Păşunile Raiului(11)

In anii cincizeci, cînd a venit în vestul îndepărtatat, Richard Whiteside a cercetat exploatările aurifere şi a renunţat la ele ca obiect al strădaniilor sale. "Pămîntul nu dă decît o singură recoltă de aur, şi-a spus el. Iar cînd recolta asta se împarte la o mie de arendaşi, nu-l poate hrăni pe niciunul prea multă vreme. Asta-i gospodărire proastă."

Umblă multă vreme pe cîmpiile şi colinele Californiei; îi stăruia în minte gîndul statornic de a ridica o casă pentru copiii încă nenăscuţi şi pentru copiii acestora. Pe vremea de-atunci puţină lume din California avea sentimentul responsabilităţii faţă de urmaşi. Către seara unei zile frumoase şi senine, îşi mînă cei doi cai murgi pe crestele colinelor scunde care înconjoară Păşunile Raiului. Opri caii şi privi în jos, peste valea înverzită. Atunci Richard înţelese că aflase locul unde să-şi dureze aşezare. In rătăcirile lui prin toată ţara întîlnise multe locuri frumoase, dar niciunul nu-i trezise în suflet acest simţămînt al desăvîrşirii. Işi aduse aminte de coloniştii din Atena şi din Sparta, porniţi în căutare de noi pămînturi descrise în profeţii nedesluşite; se duse cu gîndul la aztecii care păşeau mereu înainte, după vulturul lor călăuzitor.Şi Richard îşi spuse: "Acum, dacă aş primi vreun semn, totul ar fi fără cusur. Ştiu că aici mă voi aşeza, dar tare bine ar fi să am un semn de care să-mi aduc aminte şi să le povestesc copiilor". Işi înălţă ochii către cer, dar în văzduh nu se zărea nici pasăre şi nici nor. Pe urmă se ridică boarea ce adie seara peste coline. Stejarii se agitară uşor şi parcă furişat către vale, iar pe costişe se stîrni un vîrtej slab ce adună cîteva frunze şi le mînă înainte. Richard chicoti: "Iată dezlegarea! Multe cetăţi vestite s-au zidit după semne deloc mai limpezi decît acesta". Mai stătu puţin, apoi coborî din căruţa lui sprintenă şi dezhămă caii. De îndată ce fură împiedicaţi, aceştia porniră cu paşi mărunţi către iarba de pe marginea drumului. Richard îşi luă cina, alcătuită din şuncă şi pîine, pe urmă desfăcu păturile şi le intinse pe iarba de pe coastă. Şi pe cînd întunericul amurgului se lăsă peste vale, stătu întins în patul acela al lui şi privi în jos către Păşunile Raiului, care aveau să fie locul lui de statornicire. Ştia unde are să-şi înalţe casa: pe coasta de dincolo, lîngă un crîng de stejari falnici; în spatele acelui loc se ridica o colină şi se zărea o mică adîncitură plină de tufărişuri, de bună seamă albia unui pîrîu.

Lumina devenise nesigură şi parcă vrăjită. Richard vedea o casă frumoasă şi albă, avînd în faţă o grădiniţă bine îngrijită şi în apropiere zărea, înălţîndu-se alb, turnul de apă. In ferestre licăreau luminiţe galbene, mici pete de lumină primitoare. Uşa largă de la intrare se deschidea şi pe verandă ieşeau o droaie de copii eel puţin şase. Toţi se uitau prin întunericul din ce în ce mai des şi căutau mai cu seamă înspre colina unde Richard stătea întins pe pături. După cîteva clipe, se întorceau în casă şi uşa se închidea în urma lor. Odată ce închiderea uşii, casa, grădina şi turnul de apă cel alb dispărură. Richard oftă de mulţumire şi se întinse pe spate. Pe cer licăreau stelele.

Vreme de o săptămînă, Richard alergă cu înverşunare pe întinsul văii. Cumpără două sute cincizeci de acri în Păşunile Raiului; alergă la Monterey să obţină titlurile de proprietate şi să transcrie vînzarea, iar după ce se asigură că pămîntul este al lui, se duse la un arhitect.

A fost nevoie de şase luni ca să-şi poată clădi casa, s-o tapeteze şi s-o mobileze, să sape o fîntînă şi să înalţe deasupra ei turnul de apă. In primul an după ce a devenit proprietar, toată vremea s-au foit muncitorii pe locul ajuns proprietatea lui Whiteside. Dar nicio sămînţă n-a fost aruncată în brazdă.

Un vecin tare uimit de procedeul ăsta a venit pînă la el şi l-a intrebat:

− Vă pregătiţi să vă aduceţi familia, domnule Whiteside?

− N-am niciun fel de familie, îi răspunse Richard. Părinţii mi-au murit. Nevastă n-am.

− Atunci, pentru ce Dumnezeu ridicaţi o casă chiar aşa de mare?

Richard se încruntă.

− Fiindcă am de gînd să locuiesc aici. Am venit ca să rămîn pentru totdeauna. Copiii mei, copiii lor şi copiii copiiilor lor în casa asta au să locuiasca. Multe odrasle din neamul Whiteside au să se nască aici şi multe tot aici au să moară. Dacă are să fie îngrijită cum se cuvine, casa asta are să rămînă în picioare cinci sute de ani.

− Inţeleg, înţeleg perfect ce vreţi să spuneţi, răspunse vecinul. Sună tare frumos, dar noi nu obişnuim să facem aşa, cei de prin părţile astea. Noi ridicăm mai întîi o mică baracă, iar dacă pămîntul ne dă răsplata aşteptată, rnai clădim şi altceva pe el. Nu-i bine să bagi prea mulţi bani într-o aşezare. S-ar putea să-ţi vină chef să pleci.

− Eu nu vreau să plec! strigă Richard. Tocmai împotriva lucrului ăstuia clădesc aşa cum clădesc. Şi am să durez ziduri atît de trainice, încît nici eu şi nici urmaşii mei n-au să poată pleca. Şi, ca măsură de prevedere, cînd o să mor, aici am să fiu îngropat. Oamenilor nu le vine uşor să se despartă de mormintele părinţilor.

Şi după asta încruntarea i se şterse de pe chip.

− Cum, omul lui Dumnezeu, nu înţelegi ce fac eu aici? Intemeiez o dinastie. Intemeiez o familie şi un cuib pentru această familie, care vor dăinui nu cît lumea, dar cel puţin cîteva veacuri. Ridicînd casa asta, îmi face mare plăcere să ştiu că urmaşii mei au să calce pe podelele ei, şi copiii ai căror stră-străbunici nu sunt concepuţi încă o să se nască în casa asta clădită de mine. In casa mea am să creez germenele unei tradiţii.

In vreme ce vorbea, din ochii lui Richard scăpărau scîntei. Cuvintele îi erau punctate de loviturile de ciocan ale dulgherilor. Vecinul se gîndi că are de-a face cu un nebun, dar simţea un fel de veneraţie pentru asemenea nebunie. Ar fi dorit să găseasca un mijloc de a-şi scoate  pălăria în faţa ei. Dacă n-ar fi fost american, s-ar fi mulţumit să ridice două degete în dreptul borurilor. Cei doi fii ai acestui vecin, oameni în toată firea, munceau la tăiat pădurea, undeva la vreo trei sute de mile depărtare, iar fata se măritase şi se afla acum în Nevada. Familia i se destrămase încă înainte de a fi luat cu-adevărat fiinţă.

Richard îşi clădi casa folosind lemn de sequoia, care nu putrezeşte. O făcuse asemănătoare cu acele minunate case de ţară din Noua Anglie, deşi, ca un fel de tribut consimţit faţă de clima din Păşunile Raiului, o înconjurase cu o verandă largă. Acoperişul era numai provizoriu făcut din şindrilă, dar, de îndată ce comanda lui avea să sosească la Boston şi un vapor avea să poată face drumul îndărăt, şindrilele urmau să fie smulse şi înlocuite cu ardezie venită din răsărit. Pentru Richard, acoperişul era un lucru însemnat şi simbolic. Pentru lumea de pe vale, acoperişul acesta de ardezie devenea un fel de mîndrie a ţinutului. Mai mult decît orice altceva, el făcea din Richard Whiteside primul cetăţean de pe vale. Omul acesta era un om de nădejde, şi casa lui aici se afla. N-avea de gînd s-o ia numaidecît la goană, către un nou teren aurifer. Cum aşa - doar avea acoperiş de ardezie! Şi, în afară de altele, era un om cultivat. Fusese la Harvard. Avea bani şi avea destulă încredere ca să clădească aici, pe vale, o casă mare şi luxoasă. El avea să fie mai-marele ţinutului. Devenise întemeietorul şi patriarhul unei familii, iar acoperişul casei lui era de ardezie. Din pricina acoperişului de ardezie, lumea aprecia şi preţuia mai mult Păşunile Raiului. Dacă Richard ar fi fost vreun politician dornic de succese locale, n-ar fi putut face un gest mai iscusit decît acela de a-şi acoperi casa cu ardezie. Acoperişul acesta strălucea întunecat pe vreme ploioasă; soarele îl transforma în oglindă de argint.

