O insuportabila poveste a lui Emil Garleanu

Cine a iubit-o!

Boierul Toma privea de la fereastră cum creşteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea pe  care o răspândeşte căderea molcomă a fulgilor înfoiaţi de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se aşeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu şleahul dinspre sat, prefăcuse şurile, şoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeaşi învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, ţipătul unei păsări înfrigurate. Nimic.

Toată firea părea înecată în acea tăcere adâncă ce-ţi poate da închipuirea morţii. Nici măcar scânteierile focului din sobă nu mai răsunau, focul se stinsese. Numai ceasornicul cel mare şi rotund din perete bătea rar, înăbuşit, ca de aiurea; şi scuturând clipele din zimţii roţilor lui, regula parcă mersul ninsorii.

Un urât de moarte, un urât dintr-acele care se strecoară în suflet ca otrava, care se schimbă în spaimă cuprinse pe singuraticul boier. Ar fi vrut să vadă pe cineva, pe-un duşman chiar, numai să-l vadă. Şi spaima veni repede. Boierul se repezi la clopot, trase găitanul cu putere şi-l rupse, iar de sus, din colţul casei, nici un clinchet nu veni. Ce făceau oare argaţii? Să-i strige, dar cum? Cuhnea era departe. El singur îşi deprinsese slugile să nu vie decât chemate, ca să nu-l stânjenească în socotelile lui; ca nu cumva să găsească deschise lăzile de fier ce gemeau sub greutatea bănăritului. Începu să cutreiere odăile mari, înfrigurate, în care nu mai făcea foc. Aceeaşi linişte de moarte, netulburată nici macăr de foşnetul unei haine atinse de lemnul sau pânza unei mobile.

Gândurile-l năpădeau. Era întâia iarnă pe care o petrecea singur.

De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an şi singurătatea îl silea să simtă că-i lipseşte cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura când n-ar mai avea haina groasă, pe care nu o iubea, dar care totuşi îi ţinea cald şi o avea aproape de trupul lui. Trecând din pustiul unui colţ într-altul, se miră cât loc prinse în casă fiinţa ceea căreia, fiindcă nu era de aur, ca galbenii lui, nu-i zâmbise o dată mai binevoitor, căreia nu-i purtase ură, pentru că atunci când urăşti simţi că-ţi răscoleşti sufletul împotriva cuiva care este, şi ea nu era. Un abur care se mută dintr-un loc într-altul, asta fusese dânsa.

Dar deodată boierul se opri locului încremenit. I se păruse că auzise foşnetul unei rochii, dincolo, şi întoarse încet capul. Nu era nimeni; se desprinsese o perdea şi lunecase într-o parte, strângându-se într-un singur fald. O lumină cenuşie intră în odaie, şi în dosul geamului, acoperit pe jumătate cu zăpadă, se vedeau ramurile negre ale copacilor, înfigându-se, ca nişte suliţi, în pieptul alb al grădinii. O pasăre trecu printre ele, tăind ca o foarfecă pânza de ninsoare. Liniştea se întinse din nou. Boierul se lăsă într-un colţ pe scaun. Ziua aceasta de Crăciun îi amintea pe cea din anul trecut, îi aduse aminte chipul prietenului celui mai bun, chipul lui Filip Micle, care nu lipsise niciodată mai îndelung din casa lui. Îi scrisese acum câteva zile, rugându-l să vie, îi făgăduise că vine, dar pesemne că se răzgândise.

Ce să facă singur, Doamne! Deodată i se păru că aude ceva, nişte clinchete înăbuşite, aşa ca loviturile de linguriţe în paharele pline, şi odată cu ele i se strecură o picătură caldă în suflet. Se ridică repede şi alergă la geamul uşii, în sală. În poartă răsări ceva negru, care se mărea, se apropia, până ce se desluşi că e un poştalion. Caii se izbiră cu piepturile de fruntea troianului, se opintiră şi, cu capetele în sus, începură să taie pârtie prin zăpadă. Dar cu toate puterile lor încordate, după câteva clipe, se opriră. Surugiul se înălţă în scări şi se auziră,                întretăiat, strigătele lui: „Măăi, Măăă... să vie argaţi cu lopeţile... Cine dracu’ să poată intra în iadul ista?... Morţilor... Măăă, n-auziţi, dugleşilor?!“ Boierul Toma împinse cu putere uşa înţepenită de zăpada strânsă în cerdac şi strigă şi el la argaţii care de-abia acuma îşi scoaseră capetele afară. După ce se uitară ca nişte oameni buimaci de băutură, se întoarseră cu lopeţile pe umăr, înotând până la gât prin troian. Musafirul ce venise se coborî din sanie şi o luă spre cerdac, dezgropându-şi, la fiecare pas, picioarele. Era Filip Micle. Lui Toma i se strecurase o rază de bucurie în suflet cum parcă niciodată nu simţise. Şi venitul nu-şi credea ochilor când văzu chipul destins într-un surâs de bunătate cum nu mai aflase la prietenul său.

În vreme ce Toma desfăcea musafirul de blănurile ce le avea pe dânsul, de afară veneau glasurile necăjite ale argaţilor, care de-abia urcau sania înspre grajduri. Toma nu era singur la măsuţa acoperită cu şervet curat, de sub lampa atârnată, a căreia revărsare de lumină rumenea sticla cu vin rubiniu şi aprindea scântei din picăturile rămase în cele două pahare de cristal. Prietenii mâncaseră, şi acum rămăseseră la un pahar de vin. Moleşiţi de băutura veche, stăteau răsturnaţi în scaune şi gândeau. Frica boierului Toma se dusese, şi dânsul rămăsese omul din trecut, cu sufletul lui cel adevărat. Fireşte, se gândea la munca lui, la munca în adevăr uriaşă, care-i răvăşise viaţa pe câmpuri, în ploi, pe soare şi-n ceaţă, pentru adunarea banului rotund care la dânsul nu se rostogolea, ci cădea, pe lat, în cutiile de tinichea ale lăzilor de fier... Şi pentru cine strânsese? Pentru el! Numai pentru el! N-avea nici un copil, n-avea pe nimeni. Mai bine că nu avusese copii, deşi ei nu i-ar fi răpit măcar o parte cât de mică din dragostea lui pentru bani, dar copiilor le trebuie hrană, foc, şcoală... Îi fusese de ajuns nevasta. Îşi amintea bine de nevastă.

Fără voie, se uită pe peretele din faţă, deasupra uşii. Acolo îi era portretul. Un prezent al lui Filip, de ziua ei. Simţi nevoia să vorbească despre dânsa.

— Seamănă bine Ana în portretul cela.

Filip tresări, întoarse repede capul, se uită la chipul, pe jumătate în umbră, al femeii şi răspunse scurt, cu glasul tremurat:

— Da, foarte bine.

Şi căzu iar pe gânduri.

Toma urmă:

— Parcă vă văd, anul trecut, în ajunul Anului Nou; tu erai tot în locul acesta, dânsa sta colo, lângă bibliotecă. Vorbeaţi, ca de obicei, despre o carte, mi se pare.

— Da, despre o carte.

— Iar acum doi ani... A, da, acum doi ani aţi făcut sărbătorile singuri. Eu a trebuit să mă duc la Iaşi pentru vânzarea pădurii celeia... La întoarcere, mi-aţi ieşit înainte, voioşi... Vă înţelegeaţi bine voi amândoi. Apoi adăugă ca încheiere: Iaca, eu n-am înţeles-o niciodată pe nevastă-mea. Nici ea pe mine, nu-i vorbă.

Filip se uita departe, cu ochii umezi.

Un dor îl îneca, îi oprea parcă inima să-i mai bată, îl făcea să sufere grozav.

Şi tocmai acum glasul lui Toma răsărise dintr-o lume de vrăjmăşie. Nevoia unei spovedanii, a unei spovedanii făcută nu din credinţă, ci dintr-o mândrie haină, dădea mereu răsunet cuvintelor lui:

— Dumnezeu să mă ierte, dar parcă nu eram făcuţi unul pentru altul.

Filip îi răspunse, stăpânindu-se:

— Nu ţi-ai cunoscut femeia, cum nu-ţi cunoşti nici una din cărţile acele, din biblioteca pe care n-ai deschis-o niciodată.

Toma sorbi din pahar şi răspunse:

— E adevărat! N-am avut vreme să-mi citesc biblioteca, întocmai după cum n-am avut vreme să-mi iubesc nevasta.

Filip se îndreptă pe scaun şi întrebă răstit:

— De ce-ai luat-o atunci, dacă n-ai iubit-o?

Toma răspunse liniştit:

— Am luat-o pentru bani. Fără zestrea ei, azi n-am sta aici, în casa asta.

Filip vorbi cu glasul înăbuşit, întretăiat, neputându-şi stăpâni furia, care venea deodată, ca un clocot:

— Ai luat-o ca să-i  înşeli viaţa... Ai amăgit-o ani de-a rândul.

Toma nu băgase de seamă felul în care prietenul îi vorbise. Urmă să spună:

— N-am iubit-o, dar i-am dat tot ce a vrut. A avut de toate aici în casă. Nu a dus nicio grijă. Nu i-a lipsit nimic; spune tu dacă i-a lipsit ceva!

Filip se sculă în picioare; o clipă îi venise să-l lovească peste gura care minţea; o furie grozavă îi năvăli din inima în care o ţinuse până acum ascunsă, ca pe un izvor ce n-are pe unde ieşi la lumină, apoi cuvintele curseră repede, dezlănţuindu-se, aproape fără răsuflet:

— I-a lipsit, i-a lipsit dragostea ta. Dragostea pe care sufletul tău n-a avut-o, sufletul sterp ca un pământ nisipos din care nu răsare iarba. I-a lipsit cuvântul tău cald, care nu-ţi putea ieşi de pe limba deprinsă numai să numere. I-a lipsit blândeţea, pe care faptele tale de om zgârcit, care stoarce banul, nu putea să i-o dea. I-a lipsit fericirea, înţelegi, fericirea, pe care tu ai gustat-o lângă lăzile tale cu bani, dar pe care ea n-a avut-o, pentru că... pentru că era cinstită, pentru că era credincioasă jurământului ei. Totul i-a lipsit în casa asta, tot, tot!

Filip se plimba prin odaie, îşi purta mâna prin părul lung, cărunt. Se simţea tot mai luat de furie. Toma se îndreptase şi el în scaun, trupul i se scuturase de moleşeală, deschise ochii mari şi se uita nedumerit la chipul prietenului, pe care aproape nu-l recunoştea. Întrebă cu spaimă parcă:

— Ce ai? De ce-mi spui vorbele aceste?

Filip i se aşeză în faţă şi, aproape de tot, îi suflă cu un şuier cuvintele:

— Pentru că ai deschis singur vorba, vorba care nu te costă parale. Eram hotărât să ţi le spun demult încă, deşi ar fi trebuit să-mi calc sufletul pentru aceasta, dar aş fi făcut-o dacă ar fi venit o împrejurare ca cea de azi, aş fi făcut-o, nu pentru tine, ci pentru dânsa. Aş fi încercat şi mai mult: aş fi dat şi viaţa pentru ca să o văd mai fericită, mai mulţumită. Aş fi dat tot, şi dacă ţi-aş fi deschis ochii, dacă te-aş  fi făcut să-ţi înstrăinezi măcar o parte, cât de mică, din iubirea pentru bani, şi să i-o dai ei, atunci nu ţi-aş mai fi călcat în casă. Dar nu ţi-am putut spune nimic fiindcă n-ai pomenit niciodata numele ei; îl pomeneşti astăzi, când nu mai este, când ai scăpat de dânsa, când vorbele mele nu-i mai pot aduce nicio alinare, acolo, în mormântul ei, lângă care ar trebui să stai zile întregi, îngenuncheat... ca  un nemernic.

Toma se sculase în picioare. Sub biciuirea cuvintelor lui Filip parcă-i încolţise o lumină în minte, o lumină care lega anumite fapte din trecut şi al cărora înţeles se desluşea acuma, aşa, deodată, într-o scăpărare ca de fulger. În clipa aceea Toma simţise şi mânie — mânie asupra cuiva care-l furase de o avere uitată într-un  colţ — şi un simţământ străin care-i  umpluse pieptul, apoi îl golise repede, poate o părere de rău.

Amândoi stăteau faţă în faţă. Filip — cu încredinţarea că spusese prea mult, deşi parcă ar mai fi vrut să adauge ceva mărturisirii, Toma — cu părere de rău că nu auzise totul, cu dorinţa de a mai întreba. Şi, cu toate acestea, înţeleseseră că trebuiau să tacă, să nu-şi mai vorbească un cuvânt unul altuia, niciodată. Între dânşii parcă se întrupase o umbră, o vedenie, care le pusese uşor mâna pe gură. Şi buzele lor rămaseră închise peste mormântul sufletului lor. Se uitară unul la altul, apoi Filip porni repede, purtându-şi mâna peste fruntea scăldată în sudoare, înspre odaia lui, să se pregătească de plecare, în zorii zilei, fără să se mai revadă.