La
două după-amiaza, autobuzul cu turişti părăsi staţia din Monterey, pornind
într-un tur al peninsulei. Şi în vreme ce
înainta pe atît de lăudatul în reclame "Circuit de şaptesprezece mile",
călătorii priveau iscoditori casele falnice ale unor oameni foarte bogaţi. Turiştii
se simţeau puţin jenaţi cînd se uitau pe geamurile prăfuite, ca şi cum s-ar fi
uitat pe gaura cheii, dar păstrau sentimentul ca sunt totuşi nişte
privilegiaţi. Autobuzul se tîrî prin oraşul Carmel, trecu peste o colină şi
ajunse la Misiunea Carmelo, cea cu cupola gîrbovită, iar acolo tînărul şofer
trase pe dreapta şoselei şi îşi ridică picioarele pe tabloul de bord, rămănînd
în aşteptarea pasagerilor conduşi de ghid prin interiorul întunecat al vechii
biserici.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
Se afișează postările cu eticheta Pasunile Raiului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pasunile Raiului. Afișați toate postările
miercuri, 7 noiembrie 2012
duminică, 4 noiembrie 2012
Păşunile Raiului(11)
In anii cincizeci, cînd a venit în vestul
îndepărtatat, Richard Whiteside a cercetat exploatările aurifere şi a renunţat
la ele ca obiect al strădaniilor sale. "Pămîntul nu dă decît o singură
recoltă de aur, şi-a spus el. Iar cînd recolta asta se împarte la o mie de
arendaşi, nu-l poate hrăni pe niciunul prea multă vreme. Asta-i gospodărire
proastă."
joi, 1 noiembrie 2012
Păşunile Raiului(10)
Cînd
s-a născut Pat Humbert, părinţii lui erau oameni de vîrstă mijlocie;
îmbătrîniseră, deveniseră năzuroşi şi înrăiţi înainte ca el să fi împlinit
douăzeci de ani. Toată viaţa lui Pat se desfăşurase într-o atmosferă stătută,
încărcată de boală şi de suferinţe, de văicărelile şi vanităţile bătrîneşti. Cît
timp fusese adolescent, părinţii nu ţineau seamă de părerile lui, sub cuvînt că
e necopt. Îi spuneau: "Cînd o să fii şi tu de vîrsta noastră, altfel o să
vezi lucrurile". Mai tîrziu, i-au duşmănit tinereţea, fiindcă era scutită
de suferinţe. Bătrîneţea, lăsau ei să se înţeleagă, e o stare privilegiată, o
stare asemănătoare divinităţii în ce priveşte prestanţa şi infailibilitatea.
Pînă şi reumatismele deveneau ceva demn de invidiat, ca preţ al marii înţelepciuni
venite odată cu bătrîneţea. Pat fusese învăţat să creadă că nimeni şi nimic nu poate
avea vreun merit atîta vreme cît e tînăr. Tinereţea nu era decît o stare de
stîngăcie şi o şovăielnică perioadă de pregătire pentru splendoarea vîrstei
înaintate. Tinereţea nu trebuia să cunoască altă preocupare în afara de
împlinirea datoriilor faţă de cei bătrîni, de respectul şi veneraţia cuvenite
bătrîneţii. Pe de altă parte, vîrstnicii nu erau datori cu niciun gest de bunăvoinţă faţă de tineri.
marți, 23 octombrie 2012
Păşunile Raiului(9)
Cea
mai admirată dintre toate fermele de la Păşunile Raiului era aceea a lui
Raymond Banks. Raymond creştea nu mai puţin de cinci mii de găini albe şi o mie
de raţe tot albe. Ferma se afla pe platoul dinspre nord, cel mai frumos loc din
toată regiunea. Raymond îşi împărţise pămîntul în suprafeţe pătrate de lucernă
şi varză furajeră. Coteţele lui lungi şi joase erau atît de des văruite, încît
totdeauna arătau noi şi imaculate. La ferma lui nu puteai zări nici urmă din
gunoaiele specifice crescătoriilor de păsări.
sâmbătă, 13 octombrie 2012
Păşunile Raiului (8)
Molly
Morgan coborî din tren la Salinas şi aşteptă autobuzul vreme de trei sferturi
de ceas. In automobilul acela mare nu erau decît şoferul şi Molly.
− Ştiţi, spuse Molly, n-am mai fost
niciodată pînă acum la Păşunile Raiului. E departe de la autostradă?
−
Cam vreo trei mile, răspunse şoferul.
− Şi e vreo maşină cu care să mă pot duce
pînă la vale?
−
Nu, n-aveţi maşini, dacă nu vă aşteaptă cineva.
−
Dar cum ajunge lumea acolo?
Şoferul trecu peste trupul lipit pe şosea
al unui iepure, lăsînd să se vadă o oarecare satisfacţie. Dar găsi cu cale să
se scuze:
−
Eu nu-i calc decît dacă sunt morţi. Pe întuneric, dacă se zăpăcesc în lumina
farurilor, caut să-i ocolesc.
luni, 8 octombrie 2012
Păşunile Raiului (7)
Bătrînul
Guiermo Lopez muri cînd fetele lui se făcuseră de multişor mari şi le lăsă patruzeci
de acri de coastă stîncoasă şi niciun ban. Trăiau într-o cocioabă de scînduri
cu pereţii văruiţi în alb şi cu un chiler, o fîntînă şi un şopron alături. Pe pămîntul
acela vlăguit nu creştea de fapt nimic, în afară de ciulini şi salvie seacă, şi
cu toate că surorile trudeau din răsputeri la o mică grădină, nu izbuteau să
culeagă decît foarte puţine legume. O vreme, cufundate într-un fel de martiriu
întunecat, au răbdat de foame, dar pînă la urmă nevoile trupului au fost mai
puternice. Erau prea grăsane şi prea voioase din fire ca să ajungă martire pentru
o chestiune străină de religie, cum este mîncatul. Intr-o bună zi, Rosei îi
veni o idee.
duminică, 30 septembrie 2012
Păşunile Raiului (6)
Junius
Maltby era un tînăr mărunţel, dintr-o familie bună şi cultivată, şi primise o
educaţie îngrijită. Dupa moartea tatalui său, care dăduse faliment, Junius se
încurcă adînc în treburile unui birou, iar pentru a se desprinde din ele, nu
prea se strădui vreme de zece ani.
După
lucru, Junius se retrăgea în camera lui mobilată, potrivea pernele fotoliului
şi îşi petrecea seara citind. Socotea eseurile lui Stevenson drept aproape cel
mai bun lucru scris în englezeşte; recitise de multe ori Călătorii cu un măgar.
sâmbătă, 22 septembrie 2012
Păşunile Raiului (5)
Helen
Van Deventer era o femeie înaltă, cu trăsături ascuţite, dar frumoasă la chip
şi cu ochi nefericiţi. O viguroasă conştiinţă a tragediei îi străbătuse
întreaga viaţă. La cincisprezece ani, după ce îi fusese otrăvită pisica de
Angora, arătase ca o văduvă. A ţinut doliu dupa ea vreme de şase luni, nu în
îmbrăcăminte, ci prin glas scăzut şi gesturi reţinute. După moartea tatălui,
survenită la sfîrşitul celor şase luni, doliul a continuat fără întrerupere.
S-ar fi zis că era însetată de tragedie, iar în privinţa asta viaţa se arătase
foarte darnică faţă de ea. La douăzeci şi cinci de ani se măritase cu Hubert
Van Deventer, un bărbat rubicond, mare amator de vînătoare, obişnuit să
petreacă şase luni pe an în aer liber încercînd să împuşte tot soiul de
vietăţi. La trei luni după cununie, s-a împuşcat singur, împiedicîndu-se într-un
rug de rnure. Hubert era un bărbat deosebit de generos. Pe cînd trăgea să
moară, întins sub un copac, unul dintre tovarăşii săi l-a întrebat dacă are de
lăsat vreo vorbă pentru nevastă-sa.
joi, 20 septembrie 2012
Păşunile Raiului (4)
Obîrşia
lui Tularecito rămîne învăluită în taină, iar felul cum a fost el găsit
alcătuieşte o legendă în care cei din Păşunile Raiului refuză să creadă, la fel
cum refuză să creadă în strigoi.
Franklin
Gomez avea un slujitor, un indian din Mexic pe nume Pancho - atît, niciun alt nume.
O dată la fiecare trei luni, Pancho îşi aduna economiile şi se ducea la
Monterey să-şi mărturisească păcatele, să-şi facă penitenţa, să fie absolvit şi
să se îmbete, toate în ordinea arătată. Dacă izbutea să nu ajungă-n puşcărie,
după ce se închideau cîrciumile Pancho se urca în cabrioleta lui şi adormea.
Calul îl ducea pînă acasă, unde sosea chiar la revărsatul zorilor, deci la
vremea potrivită ca să mănînce ceva şi să treacă la treabă. La sosire, Pancho
totdeauna dormea tun; asta e pricina pentru care a stîrnit atîta vîlvă la fermă
atunci cînd, într-o bună dimineaţă, a năvilit în goana mare a calului la arcul
vitelor nu numai treaz, dar şi ţipînd cît îl ţinea gura.
Franklin
Gomez s-a îmbrăcat şi s-a dus să-l cerceteze pe slujitorul lui de la fermă.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Păşunile Raiului (2)
Pentru
cei din Păşunile Raiului, ferma Battle era blestemată, iar pentru copiii lor
era bîntuită de strigoi. Oricît de bun i-ar fi fost pămîntul, fertil şi cu apă
din belşug, nimeni din vale nu rîvnea la ea, nimeni n-ar fi fost dispus sa
trăiască în casa aceea, fiindcă pămîntul şi casele ce-au fost cîndva îngrijite,
îndrăgite şi muncite, iar pînă la urmă părăsite, par totdeauna încărcate de
tristeţe şi de ameninţare. Copacii care cresc în jurul unei case pustii sunt întunecaţi,
iar umbrele aruncate de ei pe faţa pămîntului prind forme pline de ciudate înţelesuri.
joi, 13 septembrie 2012
Păşunile Raiului(1)
Unu
Pe
vremea cînd se clădea Misiunea Carmelo din California de Sus, adică pe la 1776,
o ceată de douăzeci de indieni convertiţi s-au lepădat de credinţă într-o bună
noapte, iar dimineaţa şi-au părăsit colibele. În afară de faptul că era o pildă
proastă, schisma asta neînsemnată paraliza activitatea carierelor de lut unde
se făceau cărămizi de chirpici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)