Păşunile Raiului(10)

Cînd s-a născut Pat Humbert, părinţii lui erau oameni de vîrstă mijlocie; îmbătrîniseră, deveniseră năzuroşi şi înrăiţi înainte ca el să fi împlinit douăzeci de ani. Toată viaţa lui Pat se desfăşurase într-o atmosferă stătută, încărcată de boală şi de suferinţe, de văicărelile şi vanităţile bătrîneşti. Cît timp fusese adolescent, părinţii nu ţineau seamă de părerile lui, sub cuvînt că e necopt. Îi spuneau: "Cînd o să fii şi tu de vîrsta noastră, altfel o să vezi lucrurile". Mai tîrziu, i-au duşmănit tinereţea, fiindcă era scutită de suferinţe. Bătrîneţea, lăsau ei să se înţeleagă, e o stare privilegiată, o stare asemănătoare divinităţii în ce priveşte prestanţa şi infailibilitatea. Pînă şi reumatismele deveneau ceva demn de invidiat, ca preţ al marii înţelepciuni venite odată cu bătrîneţea. Pat fusese învăţat să creadă că nimeni şi nimic nu poate avea vreun merit atîta vreme cît e tînăr. Tinereţea nu era decît o stare de stîngăcie şi o şovăielnică perioadă de pregătire pentru splendoarea vîrstei înaintate. Tinereţea nu trebuia să cunoască altă preocupare în afara de împlinirea datoriilor faţă de cei bătrîni, de respectul şi veneraţia cuvenite bătrîneţii. Pe de altă parte, vîrstnicii nu erau datori cu niciun gest de  bunăvoinţă faţă de tineri.

La vîrsta de şaisprezece ani, toate greutăţile fermei căzură pe umerii lui Pat. Taică-său se retrase într-un balansoar aşezat lîngă sobă, de unde emitea ordine, decrete şi mustrari. Familia Humbert locuia într-o casă de fermă veche, prost împarţită, cu cinci încăperi: un salon rece şi groaznic, totdeauna încuiat, o cameră de toate zilele searbădă şi neaerisită, mereu încărcată cu mirosuri înţepătoare de alifii şi doftoricale, două camere de dormit şi o bucătărie mare. Bătrînii stăteau în balansoare doldora de perne şi se jeluiau amarnic dacă Pat nu-şi lăsa treaba la cîmp şi nu venea de mai multe ori pe zi să înteţească focul. Către sfîrşitul vieţii, l-au urît cu adevărat, din pricină că era tînăr.

Şi au trăit viaţă lungă. Pat avea treizeci de ani cînd au murit, la o lună unul după celălalt. Erau nefericiţi, înăcriţi şi profund nemulţumiti de viaţă, dar se agăţau totuşi cu îndîrjire de slabele ei licăriri şi nu şi-au dat duhul decît după lupte îndelungate. Au fost două luni de groază pentru Pat. Trei săptămîni la rînd şi-a vegheat mama ţintuită la pat, în neputinţă de a face vreo mişcare, dînd semn de viaţă doar prin horcăitul aerului ce-i intra şi ieşea din plămîni. Cînd încerca s-o aşeze mai comod, îl privea cu ochi împietriţi şi acuzatori. Chiar şi după ce muri, ochii ei încă îi mai făceau reproşuri.

Pat descuie îngrozitorul salon; vecinii stăteau în rînduri dinaintea sicriului, de parcă ar fi fost spectatori asistînd la oficierea slujbei. Dinspre camera de dormit se auzea plînsul mofturos al bătrînului domn Humbert.

A doua perioadă de veghere la căpătîiul unui bolnav începu imediat după cea dintîi înmormîntare şi dură alte trei săptămîni. Pe urmă vecinii s-au aşezat în rînduri dinaintea altui sicriu. Înainte de cele două înmormîntări, salonul rămăsese întotdeauna încuiat, în afară de zilele cînd se facea dereticatul lunar. Obloanele rămîneau trase pentru a feri de bătaia soarelui covoarele verzi de pe jos. In mijlocul camerei se afla o masă cu tăblie de marmură şi picioare aurite, acoperite cu o tapiţerie înfăţişînd Angelus-ul lui Millet, iar deasupra era o Biblie uriaşă cu copertele bogat ornamentate.

Şi în dreapta şi în stînga Bibliei se aflau vase scunde cu buchete îndesate de imortele. Mai erau acolo patru banchete, cîte una lîngă fiecare perete; două purtau acum sicriul, iar două stăteau la dispoziţia celor veniţi la înmormîntare. Pe pereţi atîrnau două mari tablouri încadrate în rame aurii, fotografii mărite ale bătrînului Humbert, cu priviri posomorîte şi fără viaţă, dar în aşa fel făcute încît privirile lor să-l urmărească pe privitor în orice loc din cameră. Al treilea tablou înfăţişa trupul neînsufleţit al lui Elaine în barca ce plutea pe rîul împuţinat şi trist. Giulgiul se întindea peste copastie şi atîrna în apă. Pe o masă din colţ se afla un clopot mare de sticlă şi sub el trei grauri împăiaţi, pe-o creangă de cireş. Atît de rece şi de funebru era salonul acesta, încît în el nu intrau decît trupuri fără viaţă şi cei veniţi să le privegheze. Intr-adevar, era un fel de mică morgă particulară. Pat văzuse un unchi şi trei mătuşi pornind spre mormînt din salonul casei lui părinteşti.Pat rămase tăcut lîngă mormînt în vreme ce vecinii clădeau o mică moviliţă de pămînt. Mormîntul maică-sii se şi scufundase puţin, lăsînd în jurul moviliţei de pămînt o crăpătură neregulată. Oamenii aranjau acum moviliţa cea nouă, făcîndu-i culme dreaptă şi netezindu-i laturile. Se pricepeau să lucreze pămîntul; le plăcea să facă treabă bună cu el, fie că trăgeau brazde, fie că aranjau morminte. După ce totul era fără cusur, încă mai umblau în jurul lui, bătătorindu-l uşurel ici şi colo. Femeile se întorseseră la trăsuri şi îşi aşteptau bărbaţii. Fiecare

dintre ei se apropie de Pat, îi strînse mîna şi îi murmură cîteva cuvinte solemne de încurajare prietenească. Toate căruţele, şaretele şi trăsurile plecară pe rînd, pierzîndu-se una cîte una în depărtare. Totuşi, Pat rămînea mai departe în cimitir, uitîndu-se la cele două morminte. Acum, cînd nimeni nu-i mai pretindea nimic, nu ştia ce să facă. Toamna plutea în văzduh, miresmele ei pătrunzătoare şi adierile-i nestatornice se întindeau pe faţa pămîntului şi apoi se pierdeau în înalt. Porumbei sălbatici stăteau înşiruiţi pe gardul cimitirului, toţi cu capetele în aceeaşi parte şi toţi neclintiţi. O bucată cafenie de ziar flutură în bătaia vîntului şi veni să se agaţe de gleznele lui Pat. El se aplecă şi o culese, o cercetă cîteva clipe şi pe urmă o azvîrli. Dinspre drum se auzi scîrţîitul unor roţi de trăsuri. T.B. Allen legă calul de gard, veni lîngă Pat şi îi spuse cu glas stingherit:

− Ne-am gîndit ca în noaptea asta să nu te duci acasă. Dacă vrei, ne-ar face plăcere să vii la noi la cină astă-seară... şi să rămîi şi peste noapte, bineînţeles.

Pat se smulse din letargia care îl cuprinsese şi răspunse:

− Ar trebui să plec de-aici. Apoi îşi scormoni mintea, să găsească alt gînd. Aici nu mai sunt de folos nimănui.

−  E mai bine să pleci, spuse Allen.

− E greu de plecat, domnule Allen. Mi se pare că e un lucru de care uneori vrei să-ţi aduci aminte şi alteori ai vrea să-l dai uitării. Dar e greu să pleci, fiindcă ştii că atunci totul s-a sfîrşit... pentru vecie.

− Ei... Dar de ce nu vii să iei cina acasă la noi?

Pat rămăsese lipsit de orice apărare; mărturisi:

− Niciodată în viaţa mea n-am cinat în altă parte decît acasă. Lor - şi arătă cu capul înspre cele două morminte - lor nu le plăcea să iasă din casă după lăsarea întunericului. Aerul nopţii nu le făcea bine.

− Atunci, poate că ţi-ar face bine să mănînci la noi. N-ar trebui să te întorci în casa goală, cel puţin nu în noaptea asta. Omul trebuie să mai aibă puţină grijă şi de el, să se mai cruţe. Il luă pe Pat de braţ şi îl întoarse către poartă. Vii după mine cu căruţa ta.

Şi, pe cînd ieşeau pe poartă, o mică elegie îi scăpă de pe buze:

− Toamna e vremea cea mai potrivită pentru moarte. Ar fi cu totul nepotrivit să mori primăvara şi să nu mai afli niciodată cum au mers ploile şi nici cum s-au ales recoltele.

Toamna însă totul s-a încheiat.

− Lor nu le-ar păsa, domnule Allen. Niciodată n-au întrebat despre starea recoltelor şi duşmăneau ploaia din pricina reumatismului. Voiau să trăiască, şi nimic altceva. De ce – nu ştiu.

La cină avură friptură rece, cartofi prăjiţi cu puţină ceapă şi budincă de pîine cu stafide. Doamna Allen încercă să-l ajute pe Pat în durerea lui, vorbindu-i îndelung despre părinţi, amintind cît de buni şi de îndatoritori erau, stăruind în aprecieri despre cinstea tatălui şi faimoasele talente de gospodină ale mamei. Pat ştia că, în ce-i privea pe răposaţi, gazda minţea ca să-l sprijine pe el, şi n-avea nevoie de sprijin. Nu era deloc chinuit de durere. Letargia aceea completă încă nu-l părăsise, aşa că numai cu mari eforturi izbutea să se mişte sau să vorbească. Işi aducea aminte de ceva ce se întîmplase la înmormîntare. Cînd ridicaseră coşciugul de pe cele două banchete, unul dintre oameni se lovise de masa cu tăblie de marmură. Ca urmare, se răsturnase o vază cu imortele şi Biblia fusese împinsă de la locul ei. Pat ştia că, pentru rînduiala normală a lucrurilor, ar fi trebuit să pună totul la loc. Banchetele s-ar fi cuvenit să fie împinse lîngă pereţi şi Biblia reaşezată la locul ei obişnuit. In cele din urmă, ar fi trebuit să încuie iarăşi salonul. Amintirea mamei îi cerea să procedeze întocmai.

Soţii Allen stăruiră să rămînă la ei peste noapte, dar nu după multă vreme el îşi luă rămas-bun în chip destul de apatic şi se tîrî afară ca să înhame calul. Cerul era negru şi rece printre stelele strălucitoare, iar colinele murmurau stins în aerul din ce în ce mai rece. Prin starea aceea de apatie, Pat auzea tropot de copite, ţipetele păsărilor de noapte şi foşnetul vîntului printre frunzele mereu mai uscate. Dar pentru el mult mai reale erau glasurile părinţilor, aşa cum îi răsunau în minte. "Are să cadă bruma, spunea taică-sau. Nu pot să sufăr bruma, chiar mai rău decît şobolanii." Iar maică-sa adăuga: "Fiindcă veni vorba de şobolani... Mi se pare că sunt şobolani în pivniţă. Stau şi mă-ntreb dacă Pat o fi pus capcane anul trecut. I-am spus să pună, dar totdeauna uită să facă ce-i spun".

Pat răspundea glasurilor: "In pivniţă am pus otravă. Capcanele nu fac atîta treaba cît otrava". "O pisică ar fi cea mai bună, se văicărea maică-sa. Nu pot defel înţelege de ce n-avem niciodată o pisică, două. Pat niciodată n-are pisică." "Am adus şi pisică, mami, dar pisicile mănîncă hîrciogi, se sălbăticesc şi fug. N-am cum să ţin pisici."

La sosirea lui, casa arăta neagră şi nespus de tristă. Pat aprinse lampa cu oglindă şi făcu focul în sobă, ca să fie cald în bucătărie. In vreme ce lemnele trosneau îmbrăţişate de flăcări, el se aşeză într-un jilţ şi îşi dădu seama că se simte foarte bine. Ar fi grozav dacă şi-ar aduce patul în bucătărie şi l-ar aşeza lîngă sobă, să poată dormi acolo. Cît despre aranjatul casei, treaba asta putea s-o facă şi mîine sau în orice altă zi, de altminteri. Cînd deschise uşa camerei de toate zilele, fu întîmpinat de un val de aer îngheţat, lipsit de viaţă. Nările îi fură invadate de mirosul florilor funerare, al vechimii şi al medicamentelor. Se duse repede la camera lui de dormit şi îşi cără patul de fier în bucătăria încălzită şi luminată.

După o vreme, Pat suflă în lampă şi se vîrî în pat. Soba duduia domol. Un timp noaptea fu liniştită, dar apoi, încetul cu încetul, casa începu sa colcăie de un fel de viaţă duşmănoasă. Pat descoperi că trupul îi este rece şi încordat. Trăgea cu urechea să audă zgomote din odaia de toate zilele, scîrţîitul balansoarelor şi respiraţia sonoră a bătrînilor. Casa trosni şi, cu toate că aştepta să audă zgomote, Pat tresări violent. Capul şi picioarele i se acoperiră de sudoare. Fără să facă zgomot şi cu groaza în suflet, se strecură din pat şi încuie uşa dinspre camera de toate zilele. Pe urmă se întoarse la patul lui de fier şi se întinse pe el, tremurînd sub învelitoare. Noaptea devenise foarte liniştită, şi el se simţea singur.

Dimineaţa, Pat se trezi cu sentimentul limpede că are de împlinit nişte datorii. Incercă să-şi aducă aminte despre ce e vorba. Da, bineînţeles, Biblia trebuia aşezată la locul ei. Vaza cu imortele trebuia ridicată şi după aceea, în toată casa trebuia făcută curăţenie. Pat ştia că va trebui sa facă toate astea, în ciuda repulsiei pe care o simţea la gîndul de a deschide uşa dinspre camera de toate zilele. Mintea lui se ferea de lucrurile pe care ştia că are să le vadă cînd va deschide uşa - cele două balansoare, unul la stînga şi altul la dreapta sobei; pernele de

pe balansoare aveau să păstreze imprimate în ele forma trupurilor părinţilor săi. Cunoştea bine mirosurile de vechituri, de alifii şi de flori veştede ce-l aşteptau de cealaltă parte a uşii. Dar era vorba de o datorie. Şi trebuia s-o îndeplinească.

Aprinse focul şi îşi pregăti de mîncare. Şi se întîmplă ca, tocmai în timp ce-şi sorbea cafeaua fierbinte, să i se ivească în cuget un fel de a judeca în întregime străin stilului său de viaţă de pînă atunci. Gîndurile acelea cu totul neobişnuite ce se revărsau asupra lui îl uluiau atît prin îndrăzneala, cît şi prin simplitatea lor.

"De ce m-aş duce acolo? se întreba. Nimănui nu-i pasă, şi nici măcar nu ştie cineva. Nu trebuie să mă duc neapărat acolo, dacă nu vreau." Se simţea ca un băiat care chiuleşte de la şcoală ca să se plimbe printr-o pădure deasă şi fermecătoare. Dar, împotrivîndu-se libertăţii, glasul jeluitor al mamei îi răsuna în urechi: "Pat ar trebui să facă neapărat curăţenie în casă. Numai că Pat niciodată n-are grijă".

Şi deodată crescu în el bucuria răzvrătirii. „Ai murit! îi răspunse el glasului. Nu eşti decît ceva care se petrece în mintea mea. De-acum înainte nimeni nu mai poate aştepta de la mine să fac vreo treabă. Nimeni n-are să afle vreodată că nu fac lucruri pe care ar trebui să le fac. Nu intru acolo, şi niciodată n-am să mai intru acolo." Şi în vreme ce curajul îi mai era încă neabătut, se duse pînă la uşă, scoase cheia din broască şi o azvîrli în bălăriile mari din spatele casei, închise obloanele tuturor ferestrelor, în afara celor de la bucătărie, şi le ţintui cu piroane mari.

Bucuria proaspetei libertăţi nu dură multă vreme. In timpul zilei era ocupat cu munca la fermă, dar încă înainte de sfîrşitul zilei începu să-i fie parcă dor de vechile îndatoriri ce puteau să-i înghită ceasuri întregi şi să grăbească scurgerea timpului.Ştia că îi e groază să se ducă în casă, că îi e groază de formele imprimate în perne şi de Biblia mişcată de la locul ei. Incuiase în casă doi strigoi plăpînzi, dar nu le putuse lua puterea de a-l chinui.

In seara aceea, după ce îşi pregăti de mîncare pentru cină, se aşeză lîngă sobă. O singurătate înfiorătoare se abătu asupra lui ca o ceaţă dezolantă. Asculta sunetele tainice din casa bătrînă, şoaptele şi ciocăniturile slabe. Asculta cu atîta încordare, încît după o vreme prinse în auz scîrţăitul balansoarelor din odaia alăturată şi, într-un timp, chiar scrîşnetul capacului deşurubat de pe un borcan cu pomadă. Nu mai putu să îndure. Se duse la grajd, înhămă calul şi plecă la magazinul universal din Păşunile Raiului.

Trei bărbaţi stăteau în jurul sobei masive şi îi admirau cu încîntare ornamentele. Ii făcură loc lui Pat, să-şi tragă şi el un scaun. Niciunul dintre ei nu se uita la Pat, fiindcă un om în doliu se bucură în societate de aceleaşi imunităţi ca infirmii. Pat se aşeză pe scaun şi se uită la sobă, spunînd:

− Aduceţi-mi aminte să iau nişte făină înainte de plecare.

Toţi cei de faţă înţelegeau rostul acelor vorbe.

Ştiau că nu-i trebuie făină, dar oricare dintre ei, în împrejuriri asemănătoare, ar fi căutat o scuză cam de acelaşi fel. T.B. Allen deschise uşiţa sobei, se uită înăuntru, apoi scuipă în jar.

− Intr-o casă cum e aceea te simţi grozav de singur la început, spuse T.B. Allen.

Pat îi fu recunoscător, deşi în societate asemenea cuvinte constituiau o gafă.

− Mai am nevoie şi de nişte tutun şi de cartuşe pentru puşcă, spuse el ca să-i ofere un fel de răsplată.

După seara de atunci, Pat îşi schimbă modul de viaţă. Căuta cu tot dinadinsul grupurile de oameni. Ziua muncea la fermă, dar seara putea fi fără greş găsit acolo unde se mai aflau doi sau trei inşi. Cînd avea loc vreun bal sau vreo petrecere în clădirea şcolii, Pat venea devreme şi stătea pînă cînd pleca ultimul om. Fusese şi la casa lui John Whiteside; la incendii el sosea primul, în zilele de alegeri rămînea în localul de vot pînă la închidere. Oriunde se închega un grup de oameni, puteai fi sigur că şi Pat are să se înfăţişeze. Tot umblînd mereu după companie, ajunsese să aibă un soi de instinct, cu ajutorul căruia descoperea întîmplări mai de seamă, menite să atragă mulţimea.

Pat era un bărbat agreabil, cam stîngaci, cu nas mare şi fălci puternice. Semăna foarte mult cu Lincoln în tinereţe. Figura îi era tot atît de nepotrivită pentru îmbrăcăminte ca a lui Lincoln. Avea nări şi urechi mari şi pline de păr. Ai fi zis că nişte animale mici şi păroase se ascunseseră în ele. Nu se pricepea să întreţină o conversaţie: ştia că nu prea contribuie la succesul acelor reuniuni şi încerca să-şi răscumpere lipsa asta prin muncă, prin favoruri şi prin aranjamentele puse la cale. Ii plăcea să facă parte din comitetele de organizare ale balurilor de la şcoală, fiindcă aşa era mai simplu să se întrunească laolaltă cu ceilalţi membri ai comitetului şi să discute planurile; era gata să piardă seri întregi cu decorarea localului sau cu alergatul pe toată valea, pentru a împrumuta scaune de la o familie şi veselă de la alta. Dacă se întîmpla ca în vreo seară să nu dea peste nici un fel de reuniune, se urca în Ford şi se ducea pînă la Salinas, unde vedea două filme. După acele două prime nopţi de groaznică singurătate, n-a mai petrecut nicio seară în casa lui ferecată. Amintirea Bibliei, a fotoliilor şi a mirosurilor vechi de ani şi ani îl înspăimînta.

Şi vreme de zece ani a hoinărit Pat Humbert prin vale în căutare de tovărăşie. A făcut ce a făcut şi a fost ales în comitetul şcolar; s-a înscris la cluburile Masonii şi Vechii Camarazi de la Salinas, şi nu s-a auzit să fi lipsit vreodată de la o reuniune.

In ciuda unei atît de aprinse sete de tovărăşie, Pat nu se integra niciodată în grupul căruia i se alătura. S-ar fi putut spune mai curînd că rămînea pe margine, fără să deschidă vreodată gura dacă nu era întrebat. Lumea din vale considera prezenţa lui de neînlăturat. Il puneau la treabă fără niciun fel de milă şi nici nu prea-şi dădeau seama că el atîta aştepta. După ce reuniunile se încheiau, cînd Pat se vedea în cele din urmă nevoit să se ducă la el acasă băga repede camionul sub şopron şi, cu cea mai mare grabă, se vîra în pat. Incerca, dar cam fără succes, să dea uitării cumplitele încăperi de dincolo de uşă. Uneori imaginea lor i se strecura pînă la marginile conştiinţei. Acum praful trebuia să fie gros, iar pînzele de păianjen să umple toate colţurile şi să acopere toate mobilele. Dacă vedeniile astea izbuteau să-i înfrîngă apărarea şi să-i invadeze conştiinţa mai înainte de-a fi apucat să adoarmă, Pat tremura în pat şi recurgea la toate procedeele soporifice pe care le cunoştea.

Urîndu-şi atît de amarnic casa, nu mai avea grijă de ea. Clădirea veche se măcina în părăsire. Un trandafir Banksia cu flori albe, rămas vreme de ani şi ani doar un mărunt tufiş ţepos, se trezi deodată la viaţă şi se căţără pe faţada casei, îmbrăcă veranda, întinse ghirlande peste ferestrele închise şi atîrnă de streşini flamuri prelungi. In zece ani, casa ajunse să arate ca o mare movilă de trandafiri. Cînd treceau pe drum, oamenii se opreau în loc, să se minuneze de mărimea şi frumuseţea lor. Pat nici nu prea ştia de existenţa trandafirului. Dacă putea, alunga din minte orice gînd legat de casă.

Ferma Humbert era o fermă destul de mănoasă. Pat o îngrijea bine şi scotea bani din ea, şi cum cheltuielile lui erau tare modeste, strînsese la bănci vreo cîteva mii frumuşele de dolari. Iubea ferma pentru ea însăşi, dar o iubea şi fiindcă pe tot timpul zilei îl apăra de frică. Atîta vreme cît muncea, groaza de a fi singur, sihăstria care îi îngheţa sîngele în vine nu se putea năpusti asupra lui. Creştea fructe foarte bune, dar grija principală o acorda zmeurei şi murelor. Rîndurile de rugi pe spaliere mergeau paralel cu drumul. In fiecare an izbutea să-şi scoată pe piaţă zmeura şi murele înaintea oricărui alt fermier de pe vale.

Cînd familia Munroe s-a mutat la Păşunile Raiului, Pat avea patruzeci de ani. S-a bucurat mult c-o să-i aibă vecini. Apărea o nouă casă unde ar fi putut să-şi petreacă din vreme în vreme serile. La rîndul său, Bert Munroe, om prietenos din fire, se bucura să-l aibă pe Pat ca musafir.

Şi Pat era fermier priceput. Bert de multe ori îi cerea cîte un sfat. Pe Mae Munroe, Pat nu o băga prea mult în seamă; vedea doar că e o fată drăguţă şi pe urmă o uita. Nu i se întîmpla prea des să se gîndească la ceilalţi ca la nişte făpturi omeneşti de sine stătătoare, ci mai curînd ca la un antidot folosit împotriva otrăvurilor sihăstriei, ca refugiu din preajma strigoilor întemniţaţi.

Intr-o după-amiază de pe la începutul verii, Pat lucra la rugi. Ingenunchea printre rînduri şi, cu o săpăligă, afîna pămîntul la rădăcinile rugilor. Boabele începuseră să se formeze şi creşteau văzînd cu ochii, frunzele erau frumoase, de un verde-deschis. Pat muncea fără grabă. Ii plăcea munca asta şi nu era nici terorizat de perspectiva nopţii ce avea să vină, fiindcă urma să ia cina la familia Munroe.

Şi în vreme ce lucra, auzi glasuri dinspre drum. Deşi nu vedea nimic, fiind ascuns printre rugi, înţelese după sunetul glasurilor că doamna Munroe şi fiica ei Mae treceau prin dreptul casei lui. Deodată, o auzi pe Mae exclamînd cu încîntare:

− Ia uită-te, mamă! Ai mai văzut în viaţa ta un trandafir atît de frumos? Pat se opri din lucru, ca să asculte.

− E frumos, sigur că da, spuse doamna Munroe.

− Tocmai mă gîndeam de ce anume îmi aminteşte, continuă Mae. Mai ţii minte ilustrata cu casa aceea încîntătoare din Vermont? Unchiul Keller ne-a trimis-o. Casa de aici, cu trandafirii căţăaraţi pe ea, arată întocmai ca acea casă din ilustrată. Mi-ar plăcea să văd cum arată pe dinăuntru.

− Ei, în privinţa asta nu prea ai multe şanse. Doamna Allen spune că nimeni de pe toată valea n-a mai păşit acolo după moartea tatălui şi mamei lui Pat, iar asta s-a întîmplat acum zece ani. Nu mi-a spus dacă-i frumoasă ori nu.

− Cu un asemenea trandafir în exterior, nu se poate să nu fie frumoasă şi pe dinăuntru. Oare domnul Humbert ar fi dispus să mi-o arate şi mie odată?

Apoi cele două se depărtară şi nu se mai auzi ce-şi spuneau. După ce trecură, Pat se ridică în picioare şi se uită la trandafirul uriaş. Nu observase niciodată pînă atunci cît de frumos este - o claie de frunze verzi aproape cu totul acoperită de trandafiri albi. "E tare frumos, zise Pat.

Şi seamănă cu o casă frumoasă din Vermont. Seamănă cu o casă din Vermont şi... da, e într-adevăr frumos, e-o tufă frumoasă." Apoi, ca şi cînd ar fi văzut prin tufă şi prin pereţi, în faţa ochilor îi apăru imaginea salonului. Se întoarse grăbit la munca lui de la rădăcinile rugilor, silindu-se să-şi alunge din minte orice gînd privitor la casă. Insă cuvintele rostite de Mae îi sunau mereu şi mereu în urechi: "Trebuie să fie frumos înăuntru". Se întreba cum o fi arătînd interiorul unei case din Vermont. Cunoştea casa mare şi trainic clădită a lui John Whiteside şi, la fel ca toată lumea de pe vale, admirase confortul plăcut din locuinţa lui Bert Munroe, dar o casă frumoasă nu văzuse niciodată, adică o casă despre care să poată spune pe drept cuvînt că e frumoasă. Revăzu rînd pe rînd cu gîndul toate casele pe unde fusese, dar niciuna dintre ele nu se potrivea cu ceea ce avusese Mae în gînd. Işi aduse aminte de o poză văzută într-o revistă; odăi cu podele lucioase, cu lemnărie albă şi scară interioară; s-ar fi putut să fi fost Mount Vernont. Poza aceea îl impresionase. Poate că la o asemenea casă se gîndise Mae. Ar fi vrut să poată vedea pe ilustrată casa aceea din Vermont, dar, dacă le-ar fi rugat să i-o arate, ele ar fi înţeles că stătuse şi ascultase ce vorbesc. Pe cînd se gîndea la toate astea, Pat fu copleşit de dorinţa de a vedea o casă frumoasă asemănătoare cu a lui. Lăsă pe dată săpăliga din mînă şi se duse în faţa casei. Intr-adevăr, trandafirul era minunat. Acoperea ca un baldachin veranda şi împrăştia spuza de stele albe peste ferestrele ferecate. Pat se întrebă de ce oare nu observase nimic pînă atunci.

In seara aceea făcu ceva ce nici nu i-ar fi putut trece prin gînd mai înainte. In pragul casei Munroe renunţă la o invitaţie ce i-ar fi oferit prilejul să-şi petreacă seara în compania altora.

− Am la Salinas nişte treburi urgente şi trebuie neaparăt să mă ocup de ele, explică Pat. Aş putea pierde nişte bani dacă nu mă reped chiar acum.

Cum ajunse la Salinas, se duse direct la biblioteca publică.

− Aveţi cumva nişte poze cu case din Vermont... case frumoase? îl întrebă pe bibliotecar.

− S-ar putea să găsiţi cîteva prin reviste. Poftiţi! Am sa vă arăt unde să căutaţi.

La ora de închidere, au trebuit să-i atragă atenţia. Găsise poze cu interioare, dar nişte interioare cum nu-şi închipuise niciodată că ar putea să existe. Camerele erau alcătuite după un plan anume; fiecare decoraţie, fiecare piesă a mobilierului, pînă şi podelele şi pereţii se armonizau, erau o parte dintr-un plan. O adîncă şi instinctivă înzestrare a lui în privinţa asortărilor, a culorilor şi a liniilor se trezise în faţa acelor poze. Nu ştiuse că nişte camere pot să arate aşa, totul închegat într-un întreg. Orice cameră văzută de el pînă atunci era rezultatul unei treptate şi întîmplătoare acumulări. Mătuşa Sophie trimitea o vază, şi tata cumpăra un fotoliu. Puseseră o sobă înlăuntrul şemineului, fiindcă dădea mai multă căldură; Sperry Flour Company scosese un calendar mare, iar mama luase poza cea mai frumoaă şi o pusese în ramă; o casă de comenzi prin poştă făcea reclamă unei lămpi de un fel nou. Aşa se alcătuia înfăţişarea unei încăperi. Dar din pozele acelea se vedea bine că avusese cineva o idee, şi tot ce se afla în camerele din poze făcea parte din aceeaşi idee. Cu puţin înainte de închiderea bibliotecii, dăduse peste două poze alăturate. Una înfăţişa o cameră asemenea celor cunoscute

de el, iar chiar lîngă ea se arăta o alta poză înfăţişînd aceeaşi cameră, dar fără nimic din talmeş-balmeşul dinainte, şi cu ideea întruchipată acolo. Nu mai semăna nici pe departe cu ce fusese înainte. Pentru prima oară în viaţă, Pat ardea de nerăbdare să ajungă acasă. Voia să se întindă în pat şi să se gîndească, fiindcă o ciudată idee nouă se zbătea să prindă fiinţă în adîncurile minţii lui.

In noaptea aceea n-a putut să doarmă. Avea în cap prea multe planuri. La un moment dat, se ridică din pat şi aprinse lampa ca să-şi cerceteze contul la bancă. Doar cu puţin înaintea zorilor se îmbrăcă, îşi pregăti masa de dimineaţa şi, în vreme ce mînca, privirile i se tot furişau către uşa încuiată. In ochi îi strălucea lumina unei bucurii răutăcioase. "Trebuie să fie întuneric înăuntru, zise deodată. Ar fi mai bine să deschid obloanele, înainte de a intra acolo."

După ce se făcu în cele din urmă lumină, luă o rangă şi dădu înconjur casei, oprindu-se în drum şi deschizînd cu forţa obloanele bătute în cuie. De cele de la ferestrele salonului nu se atinse, fiindcă nu voia să strice dantelăria de trandafiri. In cele din urmă se întoarse în  bucătărie şi se opri dinaintea uşii încuiate. O clipă, vechea vedenie îl făcu să împietrească, "Dar n-o să dureze decît un minut, se încurajă singur. Numaidecît încep să sfărîm totul."

Ranga se balansă în aer şi trosni izbind clanţa. Uşa se deschise năvalnic, ţipînd cu jale din balamalele-i neunse, şi îngrozitoarea încăpere i se înfăţişă dinaintea ochilor. Din pricina pînzelor de păianjen părea că o ceaţă pluteşte prin aer; un iz de mucegai şi de lucruri vechi năvălea pe uşă. Cele două balansoare se aflau acolo, de-o parte şi de cealaltă a sobei ruginite. Chiar şi sub praful gros putea distinge micile adîncituri din perne. Dar nu ele erau izvorul groazei lui. Pat ştia bine unde se află miezul spaimelor. Străbătu repede camera, ştergîndu-şi din mers pînzele de păianjen de pe ochi. Salonul era tot întunecat, fiindcă obloanele de la ferestre rămăseseră închise. Nu trebui să orbecăiască pentru a ajunge la masă; ştia cu precizie locul unde se afla. Nu-l bîntuise oare imaginea ei vreme de zece ani? Ridică masa cu Biblie cu tot, alergă spre ieşire, trecînd prin bucătărie, şi le azvîrli grămadă în curte. Acum putea să lucreze mai încet. Spaima pierise. Ferestrele erau atît de înţepenite, încît se văzu silit să folosească ranga pentru a le putea deschide. Mai întîi au ieşit balansoarele, rostogolindu-se şi ţopăind de îndată ce-au atins pămîntul, pe urmă tablourile, ornamentele de pe consolă, graurii împăiaţi.

Şi după ce toată mobila, învelitorile, scoarţele şi vazele zăceau împrăştiate pe sub ferestre, Pat smulse covoarele şi le făcu şi pe ele grămadă în curte. La sfîrşit aduse găleţi cu apă şi stropi din belşug pereţii şi tavanul. Indeletnicirea asta îi făcu o nespusă plăcere. Cînd azvîrli scaunele afară, le trînti în aşa fel încît să le rupă picioarele. In vreme ce apa se îmbiba în tapetul de hîrtie, vechi şi înnegrit, adună toate mobilele de pe sub ferestre, le aşeză grămadă şi le dădu foc. Ţesăturile vechi şi mucegăite şi lemnul lăcuit ardeau molcom şi trist, răspîndind în jur o putoare scîrboasă de praf şi umezeală. Flăcările nu s-au înălţat decît după ce a azvîrlit asupra mormanului o căldare de gaz. Masa şi canapelele trosneau, eliberîndu-şi strigoii în pîrjolul flăcărilor. In culmea fericirii, Pat stătea şi supraveghea rugul.

"V-a plăcut să staţi acolo atîta amar de ani, nu-i aşa? strigă Pat. Credeaţi că niciodată n-o să am destulă tărie ca să vă dau pradă focului. Ei, n-aş vrea decît să mai zăboviţi pe-aici ca să vedeţi ce am să fac eu, gunoaie putrede şi împuţite ce sunteţi!" Covoarele verzi arseră pînă la capăt şi lăsară în urmă cărbuni roşii, pufoşi. Vechile vaze şi căni se sfărîmară bucăţele din pricina căldurii. Pat prindea în auz sfîrîitul mentolului şi al alifiilor care se scurgeau din borcane şi fierbeau în foc. Simţea că tronează la moartea duşmanului său. Nu se desprinse de lîngă rug decît atunci cînd din toate lucrurile acelea mai rămăseseră doar tăciuni. Intre timp pereţii se umeziseră bine şi tapetul se desprindea în fîşii late şi prelungi.

In după-amiaza aceea, Pat se duse la Salinas şi cumpără toate revistele de decoraţiuni interioare pe care le putu găsi. Seara, după ce mîncă, cercetă pagină după pagină. In cele din urmă, găsi într-o revistă camera ideală. Despre unele dintre celelalte mai avea cîte o îndoială; despre asta, niciuna. Şi putea s-o facă uşor. Dacă dărăma peretele dintre odaia de toate zilele şi salon, avea o încăpere lungă de treizeci de picioare şi lată de cincisprezece. Ferestrele trebuiau lărgite, şemineul mărit, iar podelele frecate bine cu glaspapir, apoi vopsite şi  lustruite. Ştia că e în stare să facă toate astea. Il furnica prin degete, de nerăbdător ce era să se apuce de treabă. "Mîine încep”, îşi spuse. Pe urmă un alt gînd îl făcu să se oprească. „Ea crede că şi acuma e frumos. N-ar fi prea potrivit s-o las să afle că de-abia de mîine încolo începe. Ar pricepe că am auzit-o vorbind despre casa din Vermont. Nu-i bine să las lumea să afle ce fac. S-ar întreba ce m-a apucat”. Se întreba şi el ce l-o fi apucat... „Da' ce naiba îi interesează pe ei de ce o fac? încercă el să se lămurească. Nu-s obligat să trec din om în om şi să povestesc de ce fac ce fac. Astea-s socotelile mele. Pe legea mea! Am să lucrez numai noaptea", conchise Pat, rîzîndu-şi în barbă. Ideea de a-şi transforma în secret casa îl entuziasma. N-avea decît să lucreze singur, şi nimeni nu mai putea să afle. Pe urmă, cînd totul ar fi fost pus la punct, ar fi fost treabă sirnplă să invite pe cîţiva la el şi să pretindă că aşa fusese dintotdeauna. Nimeni nu-şi mai aducea aminte cum arătase casa cu zece ani în urmă.

Işi rîndui viaţa în felul următor: ziua lucra la fermă, iar noaptea se năpustea în casă, cuprins de fericire. Poza încăperii ideale stătea în bucătărie, prinsă cu ţinte pe perete. Pat o cerceta de douăzeci de ori pe zi.Şi, în vreme ce încheia tocurile ferestrelor, întindea tapetul de culoare azurie, dădea lemnăria cu lac crem, vedea în faţa ochilor încăperea definitiv pusă la punct. Dacă avea nevoie de materiale, seara tîrziu se repezea pînă la Salinas şi se întorcea numai după ce se lăsase întunericul. Muncea pînă la miezul nopţii, şi se ducea la culcare sugrumat de fericire.

Oamenii de pe vale îi simţeau lipsa de la reuniunile lor. La magazin îl întrebau ce-i cu el, dar Pat avea scuza gata pregătită şi le explica:

− Urmez un curs din alea, prin corespondenţă. Seara stau şi învăţ.

Oamenii zîmbeau. Unui bărbat îi e greu să îndure singurătatea, ştiau şi ei. Fermierii burlaci totdeauna ajung să aibă cîte o ciudăţenie, mai devreme sau mai tîrziu.

− Şi ce înveţi, Pat?

− Ei, ce! Mai învăţ şi eu cîte ceva despre... construcţii.

− Ar trebui să te însori, Pat. Uite că anii trec şi înaintezi în vîrstă.

Pat se înroşea de furie şi zicea:

− Nu fi caraghios!

In vreme ce muncea la aranjatul încăperii, Pat se angaja într-un mic joc, iar lucrurile se desfăşurau cam aşa: încăperea era terminată şi fiecare mobilă pusă la locul ei. Focul ardea cu flăcări roşii; lămpile aruncau luciri difuze pe podelele lustruite şi pe mobilele sclipitoare. "Am să mă duc pînă acasă la ea şi am să-i spun, aşa dintr-odată: Am auzit că-ţi plac casele din Vermont. Nu! Aşa nu se poate să zic, am să-i spun: Iţi plac casele din Vermont? Ei, uite, am şi eu o cameră care seamană cu unele camere ale caselor din Vermont." Episodul acesta de introducere nu prea mergea niciodată în chip mulţumitor. Nu găsea calea cea mai potrivită pentru a o ispiti să vină în casa lui.Şi sfîrşea prin a sări peste partea asta. Avea să se gîndească la ea mai tîrziu. Acum ea intra în bucătărie. Bucătăria nu trebuia schimbată, fiindcă în felul acesta surpriza produsă de încăperea cealaltă devenea şi mai puternică. Se oprea dinaintea uşii, iar el se repezea şi deschidea.

Şi iată încăperea, cam întunecoasă, dar într-adevăr plină de lumină discretă. Lumina focului se revărsa ca o cascadă, şi lămpile se oglindeau în podele. Se puteau vedea draperiile de creton satinat şi tigrul cel grăsan de pe carpeta atîrnată deasupra consolei.

Vasul de cositor lucea cu vioiciune reţinută. Totul era cald şi tihnit. De fericire, lui Pat aproape că i se tăia respiraţia. Oricum ar fi însă, ea stătea în prag şi... ce-avea să spună? Da, dacă ar simţi şi ea ce simţea el, poate că n-ar spune nimic. Poate i-ar veni chiar să plîngă. Da, asta era ceva deosebit: sentimentul mulţumirii depline, în stare să te facă să plîngi. Poate ca ar sta acolo un minut sau două, privind numai. Pe urmă Pat ar spune: "Nu vrei să pofteşti înăuntru şi să stăm puţin?" Şi bineînţeles că atunci vraja s-ar destrăma. Ea ar începe să vorbească despre încăpere, cu fraze ciudat întretăiate. Iar Pat n-ar fi deloc stingherit de toate astea. "Da şi mie mi-a cam plăcut, totdeauna." Cuvintele acestea le rosti cu glas tare, fără să contenească din lucru. "Da, totdeauna am crezut şi eu că e destul de frumos. Abia ieri mi-a trecut prin gînd că poate ţi-ar face plăcere să vezi." Şi jocul se termina astfel: Mae stătea în fotoliul cel mare din faţa şemineului. Mîinile frumoase şi plinuţe se odihneau în poală. Şi, cum şedea aşa, o privire pierdută îi răsărea în ochi... Pat nu mergea niciodată mai departe cu jocul, fiindcă în clipa aceea se simţea cu totul copleşit de un soi de sfială. Dacă ar fi continuat, i s-ar fi părut că se uita furiş pe fereastră la doi oameni care vor să fie singuri. Momentul electrizant, momentul de maximă încordare al întregului joc, era cel în care deschidea uşa; momentul cînd ea rămînea în prag, înmărmurită de atîta frumuseţe.

După trei luni de muncă, încăperea era gata. Pat puse în buzunar poza din revistă şi se duse la San Francisco. Intră în birourile unui magazin de mobilă şi întinse poza pe masă, spunînd:

− Vreau o mobilă ca asta.

− Nu vă gîndiţi la piese autentice, nu-i aşa?

− Cum adică autentice?

− Adică... adică piese vechi. Nu le-aţi putea obţine sub treizeci de mii de dolari.

Pat se schimbă la faţă. Camera aceea a lui parcă stătea să se prăbuşească.

− Oho!... N-am ştiut.

− Vă putem însă oferi copii desăvîrşite după tot ce aveţi aici, îl asigură directorul.

− Da? Bine. E foarte bine. Şi copiile astea cît ar costa?

Directorul cheamă un agent de vînzări. Toţi trei au luat pe rînd piesă cu piesă şi directorul a început să facă o listă: o masă de perete, masă rabatabilă cu tăblie, mobilă, fotolii unul de lemn încrustat, unul cu tăblie de trestie şi spetează dreaptă, unul rabatabil, o banchetă; carpete, draperii de creton satinat, lămpi cu abajur mat şi ciucuri de cristal; un bufet deschis, porţelanuri fine pictate, sfeşnice de cositor şi candelabre.

− Aşa! Are să fie cam vreo trei mii de dolari, domnule Humbert. Pat se încruntă, cufundat în gînduri. La urma urmei, pentru ce ar economisi el banii? Intrebă:

− Cît de repede mi le puteţi trimite?

Rămas în aşteptarea veştii că mobila a sosit la Salinas, Pat frecă podelele pînă le făcu să lucească asemenea unui lac liniştit. Ieşea din încăpere mergînd de-a-ndăratelea şi ştergînd cu cîrpa urmele vagi lăsate de picioarele lui. Apoi, nu după multă vreme, lăzile sosiră la depozitul magazinului. A trebuit să facă patru drumuri cu camionul pînă la Salinas ca să le poată căra, şi pe toate patru le-a făcut în taină, la adăpostul întunericului. Toată treaba asta căpăta un aer de uneltire. Lăzile le desfăcu sub şopron. Cără în casă fotoliile şi mesele şi, uitîndu-se de nenumărate ori la poză, le aşeză pe fiecare exact la locul cuvenit. In noaptea aceea focul arse zdravăn, iar lămpile cu abajururi mate se oglindiră în podele, şi tigrul grăsan de pe carpeta atîrnată deasupra şemineului părea să tremure în lumina jucăuşă a flăcărilor.

Pat ieşi în bucătărie şi închise uşa în urma lui. Apoi, cît putu mai încet, o deschise din nou şi se uită înăuntru. Camera strălucea de căldură, de căldură primitoare. Sfeşnicele păreau încă şi mai somptuoase decît îşi închipuise el. In bufetul deschis, farfuriile prindeau scîntei pe marginile lor aurite. Pat rămase un moment în prag, străduindu-se să găsească tonul potrivit.

"Mie totdeauna mi-a plăcut încăperea asta, spuse cu glasul lui cel mai firesc. Abia ieri mi-a trecut prin cap că poate ţi-ar face plăcere s-o vezi." Tăcu, fiindcă un gînd îngrozitor i se ivise în minte. "Bine, dar nu poate veni singură. O fată, nu poate veni singură, seara, în casa unui bărbat neînsurat. Lumea ar începe să clevetească pe socoteala ei şi, pe urmă, ea singură n-ar face una ca asta." Era teribil de dezamăgit. "O să trebuiască să vină şi maică-sa cu ea. Dar... poate că maică-sa n-o să ne stingherească. N-are decît să rămînă aici, aşa... ca să nu ne stingherească."

Acum, cînd totul era pregătit, o şovăială paralizantă îl ţinea în loc. Seară după seară tot amîna clipa cînd ar fi urmat s-o poftească. Reluă jocul de atîtea şi de atîtea ori, pînă ajunse să ştie cu precizie unde avea să stea ea, cum avea să arate, ce-avea să spună. In privinţa celor pe care avea ea să le spună, dispunea de mai multe variante. Trecu o săptamînă, şi el tot rnai amîna vizita menită s-o aducă pentru a-i vedea casa.

Intr-o după-amiază îşi luă inima în dinţi, încordîndu-şi voinţa cu sforţări energice. "Nu pot să amîn la nesfîrşit. Mai bine mă duc în seara asta." Şi, după ce mîncă, îşi puse hainele cele mai bune şi porni pe jos către familia Munroe. Nu avea pînă acolo decît un sfert de milă. Nu se gîndea s-o poftească în seara aceea. Voia ca la venirea ei focul să duduie şi lămpile să strălucească. Era o noapte rece şi tare întunecoasă. Impiedicîndu-se în praful de pe drum, se  gîndea cu părere de rău la halul în care aveau să arate pantofii lui atît de grijuliu lustruiţi.

O mulţime de lămpi erau aprinse în casa familiei Munroe. In faţa porţii se aflau cîteva maşini. "E petrecere, îşi spuse Pat. Am s-o poftesc altă dată. Nu pot face treaba asta de faţă cu lume multă. Se gîndi chiar să se întoarcă îndărăt. Ar părea totuşi foarte ciudat dacă aş invita-o cînd o revăd prima dată după atîtea luni. S-ar putea să intre la cine ştie ce bănuieli."

Cînd intră în casă, Bert Munroe se repezi şi îl luă pe mînă, strigind:

− A venit Pat Humbert! Unde Dumnezeu ai stat ascuas pînă acuma, Pat?

− Am învăţat, în fiecare seară.

− Ia te uită, ce întîmplare fericită că tocmai acum ai picat! Mîine aveam de gînd să trec eu pe la dumneata. Eşti la curent cu noutăţile - nici vorbă!

− Ce noutăţi?

− Cum?! Mae şi Bill Whiteside se cunună sîmbăta viitoare. Voiam sa vin şi să te rog să ne dai o mînă de ajutor la nuntă. Facem totul în casă, numai cu nişte gustări, după cununie. Inainte de-a te fi apucat patima asta pentru învăţătură, la şcoală dădeai totdeauna o mînă de ajutor.

Il luă de braţ şi încercă să-l conducă de-a lungul holului. Din camera cea mai depărtată se auzea zvon de glasuri. Pat se împotrivi cu tărie. Puse în joc tot ce cîştigase în antrenamentele menite să-i asigure posibilitatea de a vorbi pe tonul cel mai indiferent.

− Felicitările mele, domnule Munroe. Zici că sîmbăta viitoare? Vă ajut cu cea mai mare plăcere. Nu, acuma nu pot să rămîn. Trebuie să mă duc neîntîrziat la magazin.

Strînse din nou mîna lui Bert şi, cu paşi rari, se îndreptă spre uşă.

Copleşit de suferinţă, voia să se ascundă undeva, în vreo vizuină întunecoasă unde nimeni să nu-l poată vedea. Fără să ştie ce face, o luă înspre casă. Casa cea prost împărţită i se arăta posomorîtă şi jalnică, atunci cînd ajunse în faţa ei. Pat intră în grajd şi, cu paşi siguri, urcă pe scara scurtă, de frînghii, şi se întinse în fîn. Işi simţea mintea chircită şi seacă din pricina dezamăgirii. Mai presus de orice, nu voia să se ducă în casă. Ii era teamă să nu încuie din nou uşa. Fiindcă de făcea asta, în toţi anii ce-aveau să vină de-acum încolo, două duhuri năucite ar fi sălăşluit în încăperea cea frumoasă, iar în bucătărie Pat avea să înţeleagă cum stăteau şi priveau nostalgic într-un foc fantomatic.