Vitiligo

Când Maria avea cam trei ani, maică-sa a descoperit că are niște pete pe ambele pleoape. M-am uitat și eu și într-adevăr, erau niște zone care păreau depigmentate - arătau ca petele alea nebronzate de sub ceas. Sigur că m-am dus la medicul de familie, care s-a uitat la pete și m-a trimis la doctorița Cutărescu, pe care o știa de mare specialistă. M-am dus, am atârnat pe la cozi, apoi am primit verdictul: vitiligo. Boala asta e veche de când lumea și încă nu i s-a dat de cap. Nu produce dureri, practic nu are niciun fel de efect în afară de cel psihic. Există oameni care au vitiligo extins pe mari părți ale corpului  - sunt un fel de oameni bicolori și cred că le vine foarte greu să se simtă priviți ca niște ciudățenii. Așa încât sigur că am intrat în panică. Am întrebat-o pe Cutărescu dacă e sigură pe diagnostic și mi-a zis că este indubitabil, dar că pentru liniștea mea pot să mă mai duc și la alți doi -trei dermatologi, care vor confirma că e vorba de vitiligo.
OK, am plătit consultația, mi-am luat fetița și am plecat. Am întrebat în stânga și în dreapta și până la urmă am decis să merg prima dată la renumitul doctor homeopat Jurj, care tratează bolile cu diverse preparate din plante. Am stat la o coadă absolut infernală și până la urmă am reușit să întru. S-a uitat Jurj la Maria, s-a apropiat de ea, și-a lipit mâinile și capul de ea și mi-a zis: „Fetița e OK”. L-am rugat să se uite și la depigmentarile de pe pleoape, fără să-i spun de diagnosticul doctoriței Cutărescu. S-a uitat și mi-a zis: „nu e vitiligo”. Asta m-a impresionat, trebuie să recunosc, pentru că nu-i pomenisem nimic de spaimele mele cu vitiligo. Mi-a recomandat niște formule homeopate pe care urma să le iau de la o anumită farmacie, am plătit și am plecat.
Dar tot nu m-am liniștit. Așa că m-am dus la doctorul Feier, care este tăticul tăticilor în ce privește bolile de piele. Doctorița Cutărescu nu-l scotea din profu' și rostea acest cuvânt cu foarte mult respect. M-am dus așadar la Feier, care nici una nici două a zis că e nevoie de coprocultură. Mi-a dat un recipient și m-a reprogramat. A doua zi am prelevat mostra din oliță, am mers cu ea la laborator, am așteptat să-mi dea rezultatele, după care m-am dus iarăși la cabinetul doctorului Feier. S-a uitat la rezultate, apoi a examinat-o pe Maria. La sfârșit, mi-a zis așa: „Încă nu e vitiligo”. Eu, când am auzit asta, am avut senzația că mi-a tras una direct în plexul solar. „Cum adică - am zis, încă nu e vitiligo? O să fie peste un timp, sau ce vreți să ziceți?” La care doctorul Feier mi-a spus, pe un ton nițel sarcastic: „Încă nu pot să pun diagnosticul vitiligo”. Aha, am răsuflat ușurat. Deci mai erau speranțe. Apoi mi-a scris o rețetă și mi-a recomandat unguentul numit Advantan. Îl țin minte pentru că am citit pe net o grămadă despre el. Pe lângă Advantan, am mai cumpărat nu știu ce alte chestii, siropuri, pastile și am început să i le administrez Mariei. Concomitent, i-am schimbat regimul alimentar - scoțând anumite alimente și introducând altele, conform unei liste primite de la Feier. Țin minte că îi dădeam parizer, nu știu de ce o fi atât de bun.
M-am mai dus la control după o vreme și Feier mi-a zis că tot nu poate să pună diagnosticul de vitiligo. Pur și simplu eram uimit de felul în care privea el toată afacerea. Doctorița Cutărescu se uitase la petele alea doar 30 de secunde și decretase vitiligo fără niciun fel de dubiu. Iar doctorul Feier, după două luni încă avea rezerve.
Până la urmă, am terminat tratamentul, nu am mai folosit Advantanul, dar am păstrat regimul. Maria a crescut, au trecut anii și petele alea au devenit insesizabile.
Întâmplarea a făcut că a trebuit să merg iar la doctorița Cutărescu, pentru niște pete roșii care îi tot apăreau Mariei pe mâini. Nu ne mai ținea minte, primul consult fusese cu ani înainte și probabil că în răstimpul asta îi trecuseră prin cabinet sute de copii. S-a uitat ea la pete, apoi a zis: „dermatită atopică”. Mi-a dat rețetă pentru tot felul de creme și siropuri și mi-a spus că astea sunt chestii pe care le fac mai toți copiii, dar trec definitiv în perioada pre-adolescenței. Totuși, nu strică să folosim acele creme bla bla. Înainte de plecare, am rugat-o să se uite puțin la pleoapele Mariei, pentru că are acolo niște depigmentări, ceva, nu știu cum să mă exprim și mi-e teamă să nu fie vitiligo. S-a uitat iarăși vreo treizeci de secunde, apoi a zis: „nici vorbă de vitiligo, stați fără grijă”.
Ei, aș putea spune că abia în momentul ăla m-am liniștit cu adevărat.