Tocmeala
Când
pe munte-a pus piciorul, cruce şi-a făcut voios,
Apoi
s-adânci-n desimea codrului întunecos.
Şi
sub câte-un brad la umbră, fără grijă de nimica,
Sta,
cânta cu drag din fluier, cât de mare-i ziulica.
Brazii,
auzindu-i cântul, ramurile-şi clătinau;
Păsările,
fermecate, pâlcuri prin văzduh săltau.
Dar
s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit,
Şi-ntr-o
zi, din munţi porneşte către şesul înflorit.
Iar
acolo, ce-ntâlneşte? Oameni mulţi în drum, la sfat.
Amărâţi
grozav în suflet după faţă se vedeau
Şi-ntre
ei, sărmanii, tocmai despre popa lor vorbeau:
—
Îi muncii! (striga din gură un român cu
negre plete)
Luni
de zile!... şi drept plată: bice peste spate-mi dete!
—
Nu-i plătii (zicea un altul) nişte bani la timp, şi-acum
Ştiţi
că vrea să-mi vândă casa? Voi fi scos cu-ai mei în drum!
D-alde-acestea
multe încă oamenii spuneau de-a rândul,
Văicărindu-se
de popa şi cu toţii blestemându-l...
Auzind
aşa Păcală, se apropie şi el:
—
Bună vremea! Cum se poate? Popă?... şi aşa mişel?
—
Hei! (un moş oftă cu jale). Popă ca al nostru nu-i,
Nu-i
în toată ţara altul! bată-l Maica Domnului!
Câţi
moşneni, avuţi pe vremuri, azi cerşesc din sat în sat!
Căci
prin uneltiri, hainul, de avere i-a secat.
Doar
să ia!... De dat, la nimeni nu dă, nici un colţ de pâine.
N-are-n
inimă durere, de creştin, nici ca d-un câine!
Sufletul
din trup ţi-l scoate, când la muncă te tocmeşte,
Şi
să nu crâcneşti o vorbă, că şi trupul ţi-l ciunteşte.
Uite,
de la el din slujbă, chiar aseară, au ieşit
Doi
flăcăi... ciuntiţi, săracii, nu se poate mai cumplit.
Pentru-un
lucru de nimica, într-atât s-a-nverşunat:
Că
la amândoi, cu briciul... popa... nasul le-a tăiat.
Fraţi
erau! veniţi acuma, de curând, în sat aci!
Lui
Păcal-o bănuială inima i-o zgudui:
—
Fraţi?... Şi unde-s?
—
În căsuţa babei Floarea, ici devale!
Să
le oblojească rana, i-a chemat chiar ea din cale,
Că
e mare doftoriţă!... pentru orice fel de rană,
Are-n
cap câte-un descântec, şi prin lăzi vreo buruiană.
“Vai,
sărmanii, n-or fi doară fraţii mei!” gândea Păcală,
Şi-nspre
casa arătată el porneşte cu iuţeală.
* * *
Când
intră-n căsuţa joasă, tresări!... Acei flăcăi,
Ciumpăviţi
de briciul popii, erau tocmai fraţii săi.
—
Doamne! Voi? În starea asta? Cum ajunserăţi aci?
—
Vai de noi! oftară fraţii, şi-ncepur-a-i povesti:
De
tâlhari, ştii tu atuncea? noaptea-n codru, urmăriţi,
Furăm
prinşi, bătuţi amarnic, pân’ la piele jefuiţi.
Am
scăpat abia cu zile! Şi venirăm, pe un drum,
Pân-ajunserăm
în satul unde ne aflăm acum.
Ce
să facem? ne-ntrebarăm osteniţi şi nemâncaţi,
Milă
pe la uşi să cerem? Haide să intrăm argaţi.
Când
vorbeam aşa... în cale, iat-un popă ne-a ieşit:
Popa,
chiar din satu-acesta. El în slujbă ne-a primit.
Însă...
ştii cu ce tocmeală? Bată-l Precista să-l bată!
De
ne-om supăra pe dânsul, să ne taie nasu-ndată.
Ai
mai auzit ca asta? Iară dacă s-o-ntâmpla
El
pe noi să se mânie, noi să-i facem tot aşa!
Şi
la câmp ne-am dus, cu plugul... — Iacă, popa ne grăi,
Să-mi
brăzdaţi azi locu-acesta. Plec. L-amiazi voi fi aci.
De
mâncare v-oi aduce.
—
Bine! Pleacă sănătos!
Zicem
noi. Apoi — ne-aşternem pe arat — muncim vârtos.
Îns-amiaza
vine, trece... Iar cu prânzu’, el, să vie
De
amiazi, nici pomeneală! A sosit... pe la chindie!
—
Cum? Aşa târziu, stăpâne?
—
Cam târziu!... V-aţi supărat?
—
Nu! dar tremurăm de foame!
—
De, vă cred! Dar... s-a-ntâmplat!
Iacă...
n-a fost gata prânzul! Iar a doua zi, măi frate,
Ce
să vezi? Cu prânzul, popa, vine... tocmai pe-nserate!
—
Vai! Da’ ce-ai de gând, părinte? Să ne ţii tot nemâncaţi?
N-a
fost gata nici azi prânzul mai la vreme?
—
Nu, argaţi.
Sunteţi
supăraţi pe mine?
—
Ei! Ba bine că n-om fi !
—
Da?
Şi
pe-amândoi... cu briciul... uite cum ne schilodi!
—
Hai! plecaţi unde stăpânul mai la timp cu prânzul vine.
Nu
fac eu de voi! ne zise — nici voi, dragii mei, de mine!
Iată-ne
povestea, frate... iacătă nenorocirea
Ce-am
păţit-o!
Lui
Păcală, flacără-i era privirea:
—
Vasăzic-aşa cu popa? A! Să ne vedem cu bine!
Îi
plătesc eu pentru asta, frăţiori! Lăsaţi pe mine!
Şi
zicând, porni spre uşă.
—
Ce? abia doar ai venit,
Pleci
din nou? l-întreabă fraţii.
—
Plec, răspunse el grăbit,
Să
mă bag şi eu la popa!
Ei
stătură-n loc miraţi:
—
Cum, măi frate! Nu eşti zdravăn? Vrei şi tu ca noi să paţi?
Dar
el nici că-i mai ascultă. Iese-n drum şi, hai, nainte!
. .
. . .
. . .
. . .
. . .
. . .
. .
Iată-mi-l
la popa-n curte: — Bine te găsii, părinte!
Popa
— barbă roşcovană, chip ursuz, întunecat —
De
pe scaun din cerdacu-i, în picioare s-a sculat:
—
Bun sosit, măi băietane! Ce vânt te-a adus la noi?
—
Păi... argat aş vrea să intru, taică! sau... cioban la oi.
Ce
zici? N-ai cumva nevoie?
—
He! ba cum nu? Şi cioban,
Şi
argat îmi trebuieşte. Spune, cât îmi ceri pe an?
—
O! cât pentru asta... lesne vom ajunge la-mpăcare!
Ţiu
mai mult la casă bună, decât la simbrie mare.
Nu-ţi
cer plată eu, nimica. Las la buna-ţi chibzuială,
Cât
îi vrea să-mi dai.
—
Prea bine. Te primesc! Dar... c-o-nvoială:
Tu
pe mine vreodată dacă te vei mânia,
Să-ţi
jupoi, cu cosorelul, de pe spate o curea.
Dimpotrivă,
eu pe tine de m-oi supăra, să ai
Drept
şi tu de pe spinare o curea atunci să-mi tai.
—
Aş! te văd om bun, părinte; nu-s nici eu cum ţi se pare.
S-ar
putea s-ajungă treaba între noi la supărare?
—
Nu! dar asta mi-e-nvoiala cu argaţii. Vrei? te-opresc.
Nu
voieşti?... e largă lumea!
—
Vreau! De ce să nu voiesc?
—
Iară anul, măi băiete, ţi se va-mplini, ştii când?
Prin
frunzişul verde, cucul, când s-o auzi cântând.
—
Bun!... S-a isprăvit tocmeala?
—
Încă nu!... mai stăi, române,
S-o
şi scriem... Vorba zboară... Numai ce e scris rămâne.
Şi
luând condei, cerneală, se aşează popa, scrie...
—
Iac-aşa! s-avem la mână amândoi câte-o hârtie.
“A!
gândea. Prinsei norocul! Un voinic aşa-nchegat,
Să-mi
slujească pe degeaba: nu-i câştig de lepădat!
Şi-l
legai cu-nscrisul, zdravăn, sărăcuţul! Ce-mi mai pasă?”
—
Hai, băiete, na!
Păcală
în şerpar hârtia-ndeasă.
Iar
în gându-i, vesel şi el: “Stăi, părinte preacinstit,
Nu-ţi
găsiseşi pân-azi omul, dar acum... ţi l-ai găsit!”
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu