Cuicsardiv

Prin clasa a şaptea cred, făceam practică la atelierul şcolii şi ni s-a schimbat maistrul. Făcusem până atunci cu domnul Istrățoiu, care mă lăsa să fumez la gura sobei. Şi, fără să ştim noi de ce, ne-am pomenit într-o zi cu directorul Rapcea însoţit de un tip cu numele Vidrasciuc, pe care ni l-a prezentat drept noul maistru.  Vidrasciuc ne-a ţinut un discurs de am îngheţat cu toţii. Vorbea ca un plutonier, răstit, apăsa cuvintele ca să ne între bine în cap şi spunea lucruri din care reieşea că viaţa noastră la orele de atelier va fi foarte foarte grea.

După ce şi-a terminat speech-ul, Rapcea l-a felicitat şi a plecat. Şi atunci Vidrasciuc a zis: „hai băi băieţi, ce, credeaţi că sunt chiar atât de rău”? Am simţit cu toţii o mare uşurare, unii au trecut direct la glume şi, în numai două-trei săptămâni, Vidrasciuc a devenit preferatul nostru la măgării.
Bineînţeles că avea şi el un preferat - pe mine, nu mai ştiu exact ce-i făcusem, dar nu uita să mă picnească de fiecare dată când mergeam la atelier. Odată sudaseră acolo un cadru de dulap metalic, care cred că trebuia să ajungă într-un vestiar. Era culcat chiar în mijlocul atelierului când am intrat eu şi Vidrasciuc tocmai spunea că trebuie probat, să vadă dacă un om de statură medie încape acolo în largul lui. Aşa că a păşit înăuntrul cadrului, s-a întins pe duşumea şi, pentru că exact în clipa aia treceam pe-acolo, şi-a încrucişat braţele pe piept, s-a uitat fix la mine şi a zis: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Chestiile astea erau la ordinea zilei. Dar îi făceam şi eu diverse bucurii, pe care cred că nu le-a uitat nici până azi. Odată oprise curentul ca să umble la nu ştiu ce strung care se defectase şi eu l-am repornit scurt, tocmai când Vidrasciuc umbla mai abitir cu nişte fire în camera cealaltă. Am auzit nişte răcnete amestecate cu imprecaţii, după care a apărut tovarăşul maistru, cu o figură criminală, zicând ceva de genul „care a fost dobitocul”.

Când mergeam la atelier, toată ziua debitam bride. Aveam nişte bare de aluminiu cu profil aproape semicircular, pe care le prindeam în menghine şi le făceam felii de circa un centimetru. Bucăţelele rezultate erau apoi găurite cu un burghiu şi folosite la ceva - naiba mai ştie la ce. Debitam zeci şi sute de bride, pe care le număra Vidrasciuc la sfârşitul programului, şi nu puteam rezista tentaţiei de a arunca cu ele. Zburau bridele prin atelier de ziceai că eşti pe front. Vidrasciuc, care auzea din încăperea cealaltă pocniturile, apărea pe neaşteptate în cadrul uşii şi răcnea: „Nu mai da cu bridi bă!” Aşa zicea, „bridi”, ca în Moldova lui natală.
Mai erau, în atelierul şcolii, fel de fel de perii de sârmă, din cele pe care astăzi le-aş folosi cu mare succes la curăţirea grătarului înainte de a-l pune pe foc, în curte. Atunci însă, puneam peria pe menghină, cu sârmele în sus şi când îi trosneam un ciocan, o făceam numai bună de aruncat ea însăşi în foc. După care o puneam la loc, printre suratele ei. Venea Vidrasciuc, deschidea câte un sertar ca să ia o perie şi, când nimerea una din astea rezolvate de noi, nu făcea nimic altceva decât să o ţină în mâna şi să se uite la noi cu o expresie de dezgust amestecat cu neputinţă.

Dar apogeul avea să fie atins când am descoperit utilitatea pilelor. Dacă îşi închipuie cineva că ea constă în pilire, se înşală. Pilele puteau fi folosite la ceva mult mai interesant. Le scoteam mânerele de lemn, în felul asta transformându-le în adevărate arme, pentru că partea dinăuntrul mânerului arăta exact ca un piron ascuţit. Ei bine, partea aia era numai bună de înfipt în pereţi, ori în grinzile de lemn de pe tavan. Aveam acolo pile de toate dimensiunile, unele erau subţiri cam cât un creion, nici măcar nu aveau mâner şi pe alea le aruncam în tavan, unde rămâneau înfipte în grinzi. Când intrai acolo ziceai că eşti într-o peşteră plină de stalactite. Pilele medii le înfigeam în uşi şi în pereţi, cum înfigea James Coburn cuţitele în „Cei şapte magnifici”. Totul în atelier era ciuruit de pilele pe care le aruncam noi şi acum mă gândesc că am avut mare noroc cu toţii că nu ne-am ales cu vreun ochi scos.
Într-o zi, am luat o pilă din cele mari, pe care abia puteam să o ţin în mână şi am aruncat-o către peretele cu sobă. Am nimerit ţeava de gaze, care s-a fisurat, aşa că a trebuit să-l chemăm pe Vidrasciuc şi să-i spunem că miroase ciudat şi mai bine să nu aprindem focul bla, bla.
Toate aventurile noastre cu Vidrasciuc, în care orice făceam noi nu-i convenea lui şi invers, orice făcea el nu ne convenea nouă, ne-au determinat să-i dăm porecla Cuicsardiv. Şi aşa am vorbit despre el până când am terminat gimnaziul şi am plecat la liceu.