joi, 2 august 2012

O poveste a lui James Joyce (4)


EVELINE
Şedea la fereastră şi privea cum se lăsa seara peste uliţă. Ţinea capul rezemat de perdele şi în nări îi stăruia mirosul creionului prăfuit. Era obosită. Rar trecea cîte cineva. Un bărbat ieşi din ultima clădire şi luă drumul spre casă; îi auzi paşii bocănind de-a lungul trotuarului de asfalt şi apoi scîrţîind pe aleea cu pietriş din faţa caselor celor noi, roşii. Pe vremuri era un maidan acolo, unde se jucau în fiecare seară cu copiii vecinilor. Apoi cumpărase locul un om din Belfast şi zidise case pe el — nu ca ale lor, mici şi negricioase, ci case luminoase, de cărămidă, cu acoperişurile sclipitoare. Toţi copiii uliţei se jucau pe maidanul acela — Davinii,
Waterii, Dunnii, micul Keogh, schilodul, ea, fraţii şi surorile ei. Numai Ernest nu se juca niciodată; era prea mare pentru aşa ceva. Taică-său avea obiceiul să-i gonească în casă, luîndu-i la fugă de pe maidan cu băţul lui de porumbar. Dar de obicei micul Keogh făcea pe santinela şi dădea alarma cînd îl vedea venind. Totuşi, acum i se părea că fuseseră fericiţi pe vremea aceea. Tata nu era încă atît de înrăit; si-apoi, trăia mama. Trecuse mult de-atunci; ea şi fraţii şi surorile nu mai erau copii; mama murise. Tizzie Dunn murise şi ea, iar Waterii se înapoiaseră în Anglia. Toate se schimbă. Acum pleca şi ea; ca şi ceilalţi, urma să se ducă şi ea de acasă.
Casa lor! Îşi purtă ochii împrejurul camerei, stăruind asupra fiecărui lucru în parte; îi erau toate atît de bine cunoscute! Odată pe săptămînă le scuturase de praf — ani de-a rîndul — şi se minunase de unde Dumnezeu se aduna atîta praf. Poate n-avea să mai vadă niciodată lucrurile astea, atît de apropiate, de care nu visase niciodată să se despartă. Şi cînd te gîndeşti că în toţi anii ăştia nu putuse afla numele preotului din fotografia care se îngălbenea agăţată pe perete deasupra armoniului, alături de litografia în culori, cu îngerul întîmpinînd-o pe Binecuvîntata Margareta Maria Alacoque. Fusese coleg de şcoală cu taică-său. De cîte ori arăta vreunui musafir fotografia, taică-său spunea doar atît, cînd trecea pe lîngă ea:
— E la Melbourne acum.
Consimţise să plece, să-si lase casa. Oare făcea un lucru cuminte? încercă să cîntărească fiece latură a problemei. Oricum, acasă avea adăpost şi hrană; îi avea pe cei pe care-i ştiuse toată viaţa în preajmă. Bineînţeles că trebuia să muncească din greu, şi acasă şi la slujbă. Ce-au să spună de ea la magazin cînd or să afle că a fugit c-un băiat? Vor spune că-i o neroadă; or să dea un anunţ şi locul ei va fi ocupat de alta. Domnişoara Găvan are să se bucure. Totdeauna o persecutase, mai ales de faţă cu lumea.
„Domnişoară Hill, nu vezi că doamnele aşteaptă?! Mai repede, domnişoară Hill, te rog!"
Nu se despărţea cu părere de rău de magazin.
Dar în căminul ei cel nou, departe, într-o ţară străină, nu va mai fi aşa. Are să fie măritată, ea, Eveline. Lumea are s-o respecte atunci. N-are să fie tratată cum fusese maică-sa. Chiar şi acum, cu toate că trecuse de nouăsprezece ani, intra în panică uneori, cînd îşi ieşea din fire tata. Ştia că de la asta i se trăgeau palpitaţiile. Cînd erau mici, niciodată nu se năpustise la ea, ca la Harry şi la Ernest, fiindcă ea era fată; dar de la un timp începuse s-o ameninţe, să strige — că ce i-ar face...de nu s-ar gîndi la răposata maică-sa. Acum n-avea pe nimeni s-o apere. Ernest murise, iar Harry, care lucra la o firmă ce se ocupa cu decorări de biserici, era mai totdeauna plecat pe undeva prin ţară. Şi-apoi, începuse s-o obosească peste măsură nelipsita ciorovăială din pricina banilor, în fiece sîmbătă seara. Ea-şi dădea regulat toată leafa — şapte şilingi — şi Harry trimitea întotdeauna acasă tot ce putea; dar greul era să scoţi un ban de la tata. Îi spunea că e risipitoare, că n-are pic de judecată, că el nici nu se gîndea să-i dea pe mînă banii lui, cîştigaţi cu trudă, ca ea să-i arunce pe stradă — şi cîte şi mai cîte — fiindcă sîmbătă seara era mai ameţit ca oricînd. Pînă la urmă îi dădea banii şi-o întreba dacă avea sau nu de gînd să tîrguiască pentru masa de duminică. Atunci ea trebuia s-o zbughească pe uşă cît putea de repede, să-şi facă tîrguielile. Ţinea strîns în mînă portmoneul de piele neagră, în timp ce-şi croia drum cu coatele prin mulţime; şi se întorcea tîrziu, cu povara de provizii. Avea mult de lucru, s-o scoată la capăt cu gospodăria şi să-i supravegheze pe cei doi mai mici, care-i fuseseră lăsaţi în grijă, să se ducă regulat la şcoală şi să mănînce la timp. Muncea din greu — era o viaţă aspră — dar acum, cînd se pregătea s-o părăsească, n-o mai găsea chiar aşa de neplăcută.
Era pe cale să înceapă o viaţă nouă cu Frank. Frank avea o inimă bună şi o fire bărbătească, deschisă. Urma să plece cu dînsul, cu vaporul de seară, ca să-i fie soţie şi să trăiască alături de el la Buenos Aires, unde o aştepta o casă, un cămin al ei. Ce bine îşi amintea cum îl întîlnise întîia oară! Locuia într-o casă de pe şoseaua mare, unde ea obişnuia să meargă în vizită la nişte cunoscuţi. Parcă ar fi fost doar cîteva săptămîni de-atunci! Stătea în poartă, cu şapca pe ceafă, cu obrazu-i arămiu peste care-i cădeau şuviţe de păr. Apoi ajunseră a se cunoaşte. Venea s-o întîlnească în faţa magazinului şi o conducea acasă. O dusese să vadă opera Fata de ţigan şi ea simţise o ciudată bucurie şezînd alături de el, într-o parte a teatrului cu care nu era obişnuită. Lui îi plăcea grozav muzica şi se pricepea puţin să cînte. Lumea ştia că se iubeau, şi cînd el îi cînta despre fata îndrăgostită de-un marinar, ea se simţea totdeauna cuprinsă de o tulburare plăcută. Avea obiceiul să-i zică, în glumă, Poppens. La început, prietenia cu un băiat fusese pentru ea o distracţie, apoi începuse să ţină la el. Ştia poveşti despre ţări îndepărtate, începuse ca deck-boy, cu o liră pe lună, pe-un vapor al liniei Allan, care făcea curse spre Canada, îi înşira numele vapoarelor pe care fusese şi numele feluritelor sale slujbe. Navigase prin Strîmtoarea Magellan şi-i istorisea despre patagonezii cei groaznici. Se stabilise la Buenos Aires şi trecuse marea doar ca să petreacă un concediu în ţara sa de baştină. Fireşte că tatăl ei a descoperit toată povestea şi i-a interzis să mai stea de vorbă cu el.
  Las' că-i cunosc eu pe marinarii ăştia! Zicea. Într-o zi, tata se luase la ceartă cu Frank, şi de atunci a fost nevoită să-şi întîlnească prietenul pe ascuns.
