Am hrănit păsărele (1)
Stol de vrăbii (Passer domesticus) se strângea îndată sub fereastra pe care scuturam faţa de masă. În cîteva clipe se termina hrana puţină răspîndită pe zăpadă, apoi bietele vrăbii stăteau
cu penele înfoiate prin ramurile
copacilor de lîngă casă,
desigur tare flămînde şi
stoarse de ger. Auzisem eu, şi
am mai si citit, despre oameni care se milostivesc şi întind
o mînă de
ajutor păsărilor istovite de răutăţile iernii. De ce aş fi eu mai fără milă
decît ei? De la bucătărie, de prin casă, se leapădă fără folos atîtea rămăşiţe,
care pentru ele ar însemna îndestulare şi viaţă; şi apoi, chiar de ar fi să cheltuieşti
un bănuţ în plus, nu s-ar cunoaşte. Nu m-am gîndit
la foloasele pe care le aduc păsărelele livezilor, si nu mi-au venit în minte cifrele astronomice pe care le scriu
pomicultorii, parcă ar fi numărat una de una omizile rele pe care le adună cîte
un pitigus sau altă pasăre măruntă. Aşa,
din milă, m-am hotărît să le ajut şi eu oleacă pe
necăjitele iernii. Poate mă ademenea şi
curiozitatea unei experienţe
noi.