Pasunile Raiului(Ultimul capitol)

La două după-amiaza, autobuzul cu turişti părăsi staţia din Monterey, pornind într-un tur al peninsulei. Şi în vreme ce înainta pe atît de lăudatul în reclame "Circuit de şaptesprezece mile", călătorii priveau iscoditori casele falnice ale unor oameni foarte bogaţi. Turiştii se simţeau puţin jenaţi cînd se uitau pe geamurile prăfuite, ca şi cum s-ar fi uitat pe gaura cheii, dar păstrau sentimentul ca sunt totuşi nişte privilegiaţi. Autobuzul se tîrî prin oraşul Carmel, trecu peste o colină şi ajunse la Misiunea Carmelo, cea cu cupola gîrbovită, iar acolo tînărul şofer trase pe dreapta şoselei şi îşi ridică picioarele pe tabloul de bord, rămănînd în aşteptarea pasagerilor conduşi de ghid prin interiorul întunecat al vechii biserici.

Cînd se întoarseră să-şi reia locurile, opreliştile ridicate în mod obişnuit de călători între unii şi alţii se mai risipiseră. 

− Aţi auzit? zise bărbatul cu aspect înfloritor. Ghidul spunea că biserica e construită ca o corabie, cu chilă şi carenă de piatră îngropate adînc în pămînt. Asta pentru cutremure... ca o corabie pe o mare furtunoasă, ştiţi. Dar n-a ţinut.

Un preot tînăr, cu obraz ras trandafiriu, mîndru foc de noua lui sutană de serj, răspunse de la locul său, aflat cu două rînduri mai în urmă:

− Ba a ţinut. Pe aici au fost cutremure, şi biserica încă stă în picioare; făcută din lut, şi tot a rezistat.

Atunci interveni un bărbat în vîrstă, dar încă zdravăn şi cu ochi vioi, spunînd:

− Multe lucruri ciudate se mai întîmplă. Anul trecut mi-a murit nevasta. După mai bine de cincizeci de ani de căsătorie.

Zîmbi şi se uită în jur, aşteptînd vreun comentariu, şi uită cu totul de întîmplările cele ciudate.

O pereche de tineri aflaţi în luna de miere stăteau braţ la braţ. Fata îl strînse tare de mînă şi-i spuse:

− Intreabă-l pe şofer unde mergem de aici.

Autobuzul porni încet mai departe, pe valea Carmel - pe lîngă livezi şi cîmpuri de anghinare şi pe lîngă o rîpă roşie împînzită de verdeaţa plantelor agăţătoare. Ziua era pe sfîrşite şi soarele cobora către gura văii, îndreptată spre ocean. Şoseaua se despărţi de rîul Carmel şi urcă pe o coastă, pînă ce ajunse pe vîrful îngust al unei înălţimi. Aici şoferul coti scurt către marginea drumului şi dădu de patru ori înapoi şi iar înainte, pînă izbuti să întoarcă. După aceea, opri motorul şi se întoarse spre călători.

− Pînă aici mergem, oameni buni. Mie întotdeauna îmi place să-mi mai dezmorţesc puţin picioarele înainte de a porni îndărăt. Poate că unii ar vrea să coboare şi să se plimbe puţin.

Pasagerii se ridicară înţepeniţi de pe locuri şi se opriră pe creasta colinei, apoi priviră în jos peste Păşunile Raiului. Străbătut de ultimele raze ale soarelui, văzduhul arăta ca o ceaţă de aur. Cîmpurile întinse sub privirile lor erau parcelate în pătratele verzi ale livezilor de pomi roditori, în pătratele galbene ale lanurilor de grîne şi în pătratele violete ale ogoarelor. De la casele înconjurate de grădini, fumul focurilor de seară se ridica în aer, pînă ce era împrăştiat de adierile scurse dinspre coline. Talăngi se azeau stins de-a lungul văii; un cîine lătra atît de departe, încît sunetul ajungea la călători doar ca nişte şoapte scurte. Chiar mai jos pe creastă, o turmă de oi se adunase la poalele unui stejar, căutînd adăpost pentru noapte.

− Locul se cheamă Las Pasturas del Cielo, spuse şoferul. Ăştia de-aici scot nişte legume grozave; fragile, căpşunele, zmeura, murele şi toate fructele se coc aici mai timpuriu decît în orice alt loc. Şi numele îseamnă Păşunile Raiului.

Pasagerii stăteau şi se uitau peste vale. Bărbatul cu înfăţişare prosperă îşi drese glasul. Cuvintele lui sunară cu o nuanţă de profeţie:

− Dacă mă pricep eu cît de cît să văd în viitor, ascultaţi ce vă spun: într-o bună zi, pe valea asta au să răsară case mari, case de zid cu grădini întinse, terenuri de golf şi porţi maiestuoase de fier masiv. Oameni avuţi au să stea pe aici - oameni sătui să tot lucreze la oraş, oameni care şi-au făcut suma şi duc dorul unui loc liniştit, unde să se aşeze în tihnă şi să se bucure de viaţă. Dacă aş avea bani destui, aş cumpăra toată valea. Aş ţine-o o vreme aşa, iar mai tîrziu aş împărţi-o în loturi. Tăcu şi schiţă cu mîna un gest ce arata că parcă ar fi vrut să adune totul. Daaa... şi pe Dumnezeul meu că aş veni şi eu să trăiesc aici.

Nevastă-sa şopti:

−Ssst!

El se uită în jur şi văzu că nimeni nu-l ascultă.

Umbra roşiatică a colinei aluneca furiş înspre mijlocul văii; de undeva, de jos, răzbătea un guiţat furios. Tînărul îşi desprinse ochii de pe vale şi îi făcu prin zîmbet o mărturisirire proaspetei soaţe, iar ea îi răspunse zîmbindu-i aspru şi mustrător. Zîmbetul lui spunea: "Aproape că m-am lăsat pradă gîndurilor ăstora. Ar fi tare frumos... dar n-am cum, bineînţeles". Iar al ei răspunse: "Nu, bineînţeles că nu ai cum! Tu ai lucruri mari de îndeplinit, şi toţi prietenii noştri aşteaptă mult de la tine. Trebuie să-ţi creezi o faimă cu care sa rnă pot mîndri. Nu poţi fugi de toate răspunderile astea şi să te îngropi într-un asemenea loc. Dar tare frumos ar fi".

Amîndouă zîmbetele se stinseră, lăsîndu-şi doar în ochi urmele.

Preotul cel tînăr porni cu paşi rari, de unul singur. Murmura o rugăciune, dar practica îl învăţase să se roage şi să se gîndească la altceva. "Acolo s-ar putea clădi o bisericuţă. Şi n-ar fi acolo nici sărăcie, nici duhori, nici necazuri. Enoriaşii mei ar mărturisi doar mărunte păcate

fireşti, uşor de şters cu doua-trei Ave Maria. Şi ce linişte ar fi aici; niciodată nu s-ar săvîrşi ori

întîmpla vreun lucru nedemn ori dureros, în stare să mă întristeze, să mă facă să mă îndoiesc ori să mă ruşinez. Oamenii de prin casele de acolo ar ţine la mine. Mi-ar spune  „Părinte”, iar eu aş fi drept cu ei, de fiecare dată cînd blîndeţea ar putea să se împace cu dreptatea. Se încruntă şi alungă cu asprime un asemenea gînd. Inseamnă că nu sunt un bun slujitor al bisericii. Trebuie să-mi împlinesc calvarul în mijlocul sărăcimii, al mirosurilor şi al încăierărilor fără de capăt. Nu pot întoarce spatele tragediilor de Dumnezeu hărăzite. Şi încheie: poate că, pe lumea drepţilor, într-un asemenea loc am să nimeresc."

Bătrînul se uită înspre vale cu ochii lui iscoditori, iar în urechile-i fără auz liniştea se revărsă ca susurul unei slabe adieri de vînt printre crengi de chiparos. Colinele mai depărtate îi apăreau ca dintr-o negură, dar izbutea să vada lumina aurită şi asfinţitul cuprins de flăcări purpurii. Răsuflarea i se opri şi ochii porniră să-i înoate în lacrimi. Se lovi, neajutorat, cu palmele peste şolduri. "Niciodată n-am găsit timp de gîndire. Prea am fost hărţuit de necazuri ca să mai pot şi gîndi la ceva. Dacă aş putea să mă duc pe valea asta şi să trăiesc acolo o vreme - da, aş sta şi aş cugeta din nou la toate cîte mi s-au întîmplat, şi poate ca aş izbuti să înfiripez ceva din întîmplările astea, ceva care, adunat laolaltă să capete un sens, să nu rămînă

doar lucru fără rost fără cap şi fără coadă. Acolo nimic n-ar veni să mă tulbure şi aş putea să stau cufundat în gîndurile mele."

Şoferul aruncă ţigara pe şosea şi o călcă afundînd-o în praf.

− Mergem, oameni buni – spuse, adresîndu-se tuturor. Trebuie s-o luăm din loc.

Işi ajută pasagerii să urce şi închise portiera în urma lor, iar ei se îngrămădiră cu toţii la geamuri şi nu se mai săturau privind în jos peste Păşunile Raiului, unde cerul se întinsese şi acum ca un lac albăstrui şi fermele stăteau cufundate în linişte.

− Ştiţi, zise şoferul, mereu mă gîndesc ce frumos ar fi să aibă omul o căsuţă pe valea asta. Ar putea ţine pe lîngă el o vacă, vreo cîţiva porci şi-un cîine, doi, acolo. De pe o fermă cît palma, omul poate să scoată atît cît să-şi ţină zilele.

Acţionă demarorul şi lăsă motorul să duduie o vreme, iar după aceea băgă în viteză.

− Poate vi se pare caraghios, oameni buni, dar eu de fiecare dată cad pe gînduri şi îmi spun cît de uşor şi de liniştit ar putea trăi acolo un om, pe-o palmă de pămînt.

Mişcă schimbătorul de viteze; autobuzul porni mai repede şi alunecă iute pe pantă către lunga vale Carmel şi către locul unde soarele se scufunda în ocean, la capătul văii pe care se aflau Păşunile Raiului.