Întunericul începea să cuprindă uliţa. Albul celor două scrisori pe care le ţinea în poală mijea tot mai nedesluşit. Una era către Harry, cealaltă către taică-său. Ernest fusese fratele ei favorit; dar şi pe Harry îl iubea. Taică-său începuse să cam îmbătrînească în vremea din urmă — băgase ea de seamă — şi avea să-i simtă lipsa. Uneori putea să fie foarte drăguţ. Nu demult, cînd se simţise ea rău şi trebuise să stea o zi în casă, i-a citit o poveste cu stafii şi i-a prăjit pîine. Altă dată, pe cînd mai trăia mama, merseseră cu toţii la picnic, pe măgura Howth. Ţinea minte cum îşi pusese taică-său boneta mamii pe cap, ca să-i facă pe copii să rîdă.
Timpul trecea — ar fi trebuit să plece. Dar continua să şadă la fereastră, cu capul rezemat de perdele, inspirînd mirosul creionului prăfuit. De departe, din josul uliţei, se auzea cîntînd o flaşnetă. O ştia, melodia aceea. Ciudat că tocmai în seara asta venea să-i amintească făgăduiala ce i-o făcuse mamei, făgăduiala să-i ţină pe toţi laolaltă, cît are să poată, îşi amintea de ultima seară, pe cînd bolea maică-sa; parcă se vedea iar în odaia înăbuşitoare şi întunecată, de partea cealaltă a coridorului; de afară se auzea o melodie tristă, italienească. Îi ziseră flaşnetarului să plece şi-i dădură şase peni. Îşi amintea cum se înapoiase tata în odaia bolnavei şi spusese cu glas stingherit:
  Fir-ar să fie de italieni! Vin aici, la noi! Cufundată-n gînduri, simţea strecurîndu-i-se pînă în adîncul fiinţei, ca o vrajă, viziunea jalnică a vieţii ce-o dusese maică-sa — acea viaţă de jertfe mărunte, sfîrşită în nebunie. Se înfiora — parcă auzea iar glasul mamei, repetînd întruna, cu neroadă stăruinţă: „Derevaun Seraun! Derevaun Seraun!" (injurătură irlandeză)
Se ridică într-o subită pornire de groază. Să scape! Trebuie să scape! Frank o s-o salveze. Are să-i dea viaţă, poate şi dragoste. Voia să trăiască. De ce să fie nenorocită? Avea şi dînsa dreptul la fericire. Frank are s-o ia în braţe, are s-o cuprindă cu braţele lui. Are s-o scape.
Sta în forfota mulţimii, în gara din North Wall. Frank îi ţinea mîna şi ea ştia că-i vorbeşte; îi tot spunea ceva despre călătorie. Gara era plină de soldaţi cu bagaje mohorîte. Prin porţile larg deschise ale docurilor, zări în treacăt vaporul, zăcînd lîngă zidul cheiului, ca o namilă neagră, cu ochiurile luminate. Ea nu răspundea nimic, îşi simţea obrajii palizi şi reci; dintr-o pîclă de deznădejde, se ruga lui Dumnezeu s-o călăuzească, să-i arate care-i era datoria. Vaporul trimise în ceaţă un fluierat prelung şi jalnic. Dacă pleca, mîine avea să fie pe mare, cu Frank, plutind în nori de aburi spre Buenos Aires. Biletele de vapor erau cumpărate. Putea să mai dea înapoi după tot ce făcuse el pentru dînsa? Deznădejdea îi trezea o greaţă în tot trupul şi buzele i se mişcau mereu, în rugăciune tăcută şi fierbinte.
Larma unui clopot se năpusti asupra inimii ei. Frank îi apucă mîna:
  Haide!
Toate mările lumii se rostogoleau înverşunate spre inima ei. Frank o trăgea către ele; avea s-o înece. Se agăţă strîns, cu amîndouă mîinile, de bara de fier.
  Haide!
  Nu! Nu! Nu! Era cu neputinţă.
Mîinile ei strîngeau sălbatic fierul. Aruncă spre mare un strigăt de chin.
— Eveline! Evy!
Frank se repezise dincolo de barieră şi-i striga să-1 urmeze. Lumea îi ţipa să se urnească, dar el tot o mai chema.
Întoarse spre dînsul o faţă albă, inertă, ca de animal neputincios. Ochii ei nu-i dădeau nici un semn de dragoste, de rămas-bun sau de recunoaştere.
James Joyce - Dubliners



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!