Din povestile lui O. Henry (6)

Răscumpărarea lui Mack

Eu şi bătrînul Mack Lonsbury am ieşit din afacerea cu mina aia de aur „De-a v-aţi ascunselea" cam cu 40 000 de dolari de căciulă. Zic „bătrînul Mack“, dar nu era bătrîn deloc. Avea vreo patruzeci şi unu de ani, arătînd însă mult mai în vîrstă.

—      Andy, mi-a spus el. M-am săturat de corvoadă. Ne spetim amîndoi pe-aici de trei ani. Hai s-o lăsăm puţin baltă şi să tocăm ceva din banii ăştia pe care i-am agonisit.

—   Îmi place propunerea, zău, i-am răspuns. N-ar fi rău să facem o vreme pe nababii să vedem şi noi cum e. Dar, cum să procedăm — cumpărăm Niagara sau punem banii la bătaie la cărţi?

—     Ani în şir m-am tot gîndit că, dacă aş avea bani, aş închiria pe undeva o căsuţă cu două camere, aş angaja un chinez să ne gătească, aş sta numai în ciorapi şi aş citi „Istoria Civilizaţiei" a lui Buckle.

—    Mda, nu sună rău; ba chiar ademenitor şi fără pic de ostentaţie vulgară; nici nu văd cum altfel am putea investi banii cu mai mult folos. Fă-mi şi mie rost de un ceas cu cuc şi o metodă de învăţat cîntatul la banjo şi sunt omul tău.

     La o săptămînă după aia eram cu Mack în orăşelul Pina, cam la treizeci de mile depărtare de Denver; am găsit o casă elegantă, cu două camere. Am depus jumătate din bani la banca din Pina şi am dat mîna cu toţi cei trei sute patruzeci de locuitori ai oraşului. Am adus din Denver si chinezul, şi ceasul cu cuc, şi cartea lui Buckle, şi metoda de învăţat cîntatul la banjo; dintr-odată căsuţa a început să arate a cămin.

Să nu credeţi cînd vi se va spune că banii nu aduc fe­ricirea. Dacă l-aţi fi văzut pe bătrînul Mack tolănit în ba­lansoar, cu picioarele în şosete albastre, căţărate pe perva­zul ferestrei, citind absorbit cu ochelarii pe nas din cartea aia a lui Buckle, aţi fi contemplat un tablou al mulţumirii pe care l-ar fi invidiat şi Rockfeller. În vremea asta eu începusem să deprind acordurile la cîntecul „Old Zip Coon” şi cucul din ceas işi făcea apariţiile exacte, iar Ah Sing umplea aerul de cele mai încîntătoare arome de ochiuri cu şuncă, care depăşeau mireasma caprifoiului. Cînd se întu­neca prea mult ca să mai vedem în cartea de istorie sau in notele metodei, ne aprindeam pipele şi sporovăiam despre ştiinţă, pescuitul perlelor, sciatică, Egipt, ortografie, peşti, alizee, piei, recunoştinţă, vulturi şi o mulţime de alte su­biecte despre care nu avuseserăm niciodată timp pînă atunci să ne exprimăm părerile.

Intr-o seară, Mack m-a întrebat dacă mă pricep la obi­ceiurile şi tacticile feminine.

—       A, mda... i-am răspuns eu cu jumătate de gură. Le ştiu de la A la Z. Firea şi apucăturile femeieşti îmi sunt, cunoscute ca Munţii Stîncoşi asinului. Le ştiu toate şiretlicurile şi chichiţele.

—      Ştii ceva, Andy, mi-a spus Mack, aproape suspinînd. In viaţa mea n-am avut habar de felul lor de a fi. Poate că m-am simţit eu atras de vecinătatea lor, dar n-am prea avut timp de ele. Îmi cîştig existenţa de la paisprezece ani şi nu ştiu cum, dar n-am simţit niciodată ceva ce de obicei se spune că trebuie să simţi faţă de sexul opus. Şi uneori, zău că-mi pare rău, spuse bătrînul Mack.

—      E greu al naibii să deprinzi meşteşugul şi să ştii că diferă de la caz la caz. Deşi ca logică nu seamănă una cu alta, în ceea ce priveşte atitudinile nu odată le-am găsit prin contrast ca fiind de-a dreptul opuse.

—       Am impresia, spuse Mack, că cel mai bun lucru e să laşi totul pe seama inspiraţiei cît eşti încă tînăr şi să zici că asta ţi-a fost soarta. Eu unul, am scăpat ocazia şi cred că acum sunt prea copt ca să îmi mai fac vreo progra­mare.

—      Ştiu şi eu?! Mai bine bizuie-te pe sacul cu bani şi mulţumeşte-te că scapi de neplăceri. Totuşi eu nu regret că am avut parte de aşa ceva. In lumea asta, ca să fii bărbat adevărat rebuie să înţelegi simptomele şi şmecheriile femeilor.

Am rămas în Pina pentru că ne plăcea. Sunt persoane care îşi cheltuiesc banii făcînd mare tămbălău şi agitaţie, dar Mack şi cu mine cunoscuserăm pe vremuri agitaţia asta şi statul pe la hoteluri. Oamenii erau prietenoşi; Ah Sing trîntea nişte mîncăruri pe cinste; Mack intrase cu totul în cartea de istorie şi eu reuşisem să scot din banjo o melodie vag asemănătoare cu „Fetelor din Buffalo, ia ieşiţi pe-afară“.

Într-o zi primesc o telegramă de la Spreight — un indi­vid care lucra la o mină din New Mexico unde aveam şi eu o cotă-parte. A trebuit să mă reped pînă acolo: am lip­sit de-acasă două luni. Abia aşteptam să mă întorc la Pina ca să mă bucur din nou de traiul liniştit.

Cînd am ajuns, era cît pe ce să leşin. Mack stătea în pragul uşii şi dacă îngerii n-au plîns vreodată, nu ştiu de ce ar fi rîs atunci.

Individul lucea ca oglinda. Ce zic! Mai rău! Era ca o lentilă; marele telescop de la Observatorul Lick. Avea haină, pantofi de lac, vestă albă şi un melon dc mătase; o muşcată cît o frunză de spanac i se lăfăia la rever Rînjea si se smiorcăia ca un vînzător tîmpit sau ca un puşti cu dureri de burtă.

—     Bună, Andy, îmi trînti Mack. Mă bucur că te-ai în­tors. S-au petrecut multe de cînd ai plecat.

—    Văd şi mă înfior! Altfel te-a lăsat Dumnezeu pe lu­mea asta, Mack Lonsbury. Nu-i păcat să-i strici tu opera cu maimuţăreala asta infectă?

—      Măi Andy, măi, în lipsa ta m-au ales judecător de pace.

L-am privit pe Mack îndeaproape. Nu-şi găsea locul şi părea sub imperiul inspiraţiei. Un judecător de pace ar fi trebuit să fie mai potolit şi mai posomorît.

Chiar atunci, prin faţa casei trecu o tînără; l-am vă­zut pe Mack cum se înroşeşte şi se smîrcîie, pe urmă îşi ridică pălăria, zîmbeşte şi se înclină; fata zîmbi şi ea, se înclină şi trecu mai departe.

—      Eşti pierdut fără speranţă, i-am spus, dacă ai căpă­tat boala Mary-Jane la vîrsta ta. N-am crezut că o să te molipseşti. Ai pînă şi pantofi de lac! Şi astea toate, nu­mai in două luni!

—      Astă-seară are loc căsătoria cu domnişoara care a trecut, spuse Mack agitat.

—      Am uitat ceva la poştă, i-am răspuns, şi am şters-o cît mai iute.

Am ajuns-o din urmă pe domnişoară. Am salutat-o şi i-am spus cum mă cheamă. Avea vreo nouăsprezece ani şi părea şi mai tînără. Se îmbujoră, apoi mă privi distantă, de parcă întruchipam scena cu zăpada din „Cele două or-feline”.

—     Am înţeles că te căsătoreşti diseară.

—     Corect, mi-a răspuns. Aveţi ceva împotrivă?

—     Ascultă, drăguţo, dau eu să încep.

—      Mă cheamă domnişoara Rebosa Rsed, îmi replică ea înţepată.

—  Ştiu. Fii atentă, Rebosa, am destui ani ca să fi avut cînd să împrumut bani de la taică-tău. Iar guguştiucul ăla bătrîn, făţarnic, împopoţonat, prăpădit şi mizer care ţopăie ca un clapon apucat în pantofi de lac, e cel mai bun prie­ten al meu. De ce l-ai vîrît tocmai pe el, mă rog, în treaba asta cu însurătoarea?

—     Păi, n-aveam de ales, răspunse Rebosa.

—      Zău?! făcui eu, cu ochii ţintă la tenul, trăsăturile şi ţinuta fetei: cît eşti de frumoasă, puteai alege pe ori­care. Ia ascultă aici, Rebosa, bătrînul Mack nu e omul care-ţi trebuie. Avea douăzeci şi doi de ani cînd ţie abia îţi treceau numele în registrul de naşteri. N-o să arate mult timp aşa de înfloritor. Îl bîntuie senilitatea, intransi­genţa şi bicisnicia. Bătrînul Mack trece printr-o vară tîrzîe. Cît a fost tînăr a scăpat trenul; acum s-a găsit să dea în judecată Natura pentru dobînda de la gajul luat de la Cupidon, în locul banilor peşin. Rebosa, eşti hotărîtă să faci nunta?

—      Bineînţeles, spuse ea scuturînd din panseluţele de pe pălărie, şi cred că nu numai eu.

—     Şi la ce oră se oficiază?

—      La şase.

M-am hotărît pe loc ce trebuia să fac. Dacă reuşeam, Mack era salvat. Să vezi un om de nădejde, trecut de prima tinereţe, burlac, făcut pilaf de o fetişcană care încă mai roade capetele de la creioane şi care îşi încheie nasturii la spate la rochiţe, mi se părea un lucru de nesuportat.

     —     Rebosa, i-am spus eu sever, bazîndu-mă pe cunoş­tinţele mele cu privire la motivaţia feminină — nu e niciun tînăr prin Pina — un tînăr chipeş la care să ţii?

—     Ba da, făcu Rebosa, scuturînd din panseluţe. Sigur că da! Dar ce credeţi! Doamne iartă-mă!

—     Dar el te place? Ce zici?

—     E nebun după mine. Mama trebuie să stropească mereu treptele de la intrare ca să nu mai stea acolo tot timpul. Dar diseară o să se termine oricum, suspină ea.

—      Rebosa, cred că nu simţi nimic faţă de Mack?

—      Doamne, păzeşte-mă! Nici vorbă, scutură din cap fata. E uscat ca iasca. Ce idee!

—     Dar cine e tînărul ăsta care-ţi place, Rebosa?

—      Eddie Bayles. E vînzător la băcănia din Crosby. Dar nu cîştigă decît treizeci şi cinci de dolari pe lună. Eila Noakes murea după el într-o vreme.

—      Bătrînul Mack mi-a spus că astă-seară la ora şase are loc căsătoria.

—      Exact. La noi acasă.

—      Rebosa, ascultă aici. Dacă Eddie Bayles ar avea o mie de dolari bani peşin — fii atentă, cu o mie de dolari şi-ar putea cumpăra un magazin al lui — dacă tu şi Eddie aţi putea să vă luaţi în felul ăsta, ai fi de acord să te că­sătoreşti cu el azi la ora cinci?

Fata mă privi o clipă şi aproape am auzit cum gîndeşte, aşa ca femeile.

—     O mie de dolari? Sigur că aş fi de acord.

Ne-am dus la magazinul lui Crosby şi l-am scos pe Eddie afară. Era pistruiat şi simpatic; l-au apucat trans­piraţiile şi fiorii cînd i-am făcut propunerea.

—    La ora cinci? Pentru o mie de dolari? Vă rog să nu mă treziţi. Visez! Păi, chiar sunteţi unchiul cel bogat care s-a întors din afacerile cu mirodenii din India. Cumpăr magazinul de la bătrînul Crosby.

Am intrat cu toţii, l-am luat deoparte pe bătrînul Crosby şi i-am explicat. Am scris cecul de o mie de dolari şi i l-am dat. Dacă Eddie şi Rebosa se căsătoreau la ora cinci, urma să le dea lor banii.

Pe urmă, i-am binecuvîntat şi m-am dus să dau o raită prin pădure. M-am aşezat pe un buştean şi am prins să me­ditez asupra vieţii, bătrîneţii, zodiacului, apucăturilor fe­meieşti Şi asupra tuturor încurcăturilor pe care ţi le pre­găteşte viaţa. M-am autofelicitat pentru că îl salvasem probabil pe bătrînul meu prieten Mack de la această criză din vara tîrzie. Ştiam că, atunci cînd o să-şi revină şi o să scape de îngîmfare şi de pantofii de lac, o să-mi fie recu­noscător. Mack merită mai mult de o mie de dolari ca să-l scoţi din încurcături de-astea. Dar cel mai mult mă bucu­ram la gîndul că mă pricepeam la femei şi nicio metodă de-a lor nu mă putea duce de nas.

Probabil că se făcuse cinci şi jumătate cînd am intrat în casă. L-am văzut pe bătrînulMack tolănit în şezlong, cu hainele vechi, şosetele albastre pe fereastră şi „Istoria civilizaţiei" sprijinindu-i-se pe genunchi.

—      Parcă nu te prea pregăteşti de nunta de la ora şase, i-am sous eu făcînd pe nevinovatul.

—     Ei, zise Mack, intinzîndu-se după tutun, a fost pusă cu o oră mai devreme, la cinci. Mi-au trimis un bileţel că s-a schimbat ora. Acum s-a terminat. Dar de ce ai întîrziat atîta, Andy?

—      Ai auzit de nuntă?!                                         -

—    Eu am oficiat-o. Ţi-am spus doar că sunt judecător de. pace. Pastorul a plecat la nişte neamuri şi numai eu pot să oficiez. Le-am promis de-acum o lună lui Eddie şi Rebosa că-i căsătoresc. Băiatul e muncitor, într-o bună zi o să aibă magazinul lui.

—      Precis, i-am răspuns.

—       Au fost o sumedenie de femei la nuntă, spuse Mack, trimiţînd în tavan rotocoale de fum. Dar nu prea m-am lămurit ce-i cu ele. Ce bine ai fi fost să mă pricep şi eu ca tine.

—    Acum două luni mă pricepeam, dar acum s-a schimbat treaba, i-am răspuns întinzîndu-mă după banjo.