Pînă la urmă casa fu isprăvită şi doi oameni fură angajaţi să planteze livezile şi să pregătească pămîntul pentru însămînţare. O mică turmă de oi păştea pe costişa din spatele casei. Richard ştia că pregătirile erau încheiate. Era gata de însurătoare. In clipa cînd primi de la un neam îndepărtat o scrisoare, prin care acela îi vestea ca a sosit la San Francisco împreună cu nevasta şi fata şi că s-ar bucura să-l poată întîlni, Richard a ştiut că nu este nevoie să mai caute. Înainte de a pleca spre San Francisco, ştia că se va însura cu fata aceea.

Era lucrul cel mai potrivit. Dacă o va lua pe fata asta, n-avea să fie nicio nepotrivire de sînge. Deşi au trecut şi prin formalităţile sentimentale, hotărîrea fusese luată chiar în clipa cînd s-au întîlnit. Alicia era bucuroasă să iasă de sub stăpînirea mamei şi să-şi întemeieze imperiul ei domestic. Casa - pentru ea fusese pregătită. La mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce intrase în ea, deja întinsese hîrtie crestată şi găurită pe poliţele din cămări, exact în acelaşi fel cum văzuse Richard în cămara mamei lui. Rîndui treburile casei în stilul acela vechi şi comod, în stilul neschimbător şi ciclic - spălatul lunea, călcatul marţea, şi aşa mai departe, covoarele strînse şi bătute de două ori pe an; marmelade, bulion şi murături pregătite şi puse la păstrare în pivniţă, toamnă după toamnă. Ferma mergea tot mai bine, oile şi vacile se înmulţiră, în grădina de flori opaiţele, garoafele de toate felurile, nalbele începură să înflorească fără greş an de an. Iar Alicia avea să nască în curînd.

Richard ştiuse că aşa au să se petreacă lucrurile. Dinastia era întemeiată. Hornurile aveau la vîrf cercuri negre. Şemineul din salon scotea doar atîta fum cît să îmbălsămeze aerul cu mireasma plăcută a lemnului ars. Pipa cea uriaşă de spumă de mare, primită de la socru, începuse să-şi schimbe albul cretos de la început într-un galben-crem.

După ce se ştiu că în curînd avea să vină copilul, Richard se purtă cu Alicia aşa cum te porţi cu un invalid. Seara, cînd stăteau dinaintea şemineului, îi învelea picioarele cu pătura. Marea lui teamă era să nu se întîmple ceva rău în perioada sarcinii. Discutau despre tablourile la care ar fi trebuit să se uite viitoarea mamă, pentru a influenţa înfăţişarea viitorului întîi-născut şi, pentru a-i face o surpriză, Richard trimise la San Francisco după o copie mică de bronz a lui David de Michelangelo. Alicia roşi cînd văzu cît e de dezbrăcat, dar nu după mult timp ajunse să îndrăgească într-adevăr mica statuetă. Dacă se culca, statueta rămînea pe noptiera ei. In timpul zilei îl purta pe David cu ea din cameră în cameră, unde avea treabă, iar seara îl punea pe consola şemineului din salon. Adeseori, cînd îi privea mîinile şi picioarele atît de frumoase şi de viguroase, un vag zîmbet de înţelegere şi căutare îi aluneca fugar peste chip. Era adînc încredinţată că pruncul ei avea să arate aidoma lui David.

Richard stătea lîngă ea şi îi mîngîia alintător mîna. Ei îi plăcea cînd îi mîngîia palma, destul de apăsat ca să n-o gîdile. Şi Richard îi vorbea domol:

− Blestemul s-a spulberat. Ştii, Alicia, neamurile mele şi ale tale, fiind rude mai depărtate, au locuit în aceeaşi casă vreme de o sută treizeci de ani. De la acea vatră comună sîngele nostru s-a amestecat cu adevăratul sînge viguros din Noua Anglie. Tata mi-a spus o dată că în casa aceea s-au născut şaptezeci şi trei de copii. Şi familia noastră s-a înmulţit pînă la vremea bunicului meu. Tata a fost copil unic, şi eu tot copil unic am fost. Asta era năpasta vieţii bietului meu tată. A murit cînd avea abia şaizeci de ani, Alicia, şi eu eram singurul lui copil. Cînd am împlinit douăzeci şi cinci de ani şi încă nu începusem să trăiesc cu adevărat, casa cea veche a ars din temelii. Nu ştiu de unde a pornit focul. Richard îi puse mîna pe braţul fotoliului său, cu atîta grijă de parcă ar fi fost un pui de animal mic şi neputincios. Un cărbune se rostogolise din şemineu pe vatra de cărămidă. Richard îl împinse îndărăt peste ceilalţi căbuni, apoi luă iaraşi mîna Aliciei. In vremurile vechi exista un obicei, continuă el.

Glasul îi deveni mîngîietor şi depărtat, ca şi cum ar fi venit din acele vremuri de demult. Mai tîrziu. Alicia a învăţat să ştie după poziţia capului, după timbrul glasului şi după expresia chipului cînd anume se pregătea să vorbească despre vremurile vechi. Căci Vremurile Vechi, vremurile lui Herodot, ale lui Xenofon şi ale lui Tucidide erau pentru el un fel de avut personal. Pentru vestul ignorant, povestirile lui Herodot erau la fel de noi ca şi cînd ar fi fost născocite de el. Recitea în fiecare an Războaiele medice, Războiul peloponesiac şi Anabasis.

Acum mîngîia mîna Aliciei puţin mai cu putere.

− In vremurile vechi, dacă se întîmpla ca, din pricina, unui şir de nenorociri, poporul unei cetăţi să creadă că asupra sa apasă vreun blestem sau chiar că a stîrnit mînia vreunui zeu, strîngeau în corăbii tot ce putea fi mutat din loc şi plecau pe mare, spre alte locuri, ca să întemeieze noi cetăţi. Vechea aşezare o lăsau pustie şi la îndemîna oricui ar fi vrut să se folosească de ea.

− Eşti bun să-mi dai statueta? îl întrebă Alicia. Uneori îmi place s-o ţin la mine.

Richard sări de la locul lui şi i-l puse pe David în poală.

− Ascultă, Alicia, în cele două generaţii de dinainte de arderea casei n-au existat decît doi copii. Eu mi-am încărcat avutul pe o corabie şi am pornit spre vest, ca să întemeiez o nouă aşezare. Nu se poate să nu înţelegi că, pentru ridicarea casei mistuite de flăcări, a fost nevoie de o sută şi treizeci de ani. N-aveam cum o înlocui. O casă nouă pe pămîntul vechi ar fi fost pentru mine ceva dureros. Atunci cînd am dat cu ochii de valea asta, am ştiut că aici este locul noii aşezări a familiei. Iar acum generaţiile viitoare încep să ia fiinţă. Sunt nespus de fericit, Alicia.

Alicia se aplecă spre el şi îi întinse mîna, drept mulţumire pentru mărturisirea că izbutise să-l facă fericit.

− Da, reîncepu el brusc, am avut chiar şi un semn prevestitor cînd arn sosit prima oară aici. M-am adresat zeilor şi i-am întrebat dacă acesta este locul, iar ei mi-au răspuns. Nu e ceva minunat, Alicia? Vrei să-ţi povestesc despre semnele acelea şi despre cea dintîi noapte petrecută de mine pe colină?

− Lasă că îmi povesteşti mîine. Acum ar fi mai bine sa mă retrag.

Richard se ridică în picioare şi o ajută să-şi desfacă pătura din jurul genunchilor. Alicia se lăsă destul de greu pe braţul lui cînd o conduse în sus pe scări.

− Casa asta are în ea ceva magic, Alicia, ceva minunat. E făptura cea nouă, primul născut din noua rasă.

− Are să arate aidoma cu statueta, spuse Alicia.

După ce o înveli bine, ca să nu poată răci, Richard se întoarse în salon. Auzeau în casă zarvă de copii. Alergînd lipăind în susul şi în josul scărilor, scormoneau în cenuşa din şemineu. Îi auzea pe verandă cum se strigau unii pe alţii, cu glasuri domoale. Inainte de a se duce la culcare, puse cele trei cărţi mari pe raftul de sus al bibliotecii.

A fost o naştere deosebit de grea. După ce, în fine, totul s-a terminat, iar Alicia zăcea palidă şi epuizată în patul ei, Richard a adus copilul şi l-a aşezat lîngă ea.

− Da, spuse Alicia mulţumită, e chiar ca statueta. Bineînţeles, ştiam că aşa are să fie. Şi David are să-i fie numele, bineînţeles.

Doctorul de la Monterey coborî scările şi se aşeză alături de Richard, în faţa şemineului. Stătea neguros şi cu sprîncenele încruntate şi îşi tot răsucea pe degetul mijlociu un inel cu emblema clubului. Richard destupă o sticlă de rachiu şi umplu două păhărele.

− Am să ridic paharul ăsta în cinstea fiului meu, doctore.

Doctorul duse păhărelul la gură şi fornăi ca un cal.

− Grozav rachiu. Mai bine l-ai ridica în cinstea nevestei.

− Cum să nu. Şi băură. Iar pe cel de al doilea, în cinstea fiului meu.

− Inchină-l şi pe ăsta tot nevestei.

− De ce? întrebă Richard mirat. Doctorul aproape ca îşi vîrîse nările în pahar.

− Ca un fel de ofrandă spre mulţumire. Al dracului de puţin a lipsit ca să rămîi văduv.

Richard azvîrli rachiul pe gît.

− N-am ştiut. Credeam... n-am ştiut. Credeam că... De fapt... naşterile dintîi sunt întotdeauna mai grele.

− Mai dă-mi un păhărel, ceru doctorul. De-acum alţi copii n-o să mai ai.

Richard se opri din turnat.

− Ce vrei să spui cu asta? Bineînţeles c-o să am mai mulţi copii.

− Nu, cu nevasta asta n-o să mai ai. Cu ea s-a încheiat. Dacă o să mai ai un alt copil, o să rămîi fără nevastă

Richard tăcu, împietrit. Zarva aceea domoală de copii pe care o auzise prin casă în lunile din urmă se stinse dintr-odată. I se păru că aude picioruşele lor gingaşe furişîndu-se pe uşa din faţă şi coborînd treptele.

Doctorul rîse amar.

− De ce nu te îmbeţi, dacă asta te afectează aşa de mult?

− Of! Nu, nu, nu cred că aş putea să mă îmbăt.

− Ei, oricum, mai dă-mi un păhărel înainte de plecare. Pînă la Monterey drumul o să fie cam friguros.

Numai după şase luni îi spuse Richard nevestei că nu va mai putea să aibă copii. Voia să-i lase timp ca să-şi recapete puterile, înainte de a o expune şocului acestei dezvăluiri. Cînd, în fine, veni timpul restabilirii complete, Richard se simţea împovărat de taina păstrată numai pentru el. Alicia ţinea copilul în poală şi, din vreme în vreme, se apleca şi îi lua între buze unul dintre degetele răşchirate. Copilul privea în sus cu ochi nesiguri şi îi zîmbea cu buze umede, mişcîndu-şi mereu degetele ţepene, oferindu-i-le. Soarele inunda fereastra. Din depărtare auzeau pe unul dintre oamenii angajaţi strigînd de zor şi cu monotonie cîntătoare către atelajul înhămat la plug. Alicia înălţă capul şi se încruntă uşor.

− Ar cam fi timpul să-l botezăm, nu crezi, Richard?

− Da, conveni şi el. Am să aranjez eu treburile la Monterey.

Alicia se gîndea la ceva deosebit de important.

− Crezi c-ar fi prea tîrziu să-i schimbăm numele?

− Nu, nu-i prea tîrziu. Dar de ce vrei să-l schimbăm? Şi ce nume ai vrea să-i punem?

− Vreau să-i pun numele John. E un nume din noul Testament... Inălţă capul ca să-i citească în ochi încuviinţarea... şi, în afară de asta, e numele tatii. Are să-i facă plăcere. De altminteri, n-am fost niciodată prea mulţumită că i-am pus numele după statueta aceea, chiar dacă îl reprezintă pe David copil. Altceva ar fi dacă statueta l-ar înfăţişa îmbrăcat...

Richard nu încercă să urmărească logica asta. In schimb, dădu drumul mărturisirii. Intr-o clipă terminase. Nici nu-şi închipuise că are să fie nevoie de atît de puţin timp. Alicia avea pe faţă un zîmbet ciudat de enigmatic şi care îl nedumeri. Deşi ajunsese s-o cunoască foarte bine, zîmbetul acesta puţin ironic şi cu o umbră de tristeţe în el, plin de un fel de înţelepciune tainică nu îi îngăduia să-i ghicească gîndurile. Alicia se retrăsese în spatele acelui zîmbet. Iar zîmbetul spunea: "Ce naiv eşti. Eu ştiu anumite lucruri, alături de care toată ştiinţa ta ar apărea ridicolă, dacă aş găsi cu cale să ţi le spun". Copilul întinse spre faţa ei degete iscoditoare, iar ea i le luă, îndoindu-i-le şi dezdoindu-i-le. In cele din urmă zise:

− Nu te grăbi. Doctorii nu le ştiu chiar pe toate. Mai aşteaptă puţin, Richard. O să avem şi alţi copii.

Schimbă poziţia băiatului şi îşi strecură mîna sub scutecele lui.

Richard ieşi din casă şi se aşeză pe treptele din faţă. Casa din spatele lui clocotea iarăşi de viaţă, deşi cu cîteva minute mai înainte fusese tăcută şi moartă. Avea o mie de treburi de făcut. Gardul viu care înconjura grădina nu mai fusese tuns de şase luni. De mai multă vreme

pregătise pe coastă o postată pătrată pentru o parcelă de nutreţ, dar locul acela şi azi aştepta sămînţa. Incă nu aranjase cum trebuie un loc anume pentru uscatul rufelor. Balustrada treptelor de la intrare se afla lîngă el. Richard întinse mîna şi o mîngîie, aşa cum ar fi mîngîiat gîtul arcuit al unui cal.

Familia Whiteside ocupase un rol de frunte în Păşunile Raiului aproape de cînd se aşezase acolo. Erau oameni învăţaţi, aveau o fermă foarte frumoasă şi, cu toate că nu erau bogaţi, nu duceau niciodată lipsă de bani. Iar mai presus de toate, locuiau într-o casă frumoasă şi dispuneau de tot confortul. Casa era un simbol al familiei, avea camere multe, era luxoasă pentru vremea de-atunci, caldă, primitoare şi albă. Dimensiunile ei dădeau impresia de bunăstare, iar văruiala şi vopseaua albă, deseori reînnoite ori spălate, o plasau mai presus de toate celelalte case de pe vale, cu aceeaşi certitudine cu care un castel de pe Rin sta mai presus de satul lui. Familiile celelalte admirau casa cea albă şi, totodată, prezenţa ei acolo le făcea să se simtă mai în siguranţă. Intruchipa prestigiul, cultura, judecata aleasă şi bunele maniere. Numai privind casa, vecinii puteau să spună că Richard Whiteside este un om onorabil, neînstare să facă un lucru meschin, crud sau lipsit de înţelepciune. Erau mîndri de casa aceea, la fel cum arendaşii de pe pămînturile unui domeniu ducal sunt mîndri de castelul rezidenţial. Deşi unii vecini erau mai bogaţi decît Whiteside, după cîte se părea îşi dădeau seama că n-ar fi în stare să clădească o asemenea casă, chiar dacă ar copia-o cu fidelitate. In primul rînd, datorită casei ajunse Richard Whiteside arbitru al bunelor maniere şi, ceva mai tîrziu, un fel de judecător extralegal în neînţelegerile mărunte. In schimb, încrederea vecinilor şi stima lor făcură să nască în Richard un sentiment patern faţă de întreaga vale şi, pe măsură ce înainta în vîrstă, ajunse să socotească orice problemă ivită pe vale drept o problemă personală, iar toţi ceilalţi se simţeau mîndri de această stare de lucruri.

Cinci ani trecură pînă cînd instinctele ei de femeie îi spuseră Aliciei că e pe cale să aibă un alt copil.

− O să chem doctorul, spuse Richard de îndată ce află. Doctorul trebuie să ştie dacă e vreo primejdie sau nu.

− Nu, Richard, doctorii nu ştiu. Ascultă ce-ţi spun eu: femeile ştiu despre ele mai mult decît pot şti doctorii.

Richard îi dădu ascultare, fiindcă îi era teamă de ce i-ar fi putut spune doctorul. "Asta e grăuntele de divinitate rînduit în fiinţa femeilor, se gîndi, încercînd să găsească o explicaţie liniştitoare. Natura a hărăzit femeii o astfel de certitudine în cunoaştere, pentru a asigura înmulţirea seminţiei omeneşti."

Totul a mers bine vreme de şase luni, dar după aceea s-a pornit o pustiitoare suferinţă. Cînd, în cele din urmă, a fost chemat, doctorul s-a înfuriat atît de tare, încît nu i-a adresat niciun cuvînt lui Richard. Ceasurile trudei au însemnat un răstimp de groază. Richard rămase în salon, cu mîinile încleştate de braţele fotoliului şi ascultînd vaietele slabe ce veneau din dormitorul de la etaj. Era pămîntiu la faţă. După multe şi multe ceasuri, vaietele conteniră. Richard era aşa de ameţit de teamă, că nici nu înălţă ochii cînd doctorul intră în încăpere.

− Scoate sticla, spuse doctorul sleit de oboseală. Şi să închinăm în cinstea dumitale, ca unul dintre cei mai mari nătărăi de pe lume. Richard nu răspunse; nici măcar nu ridică privirile. Cîteva clipe doctorul continuă să se uite la el încruntat, apoi vorbi cu oarecare blîndeţe. Nevasta ţi-a rămas în viaţă, dar numai unul Dumnezeu poate şti prin ce minune. A trecut prin încercări care ar fi putut răpune un detaşament de soldaţi. Femeile astea firave! Au o vitalitate monstruoasă. Copilul e mort! Şi deodată simţi dorinţa de a-l pedepsi pe Richard pentru vina de a nu-i fi ascultat prescripţiile dintîi. N-a rămas din copil nimic ce să ai de îngropat.

Se răsuci în loc şi plecă brusc din casă, fiindcă nu putea îndura să-i fie atît de milă de cineva cum îi era de Richard Whiteside. Alicia rămase infirmă. Micul John nu-şi aducea aminte de vremea cînd maică-sa nu fusese infirmă. Toată viaţa lui, atît cît ţinea minte, îl văzuse pe taică-său ducînd-o în braţe atunci cînd urca sau cobora scările. Alicia nu vorbea prea des, dar din ce în ce mai mult îi stăruia în ochi zîmbetul acela enigmatic şi plin de înţelepciune. Şi, în ciuda neputinţelor ei, diriguia treburile casei deosebit de bine. Ţărăncuţele zdrenţăroase,  venite să slujească în casă pentru o mult rîvnită pregătire în vederea măritişului, se înfăţişau înainte de fiecare masă ca să primească dispoziţii. Din pat sau din balansoar, Alicia dirija totul.

In fiecare seară, Richard o lua în braţe şi o ducea în dormitor. Şi, în vreme ce ea stătea sprijinită în pernele albe, îşi lua un scaun, se aşeza la capătîiul ei şi îi mîngîia palmele pînă ce o apuca somnul. Iar ea în fiecare seară îl intreba:

− Eşti mulţumit, Richard?

− Da, sunt mulţumit.

Pe urmă îi povestea despre treburile fermei şi despre oamenii de pe vale. Era un fel de dare de seamă zilnică privind ultimele evenimente. Iar în vreme ce el vorbea, zîmbetul se răspîndea pe chipul senin al Aliciei şi nu dispărea pînă ce ochii nu i se închideau şi Richard sufla în lampă. Un adevărat ritual.

In ziua cînd John împlini zece ani, dădură în cinstea lui o mică petrecere. Copiii de pe toată valea veniră şi începură să rătăcească în vîrful picioarelor prin casa aceea mare, privind uluiţi la minunăţiile cunoscute din povestiri. Alicia rămăsese pe verandă.

− Nu e nevoie să staţi chiar aşa de cuminţi, copii, le spuse ea după o vreme. Duceţi-vă pe unde vreţi şi faceţi tot ce vă place vouă.

Numai că bieţii copii nu puteau să alerge şi să ţipe în casa Whiteside. Li s-ar fi părut că ţipă şi nu sunt cuviincioşi în biserică. După ce trecură prin toate încăperile, erau sleiţi de atîta încordare. Toată ceata se retrase în şopron, şi de acolo răsunară ţipete şi strigăte vesele, ce se răspîndeau în valuri pînă pe veranda unde Alicia stătea în fotoliu, zîmbind.

Şi în noaptea aceea, întinsă în pat, rosti din nou întrebarea:

− Eşti mulţumit, Richard?

Chipul încă îi mai strălucea de bucuria trăită la sărbătoarea copiilor, aşa că răspunse:

− Sunt mulţumit.

− Nu trebuie să te îngrijoreze gîndul la copii, fii sigur, Richard. Mai aşteaptă puţin. Totul are să se aranjeze cum nu se poate mai bine.

Asta era marea, atotcuprinzătoarea ei înţelepciune: "Mai aşteaptă puţin. Nicio supărare nu poate supravieţui scurgerii timpului". Iar Richard ştia că e vorba de o înţelepciune care o depăşea pe a lui.

− Nu-i mult de aşteptat, continuă Alicia.

− De aşteptat ce?

− Cum aşa? Ia gîndeşte-te puţin... John acum are zece ani. Peste zece ani... nu pricepi? Peste zece ani are să fie însurat... şi atunci... Să-i spui tot ce ai pe suflet, Richard. Familia e salvată, Richard!

− Da... da, ştiu, bineînţeles că ştiu. Nu mi-e teamă că n-o să am urmaşi. De-acum încep să-i citesc din Herodot, Alicia. S-a făcut destul de mare.

− Cred că Myrtle ar trebui sa deretice mîine prin toate camerele de dormit nefolosite. De trei luni n-au mai fost aerisite.

John Whiteside îşi amintea întotdeauna cum îi citea taică-său din cei trei mari scriitori: Herodot, Tucidide şi Xenofon. Luleaua din spumă de mare căpătase acum culoarea cafenie-roşcată, delicată şi uniformă. "Istoria întreagă aici se află, spunea Richard. Toate isprăvile de care e în stare omenirea aici stau scrise, în aceste trei cărţi. Dragostea şi răutăţile, necinstea prostească, nesocotinţa şi vitejiile, nobleţea şi mîhnirile neamului omenesc. Din cărţile  acestea poţi ajunge să judeci viitorul, John, fiindcă nimic nu se poate întîmpla care să nu se mai fi întîmplat vreodată şi care să nu fie pomenit în aceste cărţi. Alături de ele, Biblia nu-i decît povestirea incompletă a unui popor oarecare."

Şi John ţinea minte simţămintele nutrite de taică-său faţă de casă - cum o socotea el un simbol al familiei, un templu înălţat în jurul vetrei comune.

Cînd tatăl său a murit pe neaşteptate din pricina unei pneumonii, John se afla la Harvard. Maică-sa îi scrise, spunîndu-i că trebuie să-şi termine mai întîi cursurile şi de-abia după aceea să vină acasă. "Aici n-ai putea să faci nimic din ce n-a fost făcut. Era dorinţa tatălui tău ca mai întîi să termini."

Şi cînd, în cele din urrnă, se întoarse acasă, o găsi pe maică-sa foarte îmbătrînită. Nu mai putea să părăsească patul. John stătea la căpătîiul ei şi asculta povestea ultimelor zile ale tatălui.

−Mi-a lăsat cu limbă de moarte să-ţi spun un lucru, zicea Alicia. "Fă-l pe John să priceapă că trebuie să asigure rnersul înainte al neamului nostru. Vreau să trăiesc în generaţiile viitoare." Şi la scurt timp dupa aceea a intrat în delir.

John se uita pe fereastră şi privea colina rotundă din spatele casei.

− In starea asta a rămas tatăl tău vreme de două zile. Îi auzea cum aleargă în sus şi-n jos pe scări şi i se părea că nu sunt cuminţi şi trag plapuma de pe el. Voia să-i prindă în braţe şi să-i strîngă la piept, John. Cu cîteva clipe înainte de a-şi da sufletul, vedeniile acestea s-au destrămat. Era fericit. Şi mi-a spus: "Am văzut ce va să vie. O mulţime, o mulţime de copii. Sunt mulţumit, Alicia".

John şedea şi îşi sprijinea capul în palme. Şi atunci maică-sa, femeia care niciodată nu se împotrivise la nimic, se ridică în capul oaselor şi îi vorbi cu asprime:

− Insoară-te! Vreau să te văd însurat, însoară-te... vreau să iei o femeie zdravănă, în stare să aibă cît mai mulţi copii. După ce te-am născut pe tine, eu n-am mai putut avea copii. Viaţa mi-aş fi dat-o ca să mai pot avea încă unul. Repede să-ţi găseşti nevastă. Vreau neapărat să o văd.

Se cufundă iarăşi în perne, dar acum ochii îi erau încărcaţi de nefericire şi zîmbetul cunoaşterii nu-i mai flutura pe buze.

Şase ani dupa aceea, John încă nu se însurase. In acest răstimp, maică-sa parcă se uscase şi ajunsese un schelet firav acoperit cu piele vineţie, aproape transparentă, dar tot se mai agăţa de viaţă. Işi urmărea feciorul cu ochi mustrători; de cîte ori se uita maică-sa la el, John simţea pe umeri povara vinovăţiei. In cele din urma, un coleg de-al lui de clasă veni să vadă cum merg treburile prin vest şi îşi aduse cu el şi sora. Stătură o lună întreagă oaspeţii la ferma Whiteside, iar la sfîrşitul lunii John o ceru pe Willa de nevastă şi ea consimţi. Cînd o vesti pe maică-sa, Alicia spuse că vrea să stea de vorba cu fata între patru ochi. După o jumătate de ceas, Willa ieşi din camera bolnavei, îmbujorată ca focul.

− Ce s-a întîmplat, draga mea? o întrebă John.

− Ei, nimic. Pînă la urmă a fost bine. Mamă-ta mi-a pus fel de fel de întrebări, iar pe urmă a stat şi s-a uitat multă vreme la mine.

− E-aşa de bătrînă, îi explica John. Mintea ei e aşa de bătrînă!

Pe urmă se duse în camera mamei. Privirea aceea încruntată şi aprinsă dispăruse, iar în locul ei se ivise din nou zîmbetul enigmatic şi plin de înţelepciune.

− Totul e aşa cum trebuie, John, îi spuse maică-sa. Mi-ar plăcea să aştept pînă or veni copiii, dar nu pot. M-am agăţat de viaţă atît cît m-au ţinut puterile. Acum am obosit.

Aproape puteai vedea cu ochii cum voinţa aceea îndîrjită îşi slăbeşte încleştarea şi se desprinde de trupul ei. Noaptea îşi pierdu cunoştinţa, iar trei zile mai tîrziu îşi dădu sufletul, tot atît de liniştit şi de uşor ca şi cînd ar fi adormit.

John Whiteside nu se gîndea la casă exact aşa cum se gîndise tatăl lui. O îndrăgea mai mult. O socotea un fel de carapace a propriului trup. Intocmai după cum mintea putea să pornească din trupul lui şi să hoinărească cine ştie pe unde, şi el putea să plece de acasă, dar tot atît de fără greş trebuia să se întoarcă. Reînnoia zugrăveala albă la fiecare doi ani, florile din grădină le îngrijea singur şi tot cu mîna lui tundea gardul viu. Nu mai deţinea aceeaşi poziţie de mare însemnătate pe care o avusese tatăl lui. John era mai puţin neînduplecat decît fusese bătrînul, mai puţin convins de orice părere propusă. Pus în faţa unei controverse, era prea înclinat să găsească nenumărate argumente în favoarea ambelor poziţii. Uriaşa lulea de spumă de mare ajunsese acum de culoare foarte închisă, aproape neagră, cu scînteieri roşcate.

Willa Whiteside îndrăgi valea de la bun început. Alicia fusese distantă şi reţinută, o persoană care îţi inspira mai degrabă teamă. Oamenii de pe vale dădeau rareori ochii cu ea, iar atunci cînd se întîmpla să-i întîlnească, îi trata cu căldură şi bunăvoinţă, se arăta generoasă şi grijulie faţă de simţămintele lor. Îi făcea să se simtă ca nişte simpli ţărani în faţa castelanei. Willei îi plăcea să le facă vizite femeilor de pe vale. Îi făcea plăcere să se aşeze în bucătăriile lor şi să bea ceai negru, discutînd despre nenumăratele lucruri importante ce se ivesc într-o gospodărie. Ajunsese să facă un foarte activ schimb de reţete. Cînd pleca într-o vizită, lua cu ea un caieţel unde să poată înscrie reţetele ce-i erau dezvăluite. Vecinele îi spuneau Willa, şi deseori veneau dimineaţa să bea ceai în bucătărie la ea. Poate că, în parte cel puţin, influenţa ei îl făcuse pe John să devină atît de sociabil.

Şi el îşi pierduse puterea pe care tatăl lui o păstra ţinîndu-i la distanţă pe ceilalţi. John îi îndrăgea pe vecini. In după-amiezile calde de vară, stătea într-unul din scaunele de pînză de pe verandă şi tăifăsuia cu aceia care se puteau smulge de la treabă. Pe verandă aveau loc conciliabule politice şi mici întruniri în jurul unor pahare de limonadă. Organizarea socială şi politică a întregii văi pe veranda aceea se alcătuia, dar întotdeauna era alcătuită cu mult haz. John trata cu un fel de ironie amuzantă tot ce se petrecea în jurul lui şi, datorită acestei purtări a lui, n-a mai apărut pe vale niciuna din acele cumplite şi violente atitudini politice ori religioase, capabile de obicei să otrăvească viaţa regiunilor rurale. De cîte ori se întîmpla ca în cadrul discuţiilor să vină vorba despre vreo chestiune crucială sau despre vreo calamitate, fie pe plan local, fie pe plan naţional, lui John îi plăcea să scoată cele trei cărţi groase şi să le citească celorlalţi, cu glas tare, despre vreo situaţie asemănătoare petrecută în lumea Antichităţii. Îi iubea pe antici la fel de mult cum îi iubise şi tatăl lui.

Mai existau şi mesele de duminică, luate împreună cu vreo pereche vecină şi poate şi cu cîte un preot călător. Femeile trebăluiau pe la bucătărie, pînă cînd bunătăţile menite mesei de prînz erau gata. Iar la masă preotul vedea cum ardoarea nepotolită a misiunii sale se topea treptat în atmosfera unei toleranţe binevoitoare, pînă cînd, după ce se aducea desertul şi se bea cidrul, chiar şi cel mai înfocat baptist ajungea să rîdă din toată inima de vreo glumă nevinovată, sortită să se scufunde numaidecît în totală uitare.

Asemenea lucruri îi plăceau foarte mult lui John, dar centrul existenţei sale se afla în salon. Fotoliile de piele, ale căror adîncituri şi umflături alcătuiau un soi de anatomie a confortului, făceau parte din fiinţa lui. Pe perete stăteau tablourile ştiute de el dintotdeauna, gravuri în oţel reprezentînd cerbi, căţărători pe Alpii elveţieni şi capre de munte. Tablourile acestea erau atît de îngemănate cu întreaga lui viaţă, încît nici măcar nu le mai vedea, dar dispariţia oricăruia dintre ele l-ar fi durut cu violenţa unei amputări. Marea lui desfătare avea loc în timpul serii. Atunci focul ardea domol în şemineul de cărămidă roşie. John şedea în fotoliu şi mîngîia luleaua din spumă de mare. Din cînd în cînd, ca s-o umezească, trecea găvanul lustruit de-a lungul laturilor nasului. Citea Georgicele sau din Varro, ca să se lămurească în treburile fermei. La lumina lămpii rezervate numai pentru ea, Willa strîngea din buze şi croşeta şerveţele cu motive florale, ca să aibă cadouri de trimis la Crăciun rudelor din răsărit, care şi ele trimiteau cu acelaşi prilej tot şerveţele.

John închise cartea şi se duse la birou. Ruloul totdeauna se înţepenea şi parcă cerea să fie alintat. Acum cedă dintr-odată şi se ridică duruind. Willa îşi destinse buzele. Expresia de cumplită suferinţă, mereu prezentă pe chipul ei de cîte ori lucra ceva cu mare atenţie, i se şterse de pe faţă.

− Ce Dumnezeu faci acolo?

− Ei, caut şi eu ceva.

Vreme de un ceas lucră la birou, pe urmă spuse:

− Ia ascultă aici, Willa!

Willa din nou se destinse.

− Aha, ştiam eu... versuri.

John îşi citi versurile şi pe urmă aşteptă smerit. Dînd dovadă de tact, Willa tăcea şi ea. Liniştea stărui pînă cînd, dacă ar fi continuat, ar fi devenit lipsă de tact.

− Nu cred că-i cine ştie ce mare scofală, spuse John rîzînd mînzeşte.

− Nu, nu-i, ai dreptate.

El mototoli hîrtia şi o azvîrli în foc.

− La început credeam c-are să iasă ceva grozav.

− Da' ce-ai citit tu acolo, John?

− Ei, mă mai uitam şi eu prin Vergiliu, şi-atunci mi-a dat în gînd că n-ar fi rău să fac şi eu nişte versuri, fiindcă nici nu mă gîndeam la asta... numai că, ştii tu, e aproape cu neputinţă să citeşti ceva frumos şi să nu vrei şi tu să faci ceva frumos. Nu contează!

Trase ruloul în jos şi pe urmă luă alt volum din dulapul cu cărţi.

Salonul era locul unde se simţea el ca în rai. Aici era întotdeauna fericit, întreg şi fără cusur. Sub lumina lămpilor de acolo, parcă toate părticelele fiinţei lui, risipite pe cine ştie unde, se adunau laolaltă şi alcătuiau o entitate împlinită, precis determinată.

Multe vieţi sunt trăite într-un soi de linie curbă. Vine mai întîi o înteţire a ambiţiei, urmează o curbă rotundă a maturităţii, o coborîre lină a dezamăgirilor şi, în cele din urmă, linia se încheie printr-un segment orizontal de aşteptare a morţii. Viaţa lui John Whiteside se desfaşura în linie dreaptă. Nu cunoscuse ambiţia; ferma îl răsplătea nu numai cu putinţa de a duce o viaţă îndestulată, ci şi cu aceea de a-şi îngădui să angajeze oameni care s-o muncească în locul lui. Nu-şi dorise nimic în afară de ceea ce avea la dispoziţie ori de ceea ce şi-ar fi putut lesne procura. Era unul dintre acei puţini oameni capabili să guste clipele vieţii chiar în vreme ce le trăieşte. Şi îşi dădea seama că duce o viaţă tihnită, o viaţă aproape unică, aşa cum nu multora le e dat să aibă. O singură nemulţumire îi umbrea existenţa. Nu avea copii. Dorinţa de a avea urmaşi era pentru el aproape la fel de arzătoare cum fusese şi a tatălui său. Willa nu-i năştea copii, deşi îi dorea cu aceeaşi sete ca John. Situaţia asta îi stînjenea pe amîndoi, şi niciodată nu discutau despre ea.

In cel de al optulea an de căsătorie, prin cine ştie ce întîmplare de ordin chimic sau divin, rămase gravidă, suportă fără necazuri o sarcină întru totul normală şi născu un prunc dolofan şi sănătos.

Accidentul nu se mai repetă niciodată, dar Willa şi John erau foarte satisfăcuţi, trăind chiar un fel de gratitudine pioasă. Indărătnica dorinţă de perpetuare a neamului, mai rnult sau mai puţin adormită în fiinţa lui John, ţîşni la suprafaţă. Cîţiva ani la rînd ciopîrţi pămîntul cu plugul, îl zgîrie cu grapa şi îl tocă folosind discurile. Din simplu prieten al fermei, aşa cum fusese mai înainte, proaspăt trezitul simţ al datoriei faţă de generaţiile viitoare îl transformă în

stăpîn. Arunca sămînţa în brazdă şi aştepta cu înfrigurată lăcomie ivirea lanurilor.

Willa nu a evoluat la fel ca bărbatu-său. L-a întîmpinat pe micul William ca pe ceva ce stătea în firea lucrurilor, de la început i-a spus Bill şi a refuzat să-l divinizeze. John îşi vedea tatăl în acest copil, deşi nimeni altcineva nu mai vedea în el aceeaşi fiinţă.

− Crezi că-i deştept tare? îşi întreba John nevasta. Tu stai cu el mai mult decît mine. Crezi c-o fi înzestrat cu vreun strop de inteligenţă?

− Aşa şi-aşa. E-un copil la fel ca toţi copiii.

− Parcă ar creşte prea încet, spunea John cu nerăbdare. Abia aştept vremea cînd o începe să înţeleagă.

La a zecea aniversare a lui Bill, John deschise cartea cea groasa a lui Herodot şi începu să-i citească. Bill şedea aşezat pe podea şi se uita la taică-sau cu ochi pierduţi. Seară după seară John îi citea cîteva pagini. Cam peste vreo săptămînă, tot într-o seară, îşi înălţă ochii de pe carte şi văzu că Willa rîde.

− Ce s-a-ntîmplat? întrebă curios.

− Uită-te sub scaun.

John se aplecă şi văzu că Bill construise o casă din beţe de chibrit. Bietul copil era atît de adînc cufundat în îndeletnicirile lui, încît nici nu-şi dădea seama că taică-său se oprise din citit.

− N-a ascultat deloc?

− Nici măcar un cuvinţel. Incă din prima seară, cînd ai ajuns tu la al doilea paragraf, i-a dispărut orice urmă de interes şi n-a mai auzit nicio singură vorbă.

John închise cartea şi o aşeză la loc în bibliotecă. Nu voia să arate cît de adînc îl rănise întămplarea aceea.

− Probabil că e încă prea mic. Am să mai aştept un an, şi pe urmă am să încerc din nou.

− Poveştile astea n-au să-i placă niciodată, John. E altă fire, nu-i nici ca tine, nici ca taică-tău.

− Atunci ce Dumnezeu îi place? întrebă John dezamăgit.

− Tot ce le place şi celorlalţi băieţi de pe vale: pistoale şi cai, vaci şi cîini. Ţi-a cam scăpat din mînă, John, şi nu prea cred c-o să-l mai poţi lua vreodată sub stăpînire.

− Spune-mi adevărul, Willa. E cumva... redus mintal?

− Nu, răspunse ea cu prudenţă. Nu, nu e redus la minte. In anumite privinţe, e mai pătrunzător şi mai ager decît tine. N-are aceeaşi fire, John, şi asta poţi s-o afli acum, la fel de bine ca mai tîrziu.

John Whiteside simţi că pentru el ferma nu mai are însemnătatea dinainte. In privinţa pămîntului, putea să nu-şi facă nicio grijă. Intr-o bună zi, Bill avea să-l lucreze cu temeinicie.  Nici în privinţa casei n-avea ce griji îşi face. Bill nu era un prostănac. Incă din capul locului păruse să dea semne de mult interes şi îndemînare în chestiunile legate de mecanică. Făcea singur vagoane micuţe, iar drept daruri de Crăciun îşi dorea jucării înzestrate cu tot felul de motoare. Iar John mai observase la băiat ceva deosebit, o latură cu totul străină familiei Whiteside. Nu numai că era teribil de secretos, dar se dovedea şi neîntrecut în chestiunile de afaceri. Deseori vindea altor băieţi lucrurile, pentru ca mai tîrziu, după ce noii proprietari se plictiseau de ele, să le răscumpere cu un preţ mai mic. Măruntele sume de bani primite în dar se înmulţeau sub stăpînirea lui ca prin minune. Şi nu multă vreme trecu pînă cînd John ajunse să priceapă că nu poate găsi căi comune de înţelegere cu fiu-său. Atunci cînd i-a dăruit lui Bill o viţică, iar Bill s-a grăbit s-o vîndă şi, cu banii luaţi, să cumpere purceluşii fătaţi de o scroafă, să-i crească şi pe urmă să-i revindă, John s-a amuzat grozav pe seama naivităţii lui. Chiar i-a spus Willei:

− Nu-ncape îndoială, e mai deştept decît mine. Mi-aduc aminte cum, pe cînd eram mic, tata mi-a dăruit o viţică, iar eu am îngrijit-o pînă ce a ajuns să moară de bătrîneţe. Cine ştie cu cine o fi răsărit să semene Bill, cu vreun pirat - mai ştii? Dar poate că urmaşii lui tot oameni din neamul Whiteside au să fie, parcă poţi ghici viitorul? Vînjoasă seminţie de oameni.  Numai că tare aş vrea să nu fie atît de secretos în legătură cu tot ce face. Oricum...

De-atunci încolo fotoliul, luleaua înnegrită din spumă de mare şi cărţile au pus din nou stăpînire pe John Whiteside. A fost ales secretar al comitetului şcolar. Şi din ziua aceea fermierii au început iarăşi a se aduna acasă la el, ca să stea la taclale. Părul lui John încărunţea tot mai mult, iar prestigiul său printre oamenii de pe vale sporea odată cu anii ce i se îngrămădeau pe umeri.

Casa Whiteside devenea concretizarea personalităţii lui John. Lumea de pe vale nu şi-l aducea niciodată aminte ca pe un om trebăluind stingher pe cîmp, mergînd singur într-o căruţă sau taifăsuind la magazinul universal. Orice reprezentare a lui ar fi fost neîmplinită dacă n-ar fi cuprins şi casa. Nimeni nu îl vedea cu ochii minţii altfel decît fie tolănit în fotoliul lui de piele şi zîmbind către cărţile groase de pe rafturi, fie aşezat comod pe unul din scaunele de pe veranda cea largă şi fermecătoare, fie înarmat cu foarfeci şi coşuleţ, umblînd prin grădină şi adunînd flori, fie tronînd în capul mesei din sufragerie şi tăind friptura, cu grijă şi cu îndemînare.

In vest, unde casa în care au trăit două generaţii din aceeaşi familie este o casă veche, iar familia, familie de pionieri, casele vechi sunt privite cu un soi de adoraţie îmbinată cu dispreţ. Şi în vest sunt foarte puţine case vechi. Americanii aceia neastîmpăraţi, deşi au luat în stăpînire pămînturile, nu s-au arătat niciodată în stare să rămînă multă vreme într-un singur loc. Ridică nişte case lipsite de trăinicie, şi curînd după aceea pleacă în urmărirea unor noi făgăduinţi. Casele vechi sunt aproape întotdeauna urîte şi neospitaliere.

După ce şi-a instalat familia la ferma Battle, în Păşunile Raiului, Bert Munroe n-a avut nevoie de multă vreme ca să înţeleagă exact ce anume poziţie ocupa John Whiteside. De îndată ce i-a fost cu putinţă, s-a alăturat şi el celor obişnuiţi să se adune pe veranda Whiteside. Ferma lui era vecină cu ferma Whiteside. Nu mult după sosire, Bert a fost ales în comitetul şcolar, şi astfel a luat legătură în chip oficial cu John. Şi într-o seară, la o întrunire a comitetului şcolar, John cită cîteva fraze din Tucidide. Iar în seara aceea Bert zăbovi pînă se retraseră toţi ceilalţi membri ai comitetului.

− Aş fi vrut să vă întreb ceva în legătură cu cartea despre care ne-aţi vorbit în seara asta, domnule Whiteside.

− Vă referiţi la Războiul peloponesiac?

John Whiteside aduse cartea şi i-o înmînă lui Bert.

− Mă gîndeam ca aş citi-o şi eu cu mare plăcere, dacă n-aţi avea nimic împotrivă să mi-o împrumutaţi.

O clipă, John rămase pe gînduri.

− Bineînţeles... vă rog s-o luaţi. O am de la tata. Şi, dacă o terminaţi, v-aş mai putea oferi şi altele pentru citit, în caz că v-ar face plăcere. Din seara de-atunci, între cele două familii s-a creat o anumită intimitate. Se invitau la masă unii pe-alţii şi îşi făceau scurte vizite reciproce. Bert nu şovăi chiar să împrumute unelte de la John.

Intr-o seară, cam la un an şi jumătate după venirea pe vale a familiei Munroe, Bill intră băţos în salonul Whiteside şi se proţăpi în faţa părinţilor, spunînd:

− Eu am sa mă însor.

Şi, după felul lui de a vorbi, s-ar fi zis că le dă o veste proastă.

− Ce-nseamnă asta? strigă John. De ce nu ne-ai spus pînă acum nici măcar o vorbă? Cu cine?

− Cu Mae Munroe.

In clipa aceea, John îşi dădu seama că e vorba de o veste bună şi nu de mărturisirea vreunei crime.

− Păi... păi, e foarte bine! Mă bucur. E-o fată grozav de drăguţă... nu-i aşa, Willa?

Nevastă-sa îi ocoli privirea. Chiar în dimineaţa aceea fusese în vizită la familia Munroe. Bill stătea ca de lemn, în mijlocul încăperii.

− Şi cînd ai de gînd s-o faci? întrebă Willa, iar John avu impresia că tonul ei era aproape neprietenos.

− Destul de curînd. De îndata ce ne punem la punct casa din Monterey.

John se ridică din fotoliu, luă de pe consolă pipa neagră din spumă de mare şi o aprinse. Pe urmă se reîntoarse în fotoliu şi vorbi foarte prietenos:

− Ai tăcut ca mutul pînă acum. De ce nu ne-ai spus nimic? Bill nu scotea nicio vorbă.

− Spui c-o să staţi la Monterey. Asta vrea să însemne că n-o să-ţi aduci nevasta aici? Nu ai de gînd să locuieşti în casa noastră şi să lucrezi ferma?

Bill scutură din cap.

−  Ai făcut ceva de care să te ruşinezi, Bill?

− Nu, tată, răspunse Bill. Nu mi-e ruşine de nimic şi n-am de ce mă ruşina. Numai că niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc cu alţii despre treburile mele.

−  Nu crezi totuşi că astea sunt puţin şi treburile noastre, Bill? întrebă John cu amărăciune. Suntem o singură familie. Copiii tăi au să fie nepoţii noştri.

− Mae a crescut la oraş, izbucni Bill. Toţi prietenii ei trăiesc la Monterey, ştii... prietenele, colegele ei de liceu. Nu-i place să stea aici, unde n-are nimic de făcut.

−  Inţeleg.

− Aşa că atunci cînd mi-a spus c-ar vrea să trăiască la oraş, am dat bani şi m-am asociat la agenţia Ford. Totdeauna am vrut sa mă lansez în afaceri.

John încuviinţă dînd încetişor din cap. Supărarea de la început îi mai trecuse.

− Nu crezi că ar putea dori şi ea să vină şi să trăiască în casa asta, Bill? E atît de mult loc la noi. Putem schimba orice, putem aranja totul după gustul ei.

−  Numai că nu-i place la ţară. Toţi prietenii ei sunt acolo, la Monterey.

Willa îşi strîngea buzele cu încordare.

−  Uită-te la taică-tău, Bill, îi porunci.

John îşi înălţă capul şi zîmbi cu gravitate.

− Ei, cred c-are să fie bine. Bani ai destui?

− Da, sigur! Prea destui. Şi ştii ce, tată? Ne facem o casă destul de mărişoară, adică mărişoară pentru doi, vreau să spun. Noi am vorbit despre asta, şi ne-am gîndit că poate aţi vrea şi tu şi mama să veniţi şi să staţi la noi.

John continua să zîmbească, păstrînd aceeaşi gravitate curtenitoare.

− In cazul ăsta, ce-are să se întîmple cu casa şi cu ferma noastră?

− Ei, uite, şi despre asta am discutat cu Mae. Aţi putea să vindeţi totul şi să luaţi atîţia bani cît s-aveţi cu ce trăi la oraş tot restul zilelor voastre. Dacă mă laşi, ţi le pot vinde într-o săptămînă.

John suspină şi se povîrni pe spate, în adîncimea pernelor de pe fotoliu. Atunci vorbi şi Willa:

− Bill, dacă aş şti că începi să scînceşti, cu ciomagul te-aş bate.

John îşi îndesă tutunul în lulea şi o aprinse, apoi spuse cu blîndeţe:

− N-o să poţi sta multă vreme departe de aici. Intr-o bună zi are să te apuce un dor cumplit, căruia n-o să-i mai poţi ţine piept. Casa asta e în sîngele tău. Cînd ţi se vor naşte copiii, o să-ţi dai seama că urmaşii tăi numai aici, în casa asta, pot creşte. Poţi pleca pentru o vreme scurtă, dar nu poţi rămîne mult timp în altă parte decît aici. Aşa că, Bill, atîta vreme cît o să trăieşti la oraş, noi o să te aşteptăm aici, o să zugrăvim casa şi-o să îngrijim ferma. Noi zilele acelea o să le aşteptăm. Tata a murit visînd o mulţime de copii.

După vorbele astea zîmbetul îi deveni nesigur, şi încheie:

− Aproape că şi uitasem.

− Imi vine să pun ciomagul pe el, mormăi Willa.

Bill plecă din salon foarte stingherit, iar după ce rămaseră singuri, John repetă:

− Are să se întoarcă.

− Sigur că da, încuviinţă Willa cu tristeţe. Atunci privirile lui John Whiteside zvîcniră în sus şi se opriră bănuitoare asupra Willei.

− Crezi într-adevar, chiar crezi c-o să se întoarcă? Da, Willa? Nu spui vorbele astea doar ca să mă alini pe mine? Dacă ar fi aşa, aş începe să mă simt bătrîn.

− Cum să nu cred? Bineînţeles că da. Ce, îţi închipui că îmi răcesc gura degeaba?

Nunta lui Bill avu loc înspre sfîrşitul verii, şi îndată după aceea tinerii s-au mutat în casa cea nouă. In toamnă, pe John Whiteside l-a cuprins o nelinişte aidoma cu aceea care îl cuprinsese înainte de naşterea lui Bill. Zugrăvi din nou casa, deşi n-ar fi fost neapărat nevoie şi tunse fără urmă de îndurare tufele din grădină. Intr-o zi, îi spuse lui Bert Munroe:

− Pămîntul ăsta al meu nu prea-mi dă cît ar trebui. L-am neglijat cam multă vreme. Aş putea să scot de pe el mult mai mult.

− Da, conveni Bert. Niciunul dintre noi nu silim pămînturile să ne dea atîta cît s-ar cuveni. Totdeauna m-am mirat de ce nu ai şi cîteva oi. Cred că pe colinele dumitale ai putea să creşti turme întregi.

− Chiar aveam o turmă pe vremea tatii. Cît de mult mi se pare că a trecut de-atunci. Adevărul e, aşa cum ţi-am spus, că am cam neglijat pămîntul.  Ia te uită cum s-au îndesit tufărişurile!

− Arde-le, îl sfătui Bert. Dacă le arzi în toamna asta, la primăvară o sa ai o păşune pe cinste.

− Bună idee! Numai că tufărişurile astea vin pînă aproape de casă. Dacă mă hotărăsc să le dau foc, or să-mi trebuiască multe braţe de ajutor.

− Asta nu contează, te-ajut şi eu şi-l aduc şi pe Jimmie. Dumneata ai doi oameni la fermă, iar dacă te pui şi pe dumneata la socoteală, ar însemna să fim cu toţii cinci. N-avem decît să pornim lucrul dimineaţa, cînd nu bate vîntul, şi s-aşteptăm o zi cînd să dea mai întîi o bură de ploaie, şi putem fi fără grijă.

Toamna veni devreme. In octombrie, sălciile ce străjuiau pîraiele din Păşunile Raiului erau galbene ca o vîlvătaie. In înaltul văzduhului, aproape nevăzute, cîrduri de raţe vîsleau către sud, iar prin curţile grajdurilor, cele domesticite băteau din aripi, întindeau gîturile şi ţipau nostalgic. Tot felul de păsări se roteau pe deasupra cîmpurilor şi se adunau în stoluri, sub ascultarea unui conducător. Prin aer pluteau vagi prevestiri de brumă timpurie. John Whiteside se zorea cu pregătirile de iarnă. Toata ziua lucra în livadă, dînd ajutor la curăţatul pomilor.

Intr-o noapte, se trezi din somn şi auzi stropi rari şi mărunţi de ploaie susurînd pe ardezie şi clipocind stins pe pămînt. Intrebă în şoaptă:

− Te-ai trezit, Willa?

− Sigur.

− E cea dintîi ploaie. Voiam s-o auzi şi tu.

− Eram trează cînd s-a pornit, îi răspunse ea calmă. Tu n-ai auzit partea cea mai frumoasă, n-ai auzit cum sufla vîntul. Sforăi.

− Ei, n-are să fie cine ştie ce. O ploicică, aşa, de început, doar cît să spele praful.

Dimineaţa, soarele străluci prin aerul ce licărea de apă şi întreaga lui strălucire avea limpezimea unui cristal. Abia terminaseră masa de dimineaţă, cînd Bert Munroe şi cu Jimmie urcară tropăind pe treptele din spate şi pătrunseră în bucătărie.

− 'Neaţa, doamnă Whiteside! 'Neaţa, John! M-am gîndit că e o vreme minunată ca să ardem azi tufărişurile. Azi-noapte a căzut o ploicică bunişoară.

− Ai avut o idee straşnică. Staţi jos să beţi cîte o ceaşcă de cafea.

− De-abia ne-am sculat de la masă, John. Nu mai încape nimic în mine.

− Ei, Jimmie, iei o ceaşcă de cafea?

− Nu mai încape nimic în mine, răspunse Jimmie.

− Bine, dacă nu vreţi, atunci haideţi să începem pînă nu se usucă iarba.

John se duse în pivniţa cea mare, ale cărei uşi povîrnite se aflau lîngă treptele din spate, de lîngă bucătărie. Numaidecît ieşi afară cu un bidon de gaz. Apoi, după ce şi cei doi oameni tocmiţi la fermă ajunseră la poarta livezii, John le împărţi tuturor cîte un maldăr de saci uzi.

− Nicio adiere de vînt, zise Bert. Cel mai bun timp pentru treaba noastră, John! Să începem chiar din capătul ăsta. Rămînem pe loc, aici, între casă şi tufărişurile aprinse, pînă cînd focul dă gata o bucată bună. N-are rost să înfruntăm nici cel mai mic risc.

John vîrî printre ramurile tufărişurilor şomoiogul îmbibat cu gaz şi pe urmă trase cu el o linie de foc pe marginea desişului. Tufărişurile începură să trosnească şi să se prăvale în valurile flăcărilor. Şi flăcările alergau de-a lungul cîmpului şi se strecurau printre tulpinile răşinoase. Pas cu pas, cei cinci oameni înaintau pe urma pîrjolului, suind pe coasta pieptişă a micii coline.

− Cred că pînă aici ar cam ajunge, strigă Bert. Ne-am depărtat destul de mult de casă. Eu aş zice că ar fi bine ca doi oameni sa se ducă să dea foc la partea de deasupra, dinspre vîrful colinei.

Pe urmă porni el însuşi, urmat de Jimmie, să dea ocol întinderii aceleia de tufărişuri. Şi chiar atunci firava adiere învolburată a vîntului tomnatic începu să învîrtejească şi să aplece spre pămînt tot ce întîlnea în cale. Se rostogoli ca în glumă pe deasupra focului, culese scîntei şi tăciuni rnărunţi şi îi azvîrli asupra casei albe. După aceea, ca şi cum s-ar fi plictisit de joacă, vîrtejul se potoli dintr-odată. Bert şi Jimmie se întoarseră alergînd înspre casă. Apoi toţi cinci cercetară locul şi stinseră sub tălpi fiecare scînteie.

− Ce bine e că am băgat de seamă, spuse John. Nişte fleacuri de-astea ar putea da foc la toată casa.

Bert şi Jimmie ocoliră iarăşi tufărişul şi, cînd ajunseră în partea de sus a colinei, îi dădură foc. John şi cei doi oameni ai lui înaintau pe coastă, ţinîndu-se mereu între casă şi întinderea focului. Aerul parcă se îngropase şi, din pricina fumului, căpătase o culoare albăstrie. Peste un sfert de ceas, tufărişul arsese aproape în întregime.

Şi deodată auziră dinspre casă un ţipăt de spaimă. De văzut, abia puteau să vadă casa, din pricina fumului ce se înălţa de pe tufişurile arse. Toţi cinci o rupseră la fugă într-acolo.

De îndată ce ieşiră din desimea fumului, văzură un rotocol dens şi cenuşiu care se strecură pe

una dintre ferestrele de la etaj.

Willa alergă disperată către ei peste pămîntul acoperit de cenuşă. Cînd ajunse lîngă ea, John se opri în loc.

− Am auzit un zgomot în pivniţă, strigă nevastă-sa. Am deschis uşa de la bucătărie să văd ce e acolo, şi atunci fumul şi flăcările mi-au izbucnit în faţă. Toată casa arde.

Bert şi Jimmie veniră şi ei în goană, iar Bert întrebă, ţipînd din toate puterile:

−  Furtunurile sunt puse la turnul de apă?

John îşi desprinse privirile de la casa cuprinsă de flăcări şi răspunse fără convingere:

−  Nu ştiu.

− Vino repede, îl îndemnă Bert trăgîndu-l de braţ. Ce Dumnezeu mai aştepţi? Am putea să salvăm cîte ceva, barem din mobilă să scoatem afară.

John îşi smulse braţul din mîna lui Bert şi porni fără grabă în jos pe coasă, iar în apropierea casei murmură:

− Nu prea cred c-aş vrea să salvez ceva.

− Eşti nebun, strigă Bert. Apoi dădu roată turnului de apă, căutînd furtunurile. Flăcările şi fumul începuseră să năvălească prin ferestre. Dinăuntru se auzeau zgomote puternice: vechea zidire se lupta să-şi apere viaţa. Unul dintre oamenii lui John se apropie de el şi îi spuse, vrînd parcă să se scuze:

− Măcar de-ar fi fost fereastra închisă. Atunci tot am mai fi putut încerca. Dar toată lemnăria din casa asta e aşa de uscată, şi curentul aleargă prin ea ca pe hoarnă.

John se îndreptă spre stiva de lemne şi se aşeză pe capră. Willa îi cercetă o clipă faţa, pe urmă veni şi se aşeză alături de el, fără să scoată vreo vorbă. Acum pînă şi zidurile exterioare fumegau, iar casa răsuna de zgomote ce aminteau de furia vîntului.

Nu după mult timp se întîmplă ceva nespus de ciudat şi de dureros. Zidul lateral se răsturnă ca un panou de decor şi, deodată, la douăsprezece picioare deasupra pămîntului, se arătă salonul încă neatins de flăcări. Dar în vreme ce toţi stăteau şi se uitau, pale prelungi se întinseră înspre el. Din pricina arşiţei, fotoliile de piele plesneau şi se chirceau ca nişte fiinţe vii. Geamurile tablourilor se sparseră căzînd în cioburi şi gravurile în oţel se mototoliră ca nişte zdrenţe negre. Luleaua din spumă de mare se vedea bine deasupra consolei, dar curînd flăcările acoperiră tot spaţiul încăperii şi nu mai lăsară nimic la vedere. Acoperişul masiv de ardezie se prăbuşi, zdrobind sub greutatea lui pereţii şi plafoanele, şi din întreaga casă nu mai rămase decît un rug imens şi diform.

Bert se apropiase şi el şi stătea în picioare, neputincios, lîngă John. La o vreme încercă să explice:

− De la vîrtejul acela trebuie să fi izbucnit. Probabil că o scînteie a ajuns în pivniţă şi a dat peste gaz. Da, da, de la gaz a pornit năpasta.

John se uită la el şi îi zîmbi cu un soi de veselie copleşită de groază, repetînd ca un ecou:

− Da, da, de la gaz a pornit năpasta.

Acum, cînd putea fi sigur de izbîndă, focul ardea molcom, fără zgomote, înălţîndu-şi în aer valul de flăcări. Nimic nu mai amintea de silueta unei case. John Whiteside se ridică de pe capra de tăiat lemne, îşi îndreptă umerii şi suspină adînc. Cîteva clipe privirile îi rămaseră aţintite spre un loc de deasupra pămîntului, în mijlocul flăcărilor, acolo unde cîndva fusese salonul. Şi zise:

− Gata. S-a terminat. Am aflat acum ce simte sufletul în clipele cînd îşi vede trupul îngropat în pămînt şi dispărut pentru vecie. Hai să mergem la dumneata acasă, Bert! Vreau să vorbesc la telefon cu Bill. Probabil c-o să aibă o odaie şi pentru noi.

− De ce să nu staţi la mine? Avem cîte camere vreţi.

− Nu. O să ne ducem la Bill.

John mai privi odată mormanul de dărîmături fumegînde. Willa întinse mîna ca să-l apuce de braţ, dar şi-o retrase înainte de a-l atinge. El îi văzu gestul şi-i răspunse cu un zîmbet, apoi spuse:

−  Imi pare rău că nu mi-am salvat luleaua.

− Da, da, ai dreptate, izbucni Bert cu înflăcărare. Spuma aceea de mare căpătase cele mai frumoase nuanţe pe care le-am văzut vreodată. Nici prin muzee nu poţi întîlni ceva mai frumos. Trebuie să fi fost tare veche.

− A fost, întări John. Era de demult de tot, şi să ştii că avea şi o aromă foarte plăcută.