Mici intamplari cu animale (105)

În libertate, corbul este una dintre păsările noastre care se feresc mai mult de om. Pururea atent, cu ochii lui deosebit de ageri observă, din văzduh sau din vîrful copacului pe care s-a aşezat, încă de departe omul şi se fereşte de el. Dar tot aşa de puţine sunt păsările sălbatice care să se îmblînzească şi să se apropie de om cu atîta uşurinţă şi încredere cum face corbul. Ca să-şi piardă sfiala şi să devină prieten trebuie timp şi, mai ales, să fie prins de pui. Prins adult, e duşmănos, dă cu ciocul, adeseori refuză mîncarea, nu se poate împăca. M-a mirat deci purtarea unui corb.

Ne-am pomenit la casa de vînătoare din munte cu un oaspe. Venea din străinătate, avea de la stăpînire hîrtii bune ca să fotografieze păsări în Deltă si în Carpaţi. Pe la noi îl interesau vultanii şi corbii. Avea şi îngăduinţă să prindă cîţiva corbi pe seama unei grădini zoologice. Străinul era simpatic, glumeţ, meseria lui ne interesa şi pe noi; ne-am bucurat de el şi i-am fost de ajutor.

Şi-a făcut colibă de pîndă, bine camuflată la marginea unei poieniţe, a pus hoit de oaie în mijlocul acesteia, şi-a aranjat aparatele cu teleobiective şi a aşezat în jurul hoitului cîteva capcane de fier cu fălcile îmbrăcate în pănură, ca să nu frîngă picioarele păsărilor prinse. În prima zi au venit gaiţe, apoi corbi. Şi chiar în prima zi unul din corbi a călcat în fier şi s-a prins. S-a zbătut pasărea sălbatică, a dat cu ciocul, vînătorul s-a ales cu cîteva sfîşieturi pe mîini, pînă l-a adus la cabană şi l-a pus într-o cuşcă. S-a întors îndată la locul lui de pîndă.

În zadar le-am poruncit copiilor să dea pace păsării, ca să se liniştească. Senzaţia era prea mare; se furişau într-una la cuşcă să vadă ce face corbul. N-au trecut două ceasuri, pînă ce unul dintre copii vine într-un suflet cu vestea că „s-a îmblînzit cor­bul şi mănîncă din mînă". Cine putea să creadă asemenea lucru? „Ba da, ba da ! Am luat carne din bucătărie, i-am dat şi a mîncat!" Trebuia controlată vestea de necrezut. Am făcut o mică provizie de carne şi am mers la cuşcă. Am în­tins printre gratii o bucăţică înţepată într-un băţ. În aceeaşi clipă corbul a înhăţat-o şi, icnind de două ori, şi-a trecut-o în guşă. Şi pe a doua, şi pe a treia. Apoi a luat din mînă, fără cel mai mic semn de frică sau de sfială.

Flămînd de moarte nu putea să fie. Era vară, hrană găsea destulă şi apoi, pînă să se prindă în capcană, s-a ospătat şi din hoitul de oaie. Lăcomie? Aşa a continuat să-şi ia hrana şi în zilele următoare. Altfel era ursuz, stătea înfundat în dosul cuştii, privea mînios, dar venea îndată să-şi primească darul de carne.

În schimb, alţi doi corbi, prinşi mai tîrziu, au făcut greva foamei două zile şi apoi luau numai noaptea hrana, care li se arunca în cuşcă.

Două firi...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor