Mici intamplari cu animale (1)

Am hrănit păsărele (1)

Stol de vrăbii (Passer domesticus) se strângea îndată sub fereastra pe care scuturam faţa de masă. În cîteva clipe se termina hrana puţină răspîndită pe zăpadă, apoi bietele vrăbii stăteau cu penele înfoiate prin ramurile copacilor de lîngă casă, desigur tare flămînde şi stoarse de ger. Auzisem eu, şi am mai si citit, despre oameni care se milostivesc şi întind o mînă de ajutor păsărilor istovite de răutăţile iernii. De ce aş fi eu mai fără milă decît ei? De la bucătărie, de prin casă, se lea­pădă fără folos atîtea rămăşiţe, care pentru ele ar însemna în­destulare şi viaţă; şi apoi, chiar de ar fi să cheltuieşti un bă­nuţ în plus, nu s-ar cunoaşte. Nu m-am gîndit la foloasele pe care le aduc păsărelele livezilor, si nu mi-au venit în minte cifrele astronomice pe care le scriu pomicultorii, parcă ar fi numărat una de una omizile rele pe care le adună cîte un pitigus sau altă pasăre măruntă. Aşa, din milă, m-am hotărît să le ajut şi eu oleacă pe necăjitele iernii. Poate mă ademenea şi curiozitatea unei experienţe noi.

Aveam o terasă descoperită, deasupra căreia copacii mari din grădina vecină îşi întindeau crengile. Aici am hotărît să fac „hrănitoarea". Locul mai avea un avantaj. De după gea­mul uşii care dădea în terasă puteam pîndi ce se întîmplă acolo. Am găsit o cutie de carton mărişoară, fără capac, şi am atîr­nat-o cu nişte sfori de crengile copacului. În ea am pus o mîna bună de grîu slab, căzut de la trior, şi nişte miezuri de pîine uscată. Îndată au năpădit vrăbiile. Dar cum se aşezau pe mar­ginea cutiei şi aceasta începea să se balanseze, imediat zburau speriate, bănuind vreun vicleşug omenesc. Trebuie să fixez cutia, mi-am zis. N-a trebuit. O vrabie mai îndrăzneaţă sau mai cuminte s-a aşezat de-a dreptul în mijlocul cutiei. A stat tupilată să vadă ce se întîmplă şi, cum nu s-a întîmplat nimic rău, a început a înfuleca grăuntele. Celorlalte vrăbii, care se adunaseră stol, nu le-au trebuit alte argumente. Deodată au dat buzna şi într-o clipă cutia era plină de păsări, care se frămîn­tau, se certau, se băteau de la mîncare — aşa cum e năravul vrăbiilor. În mai puţin de o jumătate de oră de la această nă­vală s-a restabilit pacea, fiindcă s-a golit cutia.

Prima experienţă a reuşit de minune, deci. Cîteva zile în şir, uneori şi de două ori pe zi, cutia se umplea cu bunătăţi; vră­biile parcă aşteptau darul: îndată se buluceau, fără frică acum, chiar dacă vedeau aproape pe omul de după geam, chiar dacă cutia pendula ca limba ceasornicului. A dat însă ninsoarea, miezurile şi grăunţele se acopereau. Trebuia făcut ceva. Din capacul cutiei am făcut deasupra acoperiş, lăsînd intrare pu­ţină. Tare semăna cu o capcană! Iarăşi s-au sfiit vrăbiile, dar şi de data aceasta s-a găsit o pionieră şi a intrat. Într-o clipă a fost adoptată noua născocire.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor