În libertate, corbul este
una dintre păsările noastre care se feresc
mai mult de om. Pururea atent, cu ochii lui deosebit de ageri observă,
din văzduh sau din vîrful copacului pe care s-a aşezat,
încă de departe omul şi
se fereşte de el. Dar tot aşa
de puţine sunt păsările
sălbatice care să se
îmblînzească şi să se
apropie de om cu atîta uşurinţă şi
încredere cum face corbul. Ca să-şi
piardă sfiala şi să
devină prieten trebuie timp şi,
mai ales, să fie prins de pui. Prins adult, e duşmănos,
dă cu ciocul, adeseori refuză
mîncarea, nu se poate împăca. M-a mirat deci purtarea unui corb.
Ne-am pomenit la casa de vînătoare din munte cu un
oaspe. Venea din străinătate, avea de la stăpînire
hîrtii bune ca să fotografieze păsări
în Deltă si în Carpaţi.
Pe la noi îl interesau vultanii şi corbii. Avea şi
îngăduinţă să
prindă cîţiva corbi pe seama unei grădini
zoologice. Străinul era simpatic, glumeţ,
meseria lui ne interesa şi pe noi; ne-am bucurat de el şi i-am
fost de ajutor.
Şi-a
făcut colibă de pîndă,
bine camuflată la marginea unei poieniţe,
a pus hoit de oaie în mijlocul acesteia, şi-a aranjat aparatele cu
teleobiective şi a aşezat în jurul hoitului
cîteva capcane de fier cu fălcile îmbrăcate
în pănură, ca să nu
frîngă picioarele păsărilor prinse. În prima zi
au venit gaiţe, apoi corbi. Şi
chiar în prima zi unul din corbi a călcat în fier şi
s-a prins. S-a zbătut pasărea sălbatică, a
dat cu ciocul, vînătorul s-a ales cu cîteva sfîşieturi
pe mîini, pînă l-a adus la cabană şi
l-a pus într-o cuşcă. S-a întors îndată la
locul lui de pîndă.
În zadar le-am poruncit
copiilor să dea pace păsării,
ca să se liniştească.
Senzaţia era prea mare; se furişau
într-una la cuşcă să
vadă ce face corbul. N-au trecut două
ceasuri, pînă ce unul dintre copii vine într-un suflet cu
vestea că „s-a îmblînzit corbul şi mănîncă
din mînă". Cine putea să
creadă asemenea lucru? „Ba da, ba da ! Am luat
carne din bucătărie, i-am dat şi a
mîncat!" Trebuia controlată vestea de necrezut. Am făcut
o mică provizie de carne şi
am mers la cuşcă. Am întins printre gratii
o bucăţică înţepată
într-un băţ. În aceeaşi clipă
corbul a înhăţat-o şi, icnind de două
ori, şi-a trecut-o în guşă. Şi
pe a doua, şi pe a treia. Apoi a luat din mînă, fără cel
mai mic semn de frică sau de sfială.
Flămînd
de moarte nu putea să fie. Era vară,
hrană găsea destulă şi
apoi, pînă să se prindă în
capcană, s-a ospătat şi
din hoitul de oaie. Lăcomie? Aşa a continuat să-şi
ia hrana şi în zilele următoare.
Altfel era ursuz, stătea înfundat în dosul cuştii,
privea mînios, dar venea îndată să-şi
primească darul de carne.
În schimb, alţi
doi corbi, prinşi mai tîrziu, au făcut
greva foamei două zile şi apoi luau numai noaptea
hrana, care li se arunca în cuşcă.
Două firi...
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu