Am hrănit păsărele (1)
Aveam o terasă descoperită, deasupra căreia copacii mari din grădina vecină îşi întindeau crengile. Aici am hotărît să fac „hrănitoarea". Locul mai avea un avantaj. De după geamul uşii care dădea în terasă puteam pîndi ce se întîmplă acolo. Am găsit o cutie de carton mărişoară, fără capac, şi am atîrnat-o cu nişte sfori de crengile copacului. În ea am pus o mîna bună de grîu slab, căzut de la trior, şi nişte miezuri de pîine uscată. Îndată au năpădit vrăbiile. Dar cum se aşezau pe marginea cutiei şi aceasta începea să se balanseze, imediat zburau speriate, bănuind vreun vicleşug omenesc. Trebuie să fixez cutia, mi-am zis. N-a trebuit. O vrabie mai îndrăzneaţă sau mai cuminte s-a aşezat de-a dreptul în mijlocul cutiei. A stat tupilată să vadă ce se întîmplă şi, cum nu s-a întîmplat nimic rău, a început a înfuleca grăuntele. Celorlalte vrăbii, care se adunaseră stol, nu le-au trebuit alte argumente. Deodată au dat buzna şi într-o clipă cutia era plină de păsări, care se frămîntau, se certau, se băteau de la mîncare — aşa cum e năravul vrăbiilor. În mai puţin de o jumătate de oră de la această năvală s-a restabilit pacea, fiindcă s-a golit cutia.
Stol de vrăbii (Passer domesticus) se strângea îndată sub fereastra pe care scuturam faţa de masă. În cîteva clipe se termina hrana puţină răspîndită pe zăpadă, apoi bietele vrăbii stăteau
cu penele înfoiate prin ramurile
copacilor de lîngă casă,
desigur tare flămînde şi
stoarse de ger. Auzisem eu, şi
am mai si citit, despre oameni care se milostivesc şi întind
o mînă de
ajutor păsărilor istovite de răutăţile iernii. De ce aş fi eu mai fără milă
decît ei? De la bucătărie, de prin casă, se leapădă fără folos atîtea rămăşiţe,
care pentru ele ar însemna îndestulare şi viaţă; şi apoi, chiar de ar fi să cheltuieşti
un bănuţ în plus, nu s-ar cunoaşte. Nu m-am gîndit
la foloasele pe care le aduc păsărelele livezilor, si nu mi-au venit în minte cifrele astronomice pe care le scriu
pomicultorii, parcă ar fi numărat una de una omizile rele pe care le adună cîte
un pitigus sau altă pasăre măruntă. Aşa,
din milă, m-am hotărît să le ajut şi eu oleacă pe
necăjitele iernii. Poate mă ademenea şi
curiozitatea unei experienţe
noi.
Aveam o terasă descoperită, deasupra căreia copacii mari din grădina vecină îşi întindeau crengile. Aici am hotărît să fac „hrănitoarea". Locul mai avea un avantaj. De după geamul uşii care dădea în terasă puteam pîndi ce se întîmplă acolo. Am găsit o cutie de carton mărişoară, fără capac, şi am atîrnat-o cu nişte sfori de crengile copacului. În ea am pus o mîna bună de grîu slab, căzut de la trior, şi nişte miezuri de pîine uscată. Îndată au năpădit vrăbiile. Dar cum se aşezau pe marginea cutiei şi aceasta începea să se balanseze, imediat zburau speriate, bănuind vreun vicleşug omenesc. Trebuie să fixez cutia, mi-am zis. N-a trebuit. O vrabie mai îndrăzneaţă sau mai cuminte s-a aşezat de-a dreptul în mijlocul cutiei. A stat tupilată să vadă ce se întîmplă şi, cum nu s-a întîmplat nimic rău, a început a înfuleca grăuntele. Celorlalte vrăbii, care se adunaseră stol, nu le-au trebuit alte argumente. Deodată au dat buzna şi într-o clipă cutia era plină de păsări, care se frămîntau, se certau, se băteau de la mîncare — aşa cum e năravul vrăbiilor. În mai puţin de o jumătate de oră de la această năvală s-a restabilit pacea, fiindcă s-a golit cutia.
Prima experienţă a reuşit
de minune, deci. Cîteva zile în şir, uneori şi
de două ori pe zi, cutia se umplea
cu bunătăţi; vrăbiile
parcă aşteptau
darul: îndată se buluceau, fără frică acum,
chiar dacă vedeau aproape pe omul de
după geam, chiar dacă cutia pendula ca limba ceasornicului. A dat însă
ninsoarea, miezurile şi grăunţele
se acopereau. Trebuia făcut ceva. Din capacul
cutiei am făcut deasupra acoperiş, lăsînd intrare puţină. Tare
semăna cu o capcană! Iarăşi
s-au sfiit vrăbiile, dar şi de data aceasta s-a găsit o pionieră şi a intrat. Într-o clipă a
fost adoptată noua născocire.
Ionel Pop - Instantanee
din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu