Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(2)

In baterie

Se dădu ordinul de plecare de la Verbiţa spre Griviţa. Sergenţii se zvîrliră pe cai şi prinseră a geme comande scurte. Ofiţerii alergau săltînd în şa ca să-şi găsească bateriile. Călăreţii prinseră a-şi înmlădia bicele, şi caii, înţepenindu-se, se întinseră năprasnic între ştreanguri, cu capetele în piept. Chesoanele şi tunurile porneau huruind înăbuşit. Apoi cînd bateriile se înşirară, freamătul şi neregula începutului se potoliră, nu mai rămase decît cutremurul şi bubuitul grămezilor de fier şi oţel.

           Noaptea aceea de august era foarte întunecoasă — şi cele patruzeci şi opt de tunuri, şi caii, şi oştenii mergeau spre vrăjmaş pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un ţărm necunoscut. Vîntul venea din dreapta, de pe lagărele duşmanului, şi, în răstimpuri, avea cîte-o aburire caldă ca duhul unui bolnav.

Soldaţii tăceau, păreau că dormitează; în sufletele lor, însă, ardeau focuri mari. În întunericul sufletelor clipeau, ca nişte stele, luminile zilelor trecute, cu bucuriile şi părerile lor de rău, şi, peste ele, ca nişte nouri, rătăceau supărările şi grijile războiului, — şi teama crîncenă, care pîndeşte ca o fiară în întunecimea dinainte.

Grămezile sumbre se mişcau pe drumurile rele, prin vîlcele şi văi; din cînd în cînd strănutau caii, din cînd în cînd un glas se ridica cu un sunet neobişnuit prin duruirile înăbuşite. La locuri primejdioase se opreau; marea de întuneric era cucerită dintrodată de o tăcere adîncă; apoi un glas sfîşia noaptea, tropotele îl acopereau şi marea de umbră parcă îşi pornea valurile nevăzute într-o bîntuire de furtună.

Taberile turcilor erau aproape de drumul obişnuit, şi trebuia ca bateriile să facă un ocol mare înainte de-a ajunge deasupra Griviţei, altfel ar fi fost simţite: duşmanul era cu grija şi cu frica în spate. De aceea toată noaptea bateriile săltară şi se zdruncinară prin viroage şi drumuri rele.

Cînd înfumurarea alburie a zorilor pătrunse văzduhul, pîlcurile de oşteni tăcuţi, în jurul tunurilor care scînteiau întunecos, se dezvăliră în locuri noi şi necunoscute.

Caii statură, flăcăii descălecară şi îndată începu o frămîntare iute în jurul chesoanelor şi tunurilor. Sublocotenenţii fără mustăţi, băieţi frumoşi, albi la faţă, alergau în toate părţile dînd porunci, vagmiştrii cu mustăţile mari se mişcau legănîndu-se, amestecau glumele cu înjurăturile, dădeau din mîini parcă voiau să şi le smulgă din umeri; brigadiri, sergenţi, fruntaşi scăpărau în toate părţile, şi soldaţii cu mantalele răsfrînte împresurau maşinile de oţel, se opinteau, le purtau, le aşezau. Privirile furau întruna spre asfinţit, unde sta duşmanul ascuns, dar din întunecimea de-acolo nu venea niciun zgomot, nu se simţea nicio mişcare.

Hîrleţe şi cazmale scormoneau cu hărnicie pămîntul, ţărîna unduia în valuri negre, oamenii se plecau, se ridicau, alergau, se încrucişau — şi tunurile parcă de abia aşteptau, cu gurile negre întoarse spre tabiile turcilor.

Dar era mult de lucru, şi la răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. Dealurile, văile, se rumeniră. Oamenii dădeau zor, şanţurile se lărgeau, parapetele se înălţau, se căptuşeau cu brazde. Ziua albă umplu văzduhul, căpitanii se arătară în mijlocul soldaţilor, un călăreţ veni c-o veste pentru domnul maior. Deodată scînteiară suliţile de lumină ale soarelui, răsăritul se înflăcără într-o fierbere argintie, raze fulgerară pe tunuri, pe săbii, şi oamenii se opriră o clipă. După o noapte de nesomn, se uitau unii la alţii uimiţi, parcă de multă vreme nu se văzuseră. Şi fiecare se cunoştea că aşteaptă ceva, într-o nelinişte, într-o strîngere de inimă, pe care nimeni n-o putea stăpîni. Ofiţerii scoteau ceasornicele, unii le priveau lung, pe gînduri, alţii le puneau iute în buzunăraşul de la pantaloni, pentru a le scoate în clipa următoare. Şi, la ceasurile şase, — dintr-odată, spre miazănoapte, la ruşi, în bateria Catartuhri, pufniră în limpezimea dimineţii rotogoale de fum lăptos, desfăşurîndu-se şi lungindu-se spre zare, şi douăsprezece tunuri mari mugiră, în fumegarea aceasta deasă.

După semnal, scînteiară săbiile şi în bateria noastră de lîngă şoseaua care iese din Plevna şi se înconvoaie spre Bulgăreni. Lucrările pentru cele douăsprezece tunuri nu erau gata, dar asta n-avea a face. Lopeţi lucrau la şanţuri şi parapete, iar servanţii stăteau gata lîngă tunuri. Glasuri de comandă, — foc! — trăgătorii izbesc mosorul în nodurile curelelor, fulgere în nori de fum, apoi trăsnete asurzitoare. Ţipătul şuierător al ghiulelelor umplea văzduhul, ofiţerii ridicară ochianele şi le îndreptară spre Radişevo şi spre Abdul-Cherim-Tabia.

Maiorul, liniştit, începu a vorbi cu căpitanii şi locotenenţii despre regularea tragerii. Sublocotenenţii cei fără mustaţă, lăsaţi pe vine, cu mîinile pe genunchi, ocheau, vagmiştrii vorbeau gros şi certau pe molăi. Şi în graba care cuprinsese pe toţi, tunurile mai bubuiră odată.

Dar iată că şi la turci ţîşniră fumegări, şi zăvozii din Plevna începură să hămăiască.

—   Ham! ham! zise vagmistrul Chirilă; păzea, flăcăi, că ne vin şi nouă plocoane...

Plocoanele veneau într-adevăr, vîjîind. Ofiţerii, oamenii stăteau drepţi, păreau mai galbeni; unii, cu ochii aţintiţi, parcă aşteptau ceva. Ghiulelele trecură pe deasupra; şi toţi, despovăraţi, prinseră a se mişca vioi în jurul tunurilor şi a lucrărilor.

—       Cam greu, grăi iar vagmistrul Chirilă, îndesîndu-şi chipiul în cap; dintru-ntăi te ia cu răcori. Nu-i aşa, mă Buzămurgă? Tu ce zici?

—      Ce să zic? răspunse ţiganul, aşa-i cum zici... Ţiganul, voinic, bine legat, cam întunecos la faţă şi cu nişte buze ca acelea, era trăgaci.

—     Le trimetem şi noi lucruri mai alese, zise el rînjind şi, cu mîna pe mosor, se îndreptă, aşteptînd porunca.

Vagmistrul era un bunduc mărunt cu mustaţa groasă, bine răsucită, cu vîrfurile îndreptate spre ochii scăpărători, deasupra cărora sprîncenele bogate şi îmbinate păreau alt rînd de mustăţi.

—    Alta, mă! strigă iar Chirilă. Drepţi! Nu mişca, răgălie, nu mişca, că-ţi tai capul şi ţi-l pun ghiulea în tun! Ţi-i frică, ha? Ţi-i frică, Norocel taică?

Norocel, într-adevăr, măcar că-şi ţinea drept trupul nalt, avea o ridată tremurătură pe obrazul bălan. De altminteri, în toţi trăia parcă ceva nou.

Ghiuleaua veni, căzu şi se sparse scurt la zece paşi înaintea frontului. Schijele răscoliră pămîntul într-o fumărie amestecată cu ţarină şi praf. Chirilă se crezu dator să spuie şi acum ceva:

—    Aşa-i la început. Crezi că prin mine nu trece săgeata de foc? Da’ eu-s al dracului, mă, eu-s al dracului!

Regulat, în baterie, năvălea fumul cu miros tare de pucioasă şi trăsneau tunurile. Oamenii se mişcau iute şi-n jurul maşinilor, şi-n şanţurile care se lărgeau din clipă în clipă. Ofiţerii urmăreau cu binoclurile căderea ghiulelelor noastre, şi băgau de samă la cele care vin. Şi ei erau foarte galbeni, dar îşi ţineau cumpătul şi începeau să se obişnuiască.

Dimineaţa se încălzea; se încălzeau şi luptătorii, şi lucrătorii la şanţuri. Ghiulelele porneau vîjîind, bombele turceşti veneau cu bombăniri de moarte într-un fum înăbuşitor şi, odată cele dintîi bine îndreptate, două se năpustiră între lucrătorii şanţului. Fitilurile sfîrîiră, schijele se sparseră ca două oale şi din vîrtej cîteva ţipete înăbuşite tresăriră. Cînd fumul se risipi, brancardierii alergară. Un soldat zăcea cu faţa la pămînt, cu ţeasta zdrobită. Alţii trei, căzuţi, gemeau cu feţele încreţite de durere.

Toţi priviră o clipă spre sîngele care se închegase şi spre cel care curgea încă, apoi îşi întoarseră feţele iar spre vrăjmaşul nevăzut, care trimitea moartea.

Sublocotenentul Pietraru, tînăr, fără mustaţă, cu faţa galbenă şi osoasă, care pînă atunci tăcuse, izbucni deodată mînios, cu glas răguşit:

—    Mai repede, mai repede, băieţi! Să-i sfredelim bîrlogul păgînului, să-l zvîrlim dracului în văzduh!

Se repezi la tunul lui Buzămurgă şi privi în lungul ţevii. Apoi se trase îndărăt şi porunci scurt:

—   Foc!

Ţiganul trase, tunul trăsni, ofiţerul îşi puse binoclul la ochi.

—   Aşa! aşa! gemu el îndesat, cu sprîncenele încruntate, bine, băieţi, bine! Repede, mă, repede, că vă iau în frigare! Foarte bine, i-a împroşcat destul de frumos ghiuleaua; e-o prăfărie acolo, de nu se mai vede nimic! Chirilă!

—   Porunciţi!

—    Aş vroi să plătim dobînzi mari, Chirilă! M-ai înţeles? În văzduh să-i zvîrlim! Ai înţeles?

—    Ţeles!...

—   Buzămurgă!

—   Ordonaţi!

—   Gata?

—   Gata!

—    Atunci nu sta! gemu sublocotenentul. Foc! Allahul şi prorocul lor! Să-i zvîrlim la muma dracului!

Şi, pe cînd sublocotenentul Pietraru răcnea disperat întruna cu glasu-i răguşit, flăcăii, în jurul tunurilor începură a se frămînta mai cu grabă, şi tunurile băteau mai des şi ghiulelele vîjîiau şi fumul năvălea şi se înălţa. Şi de la turci veneau bombele regulat acum. Multe se spărgeau în văzduh, multe cădeau în grămezi, sfărîmînd cărnuri şi oase, şi în fierbinţeala care creştea din ce în ce, neliniştile începutului se risipiră, ochii scăpărau şi glasurile se îngroşau în pîcla de cărbune şi pucioasă.

Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul şanţului:

—   Vodă!

