Mici intamplari cu animale (6)

Fără sfială (2)
În parcurile multor oraşe, în care oamenii se bucură nu numai de copaci, flori şi aer proaspăt, ci şi de micile vietăţi care trăiesc acolo, este un lucru obişnuit să vezi veveriţele ve­nind fără frică în faţa băncii pe care te odihneşti şi să aştepte de la tine o firimitură bună. Acele veveriţe au devenit semi-domestice, şi-au pierdut sfiala şi frica de om, îl ştiu fără primej­die, iar pe unii îi recunosc a le fi prieteni statornici.

Mai ciudată este comportarea veveriţelor din singurătăţile adînci ale muntelui, ale celor care probabil că n-au mai văzut om. De nenumărate ori, în orele de pîndă din zori sau din amurg, mi-a ţinut tovărăşie cîte o veveriţă, care era curioasă ce fel de făptură ciudată ar putea fi aceea care sade la rădă­cina molidului. Ar semăna cu un urs, şi totuşi nu-i urs. Se apro­pia cîte una, săltînd din creangă în creangă, mai să pot pune mîna pe ea. Cele mai multe se ghemuiau pe o cloambă joasă, mă priveau lung cu ochii lor mari şi se ciudeau în sughiţuri şi în dubăit din lăbuţe că nicidecum nu pot dezlega taina. Odată, una a fost mai poznaşă decît toate.

În drum spre o poiană apătoasă, în care obişnuiau să iasă mistreţii ca să scurme după rădăcini de ferigă, am trecut prin­tr-un aluniş. Ciucure-ciucure mă îmbiau alunele coapte. Am adunat o pălărie plină: vor fi bune să ronţăi la ele în ceasurile de aşteptare, pînă se înserează. Îmi fac culcuş cu spatele reze­mat de un molid uriaş, scot din pălăria de lîngă mine cîte o alună, mă necăjesc să o sparg fără zgomot şi să-i scot miezul, trece vremea.

„Duc-duc-duc", aud deasupra mea veveriţa, care venise pe nesimţite şi acum mă examina. Cînd am întors capul spre ea a sărit pe altă cloambă, dar îndată s-a oprit acolo ghemuită, cu capul între umeri, cu coada adusă arc pe lîngă spate. A stat, a chibzuit, şi-a bătut capul; a coborît cu o treaptă mai jos pe scara cetinilor, apoi cu încă una. A ajuns pînă la cea care se întindea, lungă, aproape de pămînt. A spionat şi de aici, apoi a săltat de-a lungul ei, pînă în capătul cloambei. De la o vreme mă cam neglijează. Se uită holbat şi la mine, dar se suceşte şi e tare atentă în altă parte. Iar se urcă pe fuşteii crengilor, iar coboară: s-a întîmplat ceva. Într-un tîrziu sare la pămînt şi rămîne ghem. Văd că-i stă ceva în gînd şi nu îndrăzneşte. Doar n-or fi alunele din pălăria de lîngă mine? Alunele au fost. Le-a zărit, le-a recunoscut, cu toate că aşa, grămadă, nu le-a mai văzut niciodată. Urs să fie lighioana de la rădăcina bradului, sau ce alta? Urs cu alune n-a mai văzut. Ce o fi, nu s-a arătat cu duşmănie, iar alunele-s într-adevăr alune. Top-ţop-ţop, trei sărituri scurte; namila de colo nu se mişcă, fiop! o săritură mai lungă, repede încă una; în clipa următoare veveriţa-i undeva sus prin cetini cu agoniseala ei. A revenit sfioasă şi a mai furat una şi apoi altele. Pînă la urmă, de ce să mai facă atîta cale pînă în susul molidului? S-a aşezat pe marginea pălăriei şi a ales în voie, ronţăind pe loc. Cît de isteţ prindea în lăbuţe aluna, cum o întorcea ca pe o minge pe toate părţile pînă constata că nu-i goală, pînă potrivea la dinţi partea unde putea să deschidă mai uşor uşiţă! Nu puteam sta încremenit prea multă vreme; cînd mă miş­cam, sărea un pas, iscodea şi îşi făcea iarăşi curaj. Se va fi săturat de la o vreme. A hupăit pe jos pînă la moli­dul din vecini şi dusă a fost.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor