Fluierul
Petre Dulfu
Zorile-nroşit-au
bolta, şi Păcală tot mai suie,
Prin
desimea de mesteceni şi de brazi, pe-o cărăruie.
Suie
gâfâind, cu sacul de tămâie la spinare.
Hoţii
au rămas departe, contenind a lor strigare.
Dară
fraţii cei doi, unde-s?... Când la fugă mi-o tuliră,
Încărcaţi
de bani şi scule, ei pe alt drum nimeriră.
Sau
vor fi căzut pe mâna hoţilor întărâtaţi?
Cine
mai putea să ştie? Să-i lăsăm şi noi acum,
Să-nsoţim
de-aici încolo pe Păcală doar la drum.
El
tot suie! pân-odată, când de după stânci cărunte
Răsărea
făclia zilei, iată-mi-l p-un vârf de
munte.
Şi
de-acolo aruncându-şi ochii peste codri-n jos,
Peste
văile-nflorite: — Tii!... îngână. Ce frumos!
Tu,
care-ai urzit tăria cerului şi-acest pământ,
Mare
eşti!... şi-a tale lucruri, Doamne, minunate sînt!
Apoi
ce-i trăsni prin minte? Sacu’ jos pe iarbă-l pune,
Ramuri
de copaci, uscate, strânge, două braţe bune:
Şi
din cremene, cu-oţelul, scăpărând scântei pe iască,
Dă
foc vreascurilor. Para începu să pâlpâiască.
Străluceau,
creşteau întruna limbile de foc roşatic,
Pân-au
prefăcut movila cea de vreascuri în jăratec.
Sacu’
plin atunci, Păcală, de pe pajişte-l luă,
Şi
din el tămâia toată pe jăratec o turnă.
Sfârăia
pe foc tămâia, şi un sul albiu de fum,
Prinse-a
se-nălţa-n văzduhuri, pân-la cer făcându-şi drum.
Iac-aşa!
gândea Păcală, mulţumit de-a sa ispravă,
Jertfa
mea primeşte-o, Doamne, cu plăcere-acolo-n slavă!
Iar
pe când gândea el astfel, deodată ce să vază?
Cerul
porţile-şi deschide, plaiu-ntreg se luminează...
Şi
din slăvi cereşti un înger se coboară jos pe plai:
—
Bine te-am găsit, Păcală! Sunt trimis aci din rai.
Ziditorul
lumii, Tatăl, să vorbească vrea cu tine.
Spre
locaşu-i de lumină, sus la rai deci, hai cu mine!
Nemişcat
în loc Păcală stă o clipă, ca visând,
Apoi...
numai ce se simte, de pe plai, spre cer urcând.
Aripi
parc-avea la spate! Îndărăt când se uita,
Tot
mai mic, mai şters, pământul rămânea napoia sa.
Casele-i
păreau mici cuiburi, munţii, nişte muşuroaie;
Râurile,
şerpi molatici ce prin iarbă se-ncovoaie.
Iar
de la un timp, nici urmă de pământ! pierise-n hău!
Numai
stele şi luceferi întâlneşte-n drumul său.
Ajunsese-aşa
de-aproape de tăria cea cu stele,
Că
putea culege-n zboru-i, câte-ar fi voit din ele.
Apoi
şi mai sus, deodată o lumină orbitoare
Îi
răsare-n ochi — mai albă ca lumina cea de soare.
Pasămite-acolo-n
raze, de lumină-nvăluit,
Se
afla locaşul Celui care toate le-a zidit.
Cum,
pe unde mai trecut-a, n-a văzut... fu peste fire!
Îi
luase parcă ochii negrăita strălucire.
Îi
părea doar că zăreşte mândre pajişti, pomi în floare,
Mese-ntinse...
pe la mese, lume-n strai de sărbătoare.
Numai
straie luminoase, numai feţe mulţumite.
Auzea
şi-un zvon în treacăt, zvon de glasuri fericite...
Şi
deodată, numai iată-l... locului oprit din zbor,
Se
trezeşte faţă-n faţă cu al lumii Ziditor.
...Dumnezeu,
cu barbă albă, ca omătul cel curat,
Odihnea-ntr-un
jilţ, de cete îngereşti înconjurat.
Când
în faţa Celui veşnic se văzu ajuns Păcală,
I-a-ngheţat
în piept suflarea... mut rămase de sfială.
Domnu-i
înţelese frica. — Vino, bun sosit la rai!
Mai
aproape!... n-avea teamă!... Ştii de ce mi te chemai?
Jertfa
care mi-ai adus-o mi-a făcut nespus de bine.
Pentru
fapta-ţi bună, spune-mi, ce dar vrei azi de la mine?
Fă-ţi
p-aicea ochii roată, cere-mi — făr-a te sfii —
Orice-ţi
place... şi-ntr-o clipă ruga ta se va-mplini.
De-ale
Tatălui cuvinte părinteşti îmbărbătat,
Îşi
roti Păcală ochii prin lăcaşul minunat.
Ce
era pe-acolo... Doamne! Ce de lucruri de minune:
Nu-i
condei ca să le scrie, nici grai să le poată spune!
Când
deodată, printre-atâtea frumuseţi dumnezeieşti,
Într-un
unghi zăreşte-un fluier, mic! un fleac! nici să-l priveşti!
Şi
grăieşte: — O, stăpâne! Pentru jertfa-mi ne-nsemnată,
De
la Tine... sănătate!... n-aşteptam vro altă plată.
Dacă
totuşi vrerea Ta e să-mi aleg un lucru... hai!
Vezi
în colţ colea un fluier? Doar pe-acela să mi-l dai!
Din
mulţimea de scumpeturi, auzind c-atât el cere,
Doar
un fluier, ş-alt-nimica, Domnul râse cu plăcere.
—
Cum se poate? Tatăl lumii în locaşu-i când te cheamă,
Nu
găseşti să-i ceri, băiete, nici un lucru mai de seamă?
Ia
mai stăi şi te gândeşte! Trai îndelungat... voieşti?
Vrei
soţie... credincioasă? Vrei... averi împărăteşti?
—
Urzitorule al lumii! încă de copil doream,
Când
flăcău voi fi, un fluier ca acesta eu să am.
Dacă
ţii să-mi faci plăcere, dă-mi-l, Te milostiveşte!
Robul
Tău smerit nimica alte-celea nu doreşte.
Ce
putea să mai răspunză la aceste vorbe Tatăl?
Semn
făcu să i se-aducă fluierul cerut: — Ei, iată-l,
Dacă
nu vrei alte bunuri... fericit să-l stăpâneşti!
—
Mulţumesc! Ferice, Doamne, şi Tu-n veci să-mpărăţeşti!
. .
. . .
. . .
. . .
. . .
. . .
. .
Cuvântând
aşa, Păcală din nălţimi strălucitoare
Spre
pământ simţi că-ncepe iar domol să se coboare.Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu