De-ale lui Zoscenko (1)

GALOŞUL

Să-ţi pierzi un galoş în tramvai nu-i mare lucru.

Mai ales dacă din dreapta te-ndeasă şi din spate te mai calcă unul pe călcîi — s-a dus galoşul.

E-o nimica toată să-ţi pierzi un galoş.

Eu l-am pierdut cît ai clipi din ochi. Nici n-am băgat de seamă.

Cînd m-am urcat în tramvai, amîndoi galoşii erau la locul lor. Cînd am coborît, m-am văzut cu unul singur; ălălalt dispăruse. Gheata era la locul ei, şi ciorapul, şi izmenele. Numai galoşul se făcuse nevăzut.

Ce, era să fug după tramvai?

L-am scos din picior şi pe celălalt, l-am învelit într-un ziar şi mi-am văzut de drum.

Mă gîndeam să pornesc în căutarea galoşului după ce-oi ieşi de la slujbă. Doar n-o să las bunătate de marfă să se piardă aşa! Undeva dau eu de el.

După ce-am ieşit de la serviciu, am pornit în căutarea galoşului. Întîi şi-ntîi m-am sfătuit cu un vatman, un cunoscut de-al meu.

Omul mi-a dat curaj.

— Zi mersi — zice — că l-ai pierdut în tram­vai. În alt loc public nu garantez, dar în tramvai dacă pierzi ceva, e sfînt. Avem noi un birou de obiecte pierdute. Vii frumuşel şi-ţi iei obiectul. Sfînt!

— Mulţumesc — zic eu — mi-ai luat o piatră de pe inimă. Gîndeşte-te, e ca nou. Îl port abia al treilea sezon.

A doua zi mă înfăţişez la biroul de obiecte pierdute.

— Fraţilor — zic — se poate să-mi iau galoşul înapoi? L-am pierdut în tramvai.

— Se poate. Ce fel de galoş?

— Un galoş obişnuit — zic. Numărul doi­sprezece.

— Numărul doisprezece avem vreo douăspre­zece mii — îmi zice unul de-acolo. Dă-ne sem­nalmentele.

— Semnalmentele — zic — sînt obişnuite: ştaiful s-a făcut ferfeniţă, postavul dinăuntru s-a ros...

— Galoşi din ăştia avem mai mult de-o mie.  N-ai alte semnalmente speciale?

— Am şi semnalmente speciale — zic. Spiţul  s-a rupt, abia se mai ţine. Tocul s-a dus şi el, aproape că nici nu mai are toc. Dar feţele — zic — încă mai rezistă.

— Ia loc aici. Vedem imediat.

Şi omul vine cu galoşul meu.

Ce m-am bucurat! Să leşin, nu alta!

„Măi — mi-am zis — da' bine mai lucrează aparatul ăsta de-aici! Ce oameni, ce nivel, cîtă grijă pentru un galoş!”

— Vă mulţumesc, oameni buni — zic eu — şi vă sînt recunoscător pînă la moarte. Daţi-l repede-ncoa', să-l pun în picior. Vă mulţumesc!

— Nu putem să ţi-l dăm, stimate tovarăşe, pentru că n-avem cum să ştim dacă l-ai pierdut dumneata şi nu altcineva.

— Eu l-am pierdut — zic. Pe cuvînt de onoare!

— Noi te credem şi te înţelegem, şi este foarte probabil că dumneata şi nu altcineva ai pierdut galoşul ăsta. Adu-ne o adeverinţă precum că ai pierdut într-adevăr un galoş. Să confirme admi­nistraţia casei faptul, şi îţi eliberăm neîntîrziat ceea ce ai pierdut legal.

— Fraţilor — zic — tovarăşi dragi, păi ăia de la administraţie nu cunosc cazul. S-ar putea nici să nu-mi dea o hîrtie din astea.

— Au să-ţi dea, că de-aia sînt puşi acolo.

M-am mai uitat o dată la galoş şi am ieşit.

A doua zi mă duc la preşedintele comitetului de locatari şi-i zic:

— Dă-mi o adeverinţă, că mi se duce galoşul pe copcă.

— Şi chiar zici că l-ai pierdut? Ori umbli cu cioara vopsită? Oi fi căutînd bunuri de larg consum pe de pomană, mai ştii?

— Zău că l-am pierdut! zic.

— Eu nu pot să te cred pe cuvînt. Dacă-mi aduci o dovadă de la parcul de tramvaie că ai pierdut un galoş, atunci îţi dau şi eu adeverinţa. Altfel nu pot.

— Păi ei m-au trimis la dumneata — zic.

— Atuncea dă o declaraţie.

— Şi ce să scriu? întreb.

— Scrie: în ziua de cutare am pierdut un galoş. Şi aşa mai departe. Prin prezenta mă an­gajez ca pînă la elucidarea cazului să nu părăsesc localitatea.

Am dat declaraţia. A doua zi am căpătat o adeverinţă în toată regula.

M-am dus cu adeverinţa asta la biroul de obiecte pierdute. Acolo, închipuiţi-vă, fără multă vorbărie mi-au şi dat galoşul.

Cînd l-am pus în picior, eram în al nouălea cer. Frumos mai lucrează oamenii ăştia! mi-am zis.

Ce, în altă parte şi-ar fi pierdut vremea cineva cu galoşul meu? L-ar fi aruncat, şi basta. Aicea, nici o săptămînă n-am alergat, că mi l-au şi restituit.

Mi-e necaz numai că în săptămîna asta de alergătură am pierdut ălălalt galoş. Îl purtam mereu la subsuoară, învelit într-un ziar, şi nu mai mi-aduc aminte unde l-am lăsat. În nici un caz însă în tramvai. Şi asta-i rău. Acuma unde să-l caut, mă rog?

În schimb, primul galoş e în posesia mea. L-am pus pe comodă.

Cînd mă apucă urîtul, mă uit la galoş şi par­că-mi creşte inima.

Mă gîndesc: Ce bine lucrează birourile astea!

Am să păstrez galoşul ca amintire. Las' să rămînă la urmaşi.

Mihail Zoscenko (1895 - 1958)