Adeseori mă gândesc că dragostea creștină aproape a dispărut, ca și cum ar fi fost trasă în sus, înapoi de unde a venit. Presupun că au existat vremuri în care ea era prezentă la tot pasul - oamenilor le păsa de ceilalți, dădeau de pomană, unii se făceau misionari, umblau prin coclauri și propovăduiau dragostea lui Cristos, alții se duceau prin spitale, prin leprozerii, mă rog, unde era mai rău și îngrijeau bolnavii... Cu timpul, însă, acest tip de dragoste s-a subțiat și locul ei a fost luat de atracția erotică. Unde mai poți întâlni azi un bărbat care să-i spună altuia „te iubesc”? Poate printre homosexuali, sau când un bătrân vorbește cu fiul lui. Nici între prietenii cei mai buni nu prea se mai aud aceste cuvinte. Dacă vrei să ajuți pe cineva, trebuie să ai mare grijă la ce pot crede ceilalți. Cum ar fi să mă duc eu acum să ii dau bani sau să-i cumpăr lucruri unei fete de 15 ani, ai cărei părinți nu au după ce bea apă? Oare nu ar da chiar ei cu pietre după mine, zbierând „pedofilule”?
Așa că nu ne rămâne decât să ne resemnăm: astea sunt vremurile.
Așa că nu ne rămâne decât să ne resemnăm: astea sunt vremurile.
Dragostea crestina nu a disparut, e iubirea de aproapele pe care o vedem zilnic manifestandu-se in jurul nostru, intr-o forma sau alta...un pahar de ceai cald oferit celui ce sta in gerul cumplit, e semn ca ne pasa de cel in necaz. Totul sta in dorinta si mai ales putinta noastra de a darui din adancul inimii ca apoi dragostea crestina sa se vada.
RăspundețiȘtergereEi, frumoase vorbe. Dar eu unul nu pera vad gesturi de felul asta in jurul meu.
RăspundețiȘtergere