Micul Cantemir și povestea celor doi neghiobi

Tăcerea tăcerilor cuprinse deodată lumea de jos, lumea de sus. Noaptea lăptuie şi argintoasă în lungi unde tremurătoare se împărţi. Nevăzuţi, faurilor argintari li se alăturară faurii aurari, iar pe marea liniştită a Norului Violet plutea un iceberg cît un cub de zahăr, şi acolo cine cînta şi se îndulcea? Chiar mica laponă cu bretonul ei pieptănat cu pieptene de safir şi lăcuit cu lac pentru bretoane, o, ce lac extras din solzi de peşte negru, tocmai, tocmai pe malul apei Ţziuiian, vai, ce departe, şi ce timp trecu de cînd pe liniştea acestei ape, în fumul colorat de asfinţit, culcată luneca pe umbra bărcii umbra poetului Van Vei! 

Cîte nu văzu micul Cantemir, acum, din mijlocul grădinii bunelor sale mătuşi!

       Fiindcă, martori sunteţi, noaptea trece, nu stă, şi odată cu ea, povestea. Este povestea nopţii acesteia si numai a unei singure nopţi ce nu poate fi alta, istorisirea despre micul Cantemir şi despre mătuşile sale Amalia şi Magdalena, aceasta este doar povestea lor, a lucrurilor, cuvintelor, vietăţilor şi plăsmuirilor care îi înconjoară. Noaptea se va termina, dar mai avem cale încă. Multe se pot întîmpla în timpul rămas.

    Două paseri măiestre îl atinseră pe băiat cu aripile lor închegate numai şi numai din pene lungi de lună, cu ciocuri dintr-un singur rubin despicat; trecu Agerul-pămîntului, şi Somnul-pămîntului, şi Dale-pasăre-mare, trecură Şoarecele, Leul, Cocoşul, Lupul, Motanul, Bufniţa, şi încă Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, şi Bătrînul din pădure, şi ursul, şi Şarpele, şi Vulturul, toţi veniră şi plecară în tăcere. Iar băiatul, printre ei, nu avu timp de întrebări, ci numai ochi de văzut şi urechi de ascultat. Dar urechile nu-i folosiră la nimic, fiindcă tăcînd aceşti trecători, ce era de ascultat tot cu ochii trebuia ascultat.

    Şi mai văzu un proverb arab înfăşurat în burnuz alb, călărind o cămilă foarte îngîmfată, lunecă leneş un proverb turcesc cu şalvari roşii şi iatagan de lemn, o lună nouă cu coarnele îndreptate în jos — semn de belşug şi ploaie — zări mai mulţi dervişi arămii acoperiţi cu zdrenţe împărăteşti, un papagal care ducea în cioc o maşină electronică — invenţie proprie, care traducea orice din orice limbă, la orice oră, şi, după mulţi alţii, în cele din urmă, apărură doi neghiobi. Ei vorbeau amîndoi odată; după tăcerea de pînă acum vorbăria asta întretăiată părea o ceartă dintre o turmă de oi şi un cîrd de ciori.

   Veniră lîngă băiat, se aşezară turceşte, îşi sprijiniră capetele în podul palmelor. Pe urmă, cel mai neghiob dintre ei se apucă să povestească o întîmplare întîmplată lor de curînd. El zise :

     — In vreme ce mergeam noi cu încă unul de-al nostru, pe o vale largă văzurăm un urs grozav. Ne ascunserăm sub o tufă de Floarea-prostului, o buruiană de leac care ne place nouă mult. De acolo, vedem ursul intrînd în vizuina lui. Unul zice să-l prindem şi să-l ducem la vînzare la un tîrg de vite. Ne hotărîm noi la una ca asta, dar cum să-l scoţi? „Fiecare dînd brîul sau cureaua, zise al doilea, să le înnădim şi să facem un fel de funie, să mă leg eu cu ea de picior, voi să ţineţi de un capăt, şi aşa, eu să intru în vizuină să apuc ursul şi, pe amîndoi, să ne trageţi voi afară. Ce ziceţi?" Am zis că mai bine nu se poate. Făcurăm deci cum hotărîsem. El intră astfel legat, dar ursul dracului îi face ce-i face şi-l auzim pe om strigînd, şi ţipă el, şi noi ce să facem? Tragem cît putem de funia din două brîie şi-o curea. Tragem ce tragem, îl scoatem afară şi ce să vezi? Nici urmă de urs, dar nici de capul aceluia. Începem noi să ne întrebăm dacă a avut sau n-a avut cap cînd a intrat în vizuină, fiindcă luaţi cu lucrul nu ne uitasem, n-aveam de unde şti. Cum nu ne puturăm de loc dumeri, merserăm la nevastă-sa s-o întrebăm. Numaidecît ea trebuia să ştie, cine dar să cunoască mai bine decît nevasta ce-i cu capul bărbatului? Zis şi făcut. Ea de colo, se gîndeşte şi spune: „Iaca nu ştiu bine, c-a avut, că n-a avut, nu-mi aduc deloc aminte; ce ştiu, e că şi-a cumpărat acum o lună căciulă; chiar aşa!" Aşadar, băiete, termină neghiobul — şi ca la un semn săriră amîndoi în picioare — încă nu ştim nimic precis. Umblăm şi noi din om în om, precum căscatul, şi ne în­trebăm: „Avut-a oare cap Vlad al nostru?" Tu ce părere ai?

         — De ce Vlad? întrebă micul Cantemir.

         — Păi, de, aşa-l cheamă.

        — Asta schimbă esenţial problema, zise băiatul - părea sincer interesat - staţi să mă gîndesc! Nu apucă însă să-şi înceapă gîndul, că cei doi plecară. Mergeau să întrebe şi pe alţii, aveau mult de mers, nu era timp de ascultat răspunsul, abia le ajungea pentru întrebări. 

         Intr-un anumit fel, micului Cantemir îi păru rău. Neghiobi, slavă domnului, dar păreau băieţi buni. Ori, pentru un colecţionar cum era el, de băieţi buni, asemenea întîlniri nu sunt de lepădat.

Din "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 14 Aici
Cap 1 Aici