Mici intamplari cu animale (4)

Am hranit pasarele (4)

O mierlă neagră (Turdus merula) a descoperit, astă-toamnă, ciorchinii albaştri ai viţei de vie sălbatice, care se căţăra bo­gată pînă sus pe un zid de la spatele casei. A găsit că e hrană destulă pentru o iarnă întreagă şi a rămas la noi. De cîteva ori a venit şi ea la terasă, ademenită de forfoteala veselă de acolo. A cercetat toate, a dat să ciupească şi nu i-au plăcut bucatele. S-a întors la strugurii ei şi, pînă primăvara, nu s-a mişcat de acolo. Vrejurile încîlcite îi dădeau şi loc bun de înoptat, iar pisicile nu se puteau căţăra pînă la ea.

S-a înmuiat mînia iernii, a mijit primăvara. Rînd pe rînd mi s-au împuţinat oaspeţii. Intîi au lipsit cintezele şi presurile, apoi n-au mai fost piţiguşii cu moţ, care aveau drum lung pînă în muntele lor, apoi s-au răspîndit şi ceilalţi. Au rămas vră­biile. Dar de acum îşi vor găsi, lacomele, ceea ce le trebuie şi aiurea. Am adunat cutiile şi sforile, care urîţeau crengile pline de muguri gata să plesnească. S-a terminat o mică binefacere si o mare plăcere a mea. Fiindcă, deşi nu aveam livezi în care pă­sărelele mele să culeagă gîngănii stricăcioase, ele m-au răsplătit în ceasurile de odihnă de peste zi cînd stăteam timp îndelungat lîngă geamul care dădea spre terasă. Prietenele mele s-au obişnuit cu mine, nu le speria omul de la doi paşi, de după geam. Unele dintre ele veneau la mîncare şi după ce ieşeam pe terasă. De fiecare dată, parcă se întreceau să-mi facă o bucurie.

Am început să-mi cunosc unii dintre oaspeţi. Iată, piţiguşul ăsta are dunga neagră mai lată decît ceilalţi; ăstalalt o are întreruptă pe la mijloc; unul are în moţ o pană albă; presura aceasta e galbenă-galbenă, altfel decît celelalte; şi cîte alte semne pe care, rînd pe rînd, le-am desluşit, bucurîndu-mă de fiecare dată că le revăd. Drag îmi era şi milă-mi era de un cintezoi. Piciorul drept îi era frînt: îl ţinea oblic şi ţeapăn, abia se sprijinea pe el. Parcă îşi cunoştea infirmitatea. Era sfios, ciugulea mai pe la margini, îndată făcea loc altuia, tea­făr, care îi rîvnea o boabă de sămînţă. În fiecare dimineaţă am cercetat cu îngrijorare dacă mai vine necăjitul. A fost cel de pe urmă care a plecat.

Minunatele acrobaţii ale piţiguşilor îmi trezeau zîmbetul, is­teţimea lor mirarea. Nu mă săturam să văd cu cîtă iscusinţă scoteau cintezele miezul din seminţele de cînepă. Piţiguşii se ajutau cu ghearele, cintezele aveau ca unealtă numai ciocul. O dată luată boaba în plisc, o purtau cînd pe o parte, cînd pe cealaltă, strivindu-i coaja, pînă rămînea numai ce-i bun. Nicicînd n-am văzut să fi scăpat din cioc vreo boabă. Operaţia mergea repede-repede, în vreme ce pasărea îşi mişca drăguţ capul şi privea în jur, ca şi cînd unealta ei ar fi lucrat singură, fără să-i trebuiască vreo cîrmuire. Dintre vrăbii se alegeau unele mai isteţe. Aveau ele hrana lor, dar, pizmuitoare cum le este firea, au început să rîvnească şi la bunătăţile piţiguşilor, la cele atîrnate de sfoară. Cum să poată oare ajunge la ele, de­oarece vrăbiile nu se pot căţăra ca piţiguşii? Intr-o zi, cînd bătea vîntul şi pendulau tare nucile umplute cu untură, am văzut o viclenie. O vrabie s-a aşezat pe o crenguţă din apro­piere, la pîndă. Cînd aducea vîntul nuca sau bucata de slă­nină la îndemîna ei, haţ, o prindea cu un picior, apuca degrabă cu ciocul cît putea, apoi aştepta ca vîntul să-i aducă iarăşi plo­conul. Au învăţat cîteva acest meşteşug şi acum pîndeau aproape lîngă fiecare bucată. S-a oprit vîntul prieten, mîncarea nouă s-a dovedit a fi foarte bună. Trebuia inventat altceva. Si iarăşi s-a găsit un Edison vrăbiesc. S-a aşezat pe creangă deasupra nodului sforii şi atîta a încercat şi a lucrat cu lăbuţa pînă a tras în sus bucata de slănină ca să o ajungă cu ciocul. Indată au năvălit exploatatoarele invenţiei. Invălmăşeală, bătaie, slă­nina a scăpat, şi au rămas toate, să zicem, cu buzele umflate. Dar metoda a prins şi a trebuit să lungesc mult sforile ca să rezerv piţiguşilor tainul lor.

Mierla

Apoi am aşteptat altă iarnă. Au venit multe păsărele. Aceleaşi, altele? Nu ştiu. Am aşteptat în zadar cinteza cea oloagă. M-am mîngîiat cu gîndul că poate a găsit altundeva alt prieten, mai bun şi mai darnic.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor