui domnului... Haythorne cine sunt eu.

Messner sfărâmă pojghiţa de gheaţă care se formase la puţ timp de o oră şi umplu găleţile. Pe drum merse foarte repede, ca să nu cadă pradă gerului cumplit. Deodată, sprâncenele lui încruntate se destinseră, iar chipul lui nehotărât deveni decis. Înţelese ce trebuia să facă. Buzele şi obrajii i se destinseră într-un rânjet. Găleţile prinseseră deja pojghiţă de gheaţă atunci când reveni la cabană.

Intrând, dădu peste celălalt bărbat, care-l aştepta, în picioare, lângă sobă. Poziţia lui era rigidă. I se părea puţin jenat de ceva anume.

— Încântat să vă întâlnesc, domnule, numele meu este Graham Womble, zise el ceremonios, ca şi cum ar fi răspuns unei prezentări.

Messner lăsă jos găleţile cu apă, dar nu-i întinse mâna. Womble nu putea să ascundă ura pe care o resimţea pentru cel pe care-l ofensase.

— Deci dumneata eşti tinerelul, zise Messner, parcă mirat. Ei, bine, iată că sunt chiar fericit că te-am întâlnit. Eram curios să văd ce a găsit Tereza la dumneata. Adică prin ce ai sedus-o. Ia te uită!

Îl înconjură pe celălalt, uitându-se la el, ca şi cum ar fi fost un cal scos la vânzare.

— Ştiu ce trebuie să credeţi acum despre mine, începu Womble.

— Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse Messner, exagerând prin voce cordialitatea, fiindcă n-are niciun rost. Vreau să ştiu doar ce crezi despre ea. A corespuns aşteptărilor? Te-a satisfăcut? Viaţa dumitale a devenit un vis fericit de atunci?

— Nu fi prost, îl întrerupse Tereza.

— Nu mă pot împiedica să fiu firesc, mărturisi Messner.

— Aţi putea fi, în acelaşi timp, constructiv şi expeditiv, zise repede Womble. Vrem să ştim ce veţi face.

Messner schiţă un gest de neputinţă.

— Chiar că nu ştiu. Este o situaţie imposibilă, pe care nimeni n-ar fi prevăzut-o.

— Dar nu putem sta toţi trei sub acelaşi acoperiş. Messner îl aprobă printr-un semn din cap.

— Înseamnă că trebuie să plece cineva.

— Acest lucru este indiscutabil, zise Messner. Când trei oameni nu pot sta în acelaşi loc, în acelaşi moment, trebuie ca unul dintre ei să plece.

— Şi omul acela sunteţi dumneavoastră, îi spuse Womble cu răceală. Aveţi de parcurs zece mile până la cea mai apropiată tabără, dar îi puteţi face uşor.

— Acesta este primul punct slab din raţionamentul dumitale, obiectă celălalt. De ce trebuie să plec eu? Doar eu am găsit primul cabana.

— Dar Tess nu poate ieşi, îi explică Womble, fiindcă plămânii ei au fost deja atinşi de ger.

— Sunt de acord cu asta. Nu poate risca să meargă zece mile pe un asemenea ger. Trebuie să rămână aici, fără îndoială.

— Atunci, vom face cum am zis şi... vru să termine Womble.

Messner îl întrerupse:

— Dar plămânii dumitale sunt buni, nu-i aşa?

— Şi ce-i cu asta?

Celălalt tuşi puţin, apoi vorbi fără să se grăbească.

— Nu mare lucru, doar că, după raţionamentul dumitale, nu te opreşte nimic să te lupţi cu gerul ca să străbaţi cele zece mile. O vei face cu uşurinţă.

Womble se uită repede la Tereza, bănuitor, ghicind în ochii femeii o scânteie de mulţumire.

— Ce vrea să spună cu asta? o întrebă el.

Femeia ezită să răspundă şi chipul i se întunecă de furie. Womble se întoarse către Messner.

— Destul! Nu puteţi rămâne aici.

— Ba da, pot.

— Nu voi permite aşa ceva. Messner ridică din umeri.

— Eu sunt stăpân aici.

— În orice caz, eu rămân aici, insistă celălalt.

— Te voi da afară.

— Mă voi întoarce.

Womble se opri puţin, ca să se liniştească şi să se controleze. După aceea vorbi hotărât, cu glas gros:

— Ascultaţi, domnule, dacă refuzaţi să ieşiţi, vă voi bate. Aici nu e California. Vă voi pocni cu ambii pumni.

Messner ridică din umeri.

— Dacă faci asta, voi aduna minerii şi te vor spânzura de primul copac. Cum ai spus, aici nu e California. Minerii ăştia sunt oameni simpli. Nu am decât să le arăt urmele loviturilor tale, să le mărturisesc adevărul şi să le cer să-mi înapoieze soţia.

Femeia vru să vorbească, dar Womble, furios, se întoarse la ea şi-i strigă:

— Tu nu te amesteca!

— Te rog, Tereza, lasă-ne să discutăm, adăugă Messner pe un ton ce contrasta cu al celuilalt.

Furia femeii şi sentimentele ce o animau îi iritară plămânii, provocându-i o tuse seacă ce o scutură. Cu chipul înroşit şi cu mâna la piept, aşteptă să treacă accesul.

Womble o privi cu tristeţe şi îi observă tusea.

— Trebuie să terminăm odată! Zise el. Plămânii ei nu pot fi expuşi la frig. Nu poate călători câtă vreme temperatura nu creşte.

Messner tuşi din nou, ca şi cum s-ar fi scuzat, şi spuse:

— Vreau bani.

Dispreţul se citi imediat pe chipul lui Womble. Celălalt decăzuse deci mai mult decât el!

— Aveţi un sac mare cu pulbere auriferă, continuă Messner, v-am văzut când l-aţi coborât din sanie.

— Cât vă trebuie? Întrebă Womble cu dispreţ în glas şi pe chip.

— Am calculat că, la ceea ce aveţi în sac, aş cere... patru mii de dolari, adică în jur de douăzeci de livre...

— Dar e tot ce am, strigă Womble.

— O ai pe Tereza, zise celălalt cu blândeţe. Ea face mai mult de atât. Gândeşte-te la ce am renunţat eu. Sigur că e un preţ rezonabil.

— S-a făcut! zise Womble, şi apucă sacul cu aur. Vreau să termin mai repede treaba asta, vierme!

— Aici greşeşti, îi răspunse, zâmbind, Messner. Din punct de vedere moral, omul care dă un vas cu vin valorează mai mult decât cel care-l primeşte? Tăinuitorul de obiecte furate nu e mai breaz decât hoţul, ştii asta, de aceea nu ai nevoie să te consolezi cu o falsă superioritate morală în privinţa acestui târg.

— Nu mă interesează morala dumitale! strigă celălalt. Vino aici să supraveghezi cântărirea pulberii, te-aş putea înşela.

Femeia, aplecată peste pat, neputincioasă şi albă de furie, văzu cum se cântăreau praful aurifer şi pepitele în balanţa pusă pe lada cu provizii. Fiind mic, tasul balanţei trebuia umplut de multe ori. Messner verifica fiecare cântărire cu multă atenţie.

— Aurul nu e de bună calitate, zise el, legându-şi sacul la gură. Nu cred că valorează nici măcar şaisprezece dolari uncia. Tot tu, Womble, faci o afacere mai bună.

Manevră sacul cu grijă şi îl duse afară, pe sania lui, cu toată precauţia ce se cuvenea unei asemenea comori.

Reveni în cabană, îşi strânse ustensilele, îşi luă lada cu provizii, apoi îşi împachetă aşternutul. Când totul fu cărat în sanie şi legat bine, iar câinii înhămaţi, Messner intră iar înăuntru, să îşi ia mănuşile.

— Adio, Tess, zise el, de lângă uşa deschisă.

Ea se întoarse către el, încercând să îi vorbească, dar fiind prea furioasă ca să exprime pasiunea ce o ardea.

— Adio, Tess! repetă el cu blândeţe.

— Animalule! abia reuşi ea să pronunţe.

Apoi se întoarse, îşi ascunse chipul printre pături şi suspină.

— Animalelor! Animale ce sunteţi!

John Messner închise uşa după el. Porni câinii, apoi se uită către cabană. Chipul lui arăta o mare uşurare. Coborî panta şi se opri jos, lângă puţ. Desfăcu frânghia ce ţinea legat sacul cu aur şi îl duse lângă gaură. Se formase deja un strat nou de gheaţă la suprafaţa apei. Îl sparse cu un pumn. Desfăcu nodul cu dinţii şi vărsă întregul conţinut al sacului. Râul nu era prea adânc în locul acela. La două picioare sub apă putu vedea fundul, de un galben mat în lumina ce pierea. Scuipă în gaura aceea. Apoi se întoarse la sanie şi îşi mână câinii pe pista Yukonului. Aceştia, lipsiţi de puteri, scheunau şi trăgeau fără vlagă. Ţinând bara cu mâna dreaptă, frecându-şi nasul şi obrajii, se împiedică de frânghie când atelajul viră la un cot al pistei.

— Înainte, animalelor păroase! strigă el. Tot înainte!