Ispravile lui Pacala (7)

Caprele popii

Dimineaţ-abia-ncepură zorile să se arate,

Popa iese-n pragul tinzii: — Ei! acum... ştii ce, argate?

Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mâine.

Pân-atunci, merinde, iacă! eu îţi dau: un caş şi-o pâine.

Dar când vii, întreagă pâinea s-o aduci, — şi caşu-ntreg;

Ne-ncepute, pe-amândouă! Înţelegi tu?

— Înţeleg.

Şi punând în car merindea, mai punând şi o secure,

A-njugat Păcală boii şi-a pornit-o-nspre pădure.

Când veni cu lemne-acasă, merse drept la popa sus:

— Na, stăpâne, caşul, pâinea... Iacă-ntregi ţi le-am adus.

Popa le ridică-n mână: — Hm!... de-ntregi, întregi sunt ele,

Dar de ce-s aşa uşoare?

— Fiindcă... n-au miez, părinţele.

— Cum n-au miez?

— În coajă, icea, nu vezi câte-un dop tăiat?

Pe aci... scosei tot miezul!

— Vai! Aşa m-ai ascultat?

Blestematule!

— Păi!... altfel, se putea, stăpâne dragă,

Să mă satur din merinde şi să ţi-o aduc şi-ntreagă?

Ce? Te-ai supărat pe mine?

Popa... mai domol: — Ei aş!

Să mă supăr eu, se poate? pentr-o pâine, pentr-un caş?

Am glumit cu tine doară... Iar în gându-i: “Las’! zicea,

Că ţi-o fac eu ţie mâine, dacă mi-ai făcut aşa!”

Apoi ziua următoare mi l-a pus la treierat;

Şi mâncare, toată ziua, nici să guste nu i-a dat.

Seara după cină, popa, pe la şură se abate:

— Am venit să-ţi văd isprava. Ai făcut ceva, argate?

— Cum nu? Uite ici, părinte, cât am treierat... Un vraf!

Numai grâu ales, ca-n palmă; n-are firicel de praf.

— Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns... Dar la mâncare

Să te cheme, preoteasa... a uitat azi, mi se pare...

Nu-i aşa?

— Ba chiar aşa e!

— Ei, şi... nu eşti supărat?

— Pentru ce să fiu, stăpâne? Parc-am stat eu nemâncat!

Se putea să rabd de foame, cu atâta grâu pe mână?

Grâul ăsta mi-ar ajunge, nu o zi: o săptămână!

— Nu-nţeleg ce spui, creştine! zise popa cu mirare.

Ce-mi vorbeşti de grâu tu mie, când e vorba de mâncare?

— Păi... am priceput eu doară, când de-amiază ospătaţi,

Că pe mine la mâncare aţi uitat să mă chemaţi.

Pentru-atâta lucru însă vorbă n-am mai vrut să fac.

Am găsit eu rost îndată!

— Cum?

— Umplui cu grâu un sac...

Seara, altul. Şi cu sacii, hai, în sat la o vecină!

Dânsa, inimă miloasă, îmi dădu şi prânz’ şi cină.

— Vai, băiete! Vasăzică... îmi mâncaşi doi saci de grâu!

— Ce? Te-ai supărat, părinte?

Popa-şi puse gurii frâu.

Şi-a-nghiţit în piept mânia: — Asta-i! Nu m-am supărat.

Dar... să fi cerut, creştine! că-ţi dădeam noi de mâncat.

Când ajunse-n tindă însă, tremura: — Of!... nu mai pot.

— Ce-i? soţia sa-l întreabă. El i-a spus nevestei tot.

Iar la urmă: — Nu, cu ăsta, nu e chip s-o duc! şi pace!

Am înscris pe-un an cu dânsul: altfel, vânt chiar azi i-aş face!

Preoteasa, foc şi dânsa: — Vai! O zi să nu mai steie!

Astăzi chiar, să-i faci de ducă!

— Da, să-i fac! Dar cum, femeie?

— Prea uşor! Să-i dai vro treabă, ce puterile-i întrece.

Şi văzând că nu e harnic să ţi-o facă, o să plece.

— Bine zici!... Şi iese popa, merge iar spre şură-ndată.

Ce să-i dau? A, stăi! găsit-am o trebşoară... minunată!

— Vino-ncoace, măi argate! (Şi-n grădina largă-l scoase.)

Uite, vezi tu smârcu-acesta plin de ochiuri mocirloase?

Când voiesc să trec-nainte, mă cufund aici în glod.

Peste mlaştina aceasta fă-mi, din ce vei şti, un pod.

Să-l începi cât mai degrabă, astă-seară chiar, voiesc;

Iar când o miji de ziuă, mâine, gata să-l găsesc.

Însă ştii cum vroi să fie podul? Nu ca orişicare!

Tot o călcătură moale şi o călcătură tare!

Înţeles-ai?

— Da, părinte.

— Să te-apuci de lucru dară!

Şi-acolo lăsându-l, popa a intrat în casă iară,

Povesti şi preotesei cele ce-a orânduit;

Se culcar-apoi în tihnă, amândoi, şi-au adormit.

* * *

Iar Păcală?... În grădină sta sub cerul înstelat,

Cu privirea-n jos plecată; mai se preumbla-ngrijat.

Smârcul, împrejur, cu pasul şi din ochi îl măsura...

Cum? din ce să facă podul? în zadar el se-ntreba.

Pân-odată, din grădină când se-ntoarce iar la şură:

Dă cu ochii de-ale popii capre multe-n bătătură.

— Iacă, mă! îşi zise-n sine. Am găsit ce-mi trebuia!

Eu, să fiu un om cu stare, capre-n curte-mi n-aş ţinea.

Cât e ziua n-au astâmpăr! tot ce-i verde, strică, rod.

Vai, şi multe are popa! Ia să fac din ele pod!

Tocmai bune-s pentru asta!

Hai, pe urmă... c-un topor,

Caprelor le taie capul, şi picior după picior;

Şi târându-le-n grădină, unde-i papură şi baltă,

Peste mlaştină le-aşează, înşirate lâng-olaltă,

Trup la trup, cu burta una, alta cu spinarea-n sus.

Ca să iasă podu-ntocmai cum stăpânu-său i-a spus:

Tot o călcătură tare, alta moale. Apoi, du-te!

Căpăţâne şi picioare în gunoi le-ngroapă iute.

Printre capre, unde vede vrun locşor, l-astupă-ndată

Cu pământ, să fie podul neted ca dintr-o bucată;

Iar pe margini, pe deasupra, iarbă verde, flori aşează

Cum, din ce-i făcut anume podu-n jos, să nu se vază.

Şi când totul este gata, stă, se uită fericit:

— Ah, când o vedea stăpânul, cât o fi de mulţumit!

Pleac-apoi din nou spre şură, la culcare, fluierând.

Popa, vine până-n ziuă: — Gata-i podul?

— Hei! De când!

Am mai tras ş-un somn de-atuncea.

— Aida-de!

— Ce? nu mă crezi?

Zău, stăpâne, este gata! Mergem, dacă vrei, să-l vezi.

Popa strigă la fereastră: — Preoteaso dragă! Vină!

Vină şi tu! Şi plecară, cu argatul, în grădină.

Când văzu de-aproape podul: — Uite, zău, că-i isprăvit!

Hm! dar... l-ai făcut, băiete, chiar aşa cum am vorbit?

Ia să-ncerc!

— Poftim, încearcă-l!

Şi punând piciorul sus,

Hai, pe pod de-a lungul, popa, până la sfârşit s-a dus.

Iar la capăt se opreşte, înapoi privind mirat.

— Ei, părinte, ce zici? place-ţi?

— Da, băiete! minunat!

Chiar cum am vorbit aseară: tot o călcătură tare,

Alta moale!... Cum ştiut-ai să mi-l faci întocmai oare?

— Asta-i treaba mea, stăpâne!

Şi-au pornit, cu pasul rar,

De la smârcul din grădină, înapoi spre casă iar.

Dar pe popa, lângă casă, năduşelile-l trecură:

— Aoleu! băiete, unde-s caprele din bătătură?

— Caprele, stăpâne dragă? Las’ că sunt la loc bun toate,

În grădină! Fii pe pace!

— În grădină? Cum se poate!

Nu venim acum de-acolo? Şi nici una n-am văzut.

— He! dar oare peste podul din grădină, n-ai trecut?

— Ce-mi vorbeşti de pod, creştine, când de capre eu îţi spui?

— Apoi... podul, astă-noapte, cum? din ce crezi că-l făcui?

— Vai de mine şi de mine! Auzitu-l-aţi, nerodul?

Măi! doar nu ţi-a dat prin minte ca să-mi faci din capre podul!?

— Tocmai! ai ghicit, stăpâne!

— Haide! Ce-mi vorbeşti în şagă?

Cată-mi turma!

— Zău, părinte! am băgat-o-n pod întreagă!

Toate caprele-s acolo: unele cu burta-n sus,

Ca să deie călcătura moale, după cum ai spus.

Altele sunt, dimpotrivă, cu spinarea-n sus culcate,

Ca să deie călcătura tare!

— Eşti nebun, argate?

Mi-ai mâncat o-ntreag-avere! Tii! Vrei să mă laşi sărac?

— Apoi de, stăpâne! podul, altfel, cum era să-l fac?

Ce? te-ai supărat pe mine?

— Aş! pe dracu’! supărat!

Nu! dar... capre-aşa de multe... ia gândeşte! nu-i păcat?

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Şi-a ţinut în frâu mânia popa, iarăşi, până-n casă,

Dar în casă când ajunse: — Ei, văzut-ai, preoteasă?

L-ai văzut, afurisitul, ce-mi făcu din nou? Îţi place?

Şi eu să mă uit la dânsul, şi nimic să nu-i pot face!

Of! când mă gândesc la capre, năbădăi m-apucă parcă!

— Dar pe mine! Ia mai du-te, zice preoteasa. Cearcă!

Dă-i chiar bani, din gros, părinte. Plata, pe un an, pe doi,

Dă-i-o! doar să plece! Altfel, ne răpune şi pe noi!

* * *

Alba-n sat demult intrase. Soarele, al zilei crai,

În deplina sa mărire strălucea p-un vârf  de plai.

Slugă vrednică, Păcală, migălea prin bătătură,

Îşi căta de lucru singur: mai la lemne, mai prin şură.

Popa iese iar: — Argate! treburi n-am de-acuma... Hai,

Pleacă! Ce să faci pe-acilea? Frunză la berbeci să tai?

Ţine, na... îţi dau simbria, pe-anu-ntreg... Te mulţumeşti?

— Aş! răspunse dârz Păcală. Cum pe anu-ntreg? Glumeşti?

Te-am slujit abia trei zile! Nu, oricât sunt de sărac,

Plată de pomană nu vroi! Mie bani munciţi îmi plac!

— Măi argate! Ţine banii! Eu ţi-i dau! Ce-ţi pasă ţie?

— Geaba stăruieşti, părinte! Vorbă multă, sărăcie!

Pân’ n-oi auzi prin frunze cu urechea glas de cuc,

După cum ne-a fost tocmeala: pân-atuncea nu mă duc!

Preoteasa ascultase pe furiş de la fereastă...

— Ei! din prag îi zice popa. Auzitu-l-ai, nevastă?

Îi dădui şi bani! Degeaba! E un prost făr’ de pereche?

Nu pricepe ce e banul? Sau e cam într-o ureche?!

...A! dar d-azi — ferit-a sfântul — cât o fi să stea la noi,

Nu-l mai ţiu pe lângă casă. Îl trimit... pe câmp la oi.
Petre Dulfu