SCĂPARE LA OM (2)
Un gospodar îşi avea locuinţa departe de comuna
Cojocna-Cluj, tocmai sub pădure. Un ţăran a
prins o ieduţă de căprioară şi i-a adus-o în dar.
Omul era vînător şi ştia că, dacă o va lăsa în pădure, ieduţa, plăpîndă, n-are să trăiască în
lipsa mamei. O va prinde vulpea sau mîţa sălbatică, ori va muri de foame.
Gospodarul nu s-a bucurat de darul acesta, care era mai curînd o
belea, dar n-a avut ce face. A îngrijit-o
pe orfană cum a ştiut el mai bine si a
scos-o din iarnă mărişoară, dolofană. Apoi, primăvara, i-a dat drumul în pădure. A trecut vara, a
trecut toamna, omul a şi
uitat de protejata lui. Cu cîteva
zile înainte de Anul nou, se pomeneşte însă cu căprioara la uşa casei. Dacă n-ar fi avut semnul tăiat în
urechea stînga, n-ar fi recunoscut-o, în aşa hal era. Slabă, numai pielea întinsă pe oase, cu părul zbîrlit, în
coastă cu o
rană urîtă din care se scurgea puroi
galben-verzui. Probabil rănită de
vreun braconier fără suflet. Omul, milos, i-a
ales culcuş într-un
colt al grajdului cald şi a făcut tot ce a ştiut ca să o salveze. Căprioara suferea toate
durerile tratamentului: stoarcerea puroiului, spălături, badijonări cu tinctură usturătoare, bandajări. În zadar.
După patru
zile, biata fiinţă a
murit.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu