Ne-rostuirea

Îmi vine tot mai greu să găsesc un rost în ceva. Faptul că lumea merge înainte indiferent dacă tu eşti viu sau mort, dacă ai sau nu copii, dacă eşti muritor de foame sau miliardar, îmi apare ca argumentul de necontestat că  nimic nu are un sens. Nu vreau să mă pierd în întrebări - capcană, de genul „dacă nimic nu are sens, atunci nici discuţiile despre sens nu îşi au sensul” etc. Problema e că eu simt lipsa sensului şi pentru mine ăsta e cel mai important lucru. Reacţia e ca la durere: dacă o simţi, niciun fel de discuţie despre ea nu-ţi poate ajuta la ceva - tot ce vrei e înlăturarea ei. Dar cum să înlături senzaţia că totul e lipsit de sens? La cine să te duci să ţi-o înlăture? La popă? La doctor? La filosof? Uneori mi se pare că fiecare din ei te-ar putea ajuta, alteori că niciunul. Cred că până la urmă nu ai ce face: dacă te-a pălit ne-rostuirea, e ca şi cum te-ar fi lovit o boală incurabilă. Nu se ştie de unde vin bolile incurabile, avem doar ipoteze cu privire la factorii de risc etc. Dar atât. Marea problema este că în cazul bolilor incurabile mai poţi spera să apară cândva un tratament, că doar cercetarea nu stă o clipă. Dar în cazul ne-rostuirii, cred că nu are sens să speri: niciodată, dar niciodată nu va exista o soluţie bazată pe metodele medicinei - fie ea alopată, homeopată, psihopată ori turmentată. Acolo sunt lucruri care ţin de conectarea fiecăruia cu divinitatea şi eu, cel puţin, nu pot să cred că omul va ajunge să poată decide altfel decât creatorul său.