Ofiţerii îşi aşezau coifurile, îşi scoteau pieptul înafară şi-şi trăgeau umerii îndărăt; sergenţii şi brigadirii primiră porunci. Şi lucrul începu şi mai înfrigurat. La tunuri mai ales, acuma, era fierbinţeală mare. Flăcăii se învîrteau repede cu chipiurile pe ceafă, ghiulelele treceau iute spre cozile lătrătorilor; şi toţi erau plini de sudoare, de colb şi de fum; trăsnetele zguduiau bateria; şuierele proiectilelor duşmane se încrucişau într-o muzică fioroasă.

Şi Vodă trecu, împresurat de o mulţime de ofiţeri de-ai noştri şi străini. Se oprea, privea mişcarea tunarilor, privea în depărtare spre parapetele de la Radişevo şi Abdul-Cherim-Tabia, vorbea cu cei din juru-i, şi toţi zîmbeau şi dădeau din cap: Da, da! Desigur! — pe cînd flăcăii trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau de treabă. Domnul era foarte liniştit, mergea cu pas măsurat şi vorbea cu cumpătare. Schimbă cîteva cuvinte cu maiorul bateriei, apoi trecu mai departe, prin fluieratul morţii şi pocnetele tunurilor.

—     Mă, aista-i Vodă... zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita la noi?

—       Frumos om! grăi ţiganul; şi nici el nu se teme de ghiulele...

—       Cum să se teamă! doar el e mai mare decît toţi... răspunse Norocel.

—     Păzea, mă! — urlă Chirilă vagmistrul.

—   Ptiu! scuipă Buzămurgă, vine iar scroafa cu cărbunele în rît, — mă şi mă tem să nu mă plesnească vreo schijă, cînd se sparge...

Boamba neagră scobora cu iuţeală şi venea drept spre tunuri, vîjîind. Căzu pe parapet şi se rostogoli, cu fitilul arzînd. Lucrătorii, tunarii se prăbuşiră în laturi. Buzămurgă se uita cu ochii holbaţi şi miraţi la fitil.

Schija se sparse. Cînd se risipi fumul des, ţiganul scuipă negru.

—   Îţi umple gura de funingine! mormăi el. Mai mare groaza! dacă te păleşte o ţandăra, te-ai dus!

—   Asta n-a avut noroc, zise Norocel, a pălit numa-n ţărînă.

Şi iar începură a lucra cu foc. Vagmiştrii erau lac de apă, ofiţerii cu obrajii aprinşi, sublocotenentului Pietraru nu-i mai tăcea gura. Numai Buzămurgă se tot oprea, privea văzduhul dinainte şi parcă aştepta ceva. După două trăsnete, deodată se auzi şi glasul lui:

—   Vine, mo!

Cînd căzu boamba rostogolindu-se, ţiganul se repezi, alergă după ea, căzu deasupra, întinse mîna-i neagră, prinse fitilul şi-l stinse între degete.

—    Gata! strigă el ridicîndu-se şi înghiţind cu greutate ceva amar parcă.

Flăcăii începură a rîde: „A dracului cioară!...” iar boamba stătea neagră şi nemişcată între tunuri.

Bubuirile, plesnirile bombelor, fumăria urmară, şi era o vîjîire şi un cîntec îndrăcit de trebuia să răcneşti ca să te-audă cel de-alături. Şi încet-încet, cu obişnuinţa, veni şi voia-bună, şi, după pilda lui Buzămurgă, flăcăii pîndeau căpăţînele cu fitil, fugeau după ele şi le stingeau.

Cînd se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în toi. Flăcăii ajunseseră toţi de coloarea lui Buzămurgă. Pe obrazurile aburite ale unora, rămăseseră în negreaţă ciudate semne de degete, la alţii şuviţi de apă se scurgeau pe la tîmple. Răsuflările tuturor erau mai scurte şi mai repezi între buzele uscate, — şi nu era chip să ai pic de hodină, nici să înghiţi o gură de apă rece, căci cea din bidoane era coclită. Cît despre un codru de pîne, batîr ca cremenea, şi o bucată de carne cum o da Dumnezeu, nici pomeneală! Chiar dacă le aveai, ce să faci cu ele? Înghiţeau cu toţii ţărînă şi fum de pulbere, ăsta le era prînzul; şi le cînta o muzică cum nu auziseră, săracii, în toată viaţa lor!

La dreapta, bateriile ruseşti tunau cu o repeziciune înspăimîntătoare, de multe ori pîrîiau salve după salve; la stînga, cealaltă baterie a noastră, de treizeci şi şase de tunuri, bătea regulat şi cu tact; dincolo, la turci, lătrau zăvozii fără mînie şi fără zăbavă, parcă voiau să spuie: Agale, agale, că mai este vreme! Şi sutele de tunuri din împresurare şi apărare trăsneau, bufneau, umpleau văzduhul de nouri alburii. Drrum-dum-dum! Drrum! Bum! Baf! — părea o darabană uriaşă în care bătea cineva fără întrerupere. Ghiulele prin văzduh ţipau, ca aţe de vînt toamna prin crăpăturile căpriorilor, fîşîiau ca zboruri de paseri, altele parcă veneau pe gînduri bombănind. În întăriturile turcilor se zăreau exploziile şi zbucnirile de flăcări; spre noi de multe ori se vedeau cu ochii cum vin bombele rotunde turceşti. Unele treceau pe deasupra spre cîmpii goale; altele cădeau între tunuri şi flăcăi, şi, dacă n-apuca nimeni să le stingă mucul aprins, pocneau în fulgerări negre şi roşii, răscolind pămîntul şi rostogolind trupuri; altele crăpau deasupra şi plouau peste baterie funingine şi bucăţi de schijă.

Iar sublocotenentul Pietraru, răguşit şi galben, cu buzele arse şi cu ochii crunţi, nu mai contenea, îi umbla gura ca un clopot, dădea din mîini în toate felurile, şi-şi fulgera sabia în toate părţile. Chirilă vagmistrul, ca totdeauna, c-oleacă de mînie şi c-oleacă de răutate, îşi încrunta mustăţile de deasupra ochilor şi cît glumea, cît înjura. Norocel rîdea uscat, înghiţind noduri de foc. Buzămurgă rînjea, şi, de cîte ori se spărgea cîte-o ghiulea duşmană, de atîtea ori şi glasul lui se spărgea într-o sudalmă înfricoşată.

Şi toţi lucrau cu repeziciune, ca într-o-nfrigurare. Nimeni nu mai auzea strigătul rănitului, ori icnitul scurt al celui izbit de moarte. Brancardierii veneau încet şi se strecurau tot aşa, iar cei rămaşi lunecau prin bălţile de sînge amestecat cu ţărînă, călcau cu inimile împietrite prin sîngele fraţilor lor.

Ziua trecu în viscolul acesta de foc şi fum. Parapetele se înălţaseră şi toţi se mişcau acuma mai în voie, ia adăpost. Spinarea de pămînt era aşezată şi bătătorită şi tunurile scuipau schija de la adăpost. La şase ceasuri, lătrătorii osteniră parcă şi tăcură pe toată întinderea. În baterie, oamenii făceau toaleta tunurilor şi umblau tăcuţi după apă.

Şi pe dinaintea lui Buzămurgă şi Norocel, care se curăţau de noroi şi funingine, şi pe dinaintea flăcăilor trudiţi, în liniştea mare ce se întinsese deodată, trecu cea din urmă pataşcă albă, cu cel din urmă rănit. Era sublocotenentul Pietraru. Şi pataşca era plină de sînge, şi ochii crunţi erau ca de sticlă. Acum nu mai putea răcni, acum tăcea, cu faţa mai galbenă şi mai suptă, şi-l duceau alţii îndărăt, spre corturile cu cruce roşie.