Generatorul de anti-românism

Numai mâine nu-i poimâine - și când spun asta mă gândesc că vineri 2 martie 2012 dis de dimineață, plec împreună cu familia, plus cățel (care e totodată și purcel), în Germania. Practic, ne mutăm în Hanovra pentru o perioadă de cel puțin trei ani. Luni, 5 martie, Maria începe școala acolo - o școală internațională în limba engleză. Doamne ajută!
Poate că aș fi avut regrete mari, poate că aș fi plâns, precum Maria, dacă nu s-ar fi îngrijit Zeul Coincidențelor să-mi arate ce las plecând de aici. Două episoade, unul de ieri și unul de azi, m-au aruncat înapoi în timp, în vremea lui Ceaușescu, făcându-mă să spun, exact ca în anii 80: „Ah, ce bine ar fi să pot pleca de aici”. O să le povestesc pe amândouă.

Ieri m-am dus la Enel - furnizorul căruia îi plătim noi facturile la energia electrică. M-am dus pentru că trebuie să sistez furnizarea la un apartament în care nu locuiește nimeni. Mai fusesem acolo acum o săptămână, cu ultima factură și mi s-a spus că e nevoie de un singur lucru: copia după cartea de identitate a soției mele - pe numele ei este contractul. Am dus copia și persoană de la ghișeu mi-a mai zis ceva: trebuie ca soția să semneze niște declarații cum că nu are în acel apartament nici radio și nici televizor. Ieri m-am dus cu declarațiile. Am luat numărul de ordine 179. Pe display era numărul 162. Buuuun, am hotărât să merg să rezolv alte treburi, știam că până la 179 o să treacă cel puțin două ore, cu o zi înainte stătusem la rând de mi se acrise. M-am dus la furnizorul de cablu, la operatorul de telefonie, am rezolvat ce era de rezolvat și m-am reîntors la Enel. Pe display se ajunsese la 164. Așadar, în circa o oră, rezolvaseră doi clienți. Am plecat din nou. M-am dus să fac inspecția obligatorie pentru mașină. Am stat pe-acolo vreo oră și jumătate, m-am reîntors la Enel. Ajunseseră undeva spre 170. Perfect, m-am dus la piață, am cumpărat una alta, m-am dus din nou la Enel. Era numărul 172. N-avea rost să stau, m-am dus la bancă să fac niște mici operațiuni. Acolo a durat ceva mai mult, așa că deja eram sigur că am pierdut rândul la Enel. Totuși m-am dus: ei bine, ajunseseră la 178. Excelent, am așteptat vreun sfert de oră și am fost preluat de o funcționară. I-am spus: „Nu am decât de lăsat hârtiile astea". Și atunci a început dezastrul. „Stați așa, a spus tipa, trebuie să aveți și trei copii după buletinul doamnei și trei copii după factură”. „Dar doamnă, colega dumneavoastră nu mi-a spus nimic de genul ăsta, mi-a zis doar să vin cu declarațiile astea semnate”. S-a sculat, s-a dus la cucoana respectivă, nu știu ce a vorbit cu ea, a venit înapoi și mi-a zis: „Nu am cum să va iau hârtiile astea, trebuie copii după buletinul doamnei”. „Dar am depus una data trecută, nu puteți s-o luați pe aia?” „Nu am cum, n-au nicio legătură, trebuie să veniți cu trei copii, cu facturile pot să vă ajut, dar cu buletinul nu”. Eram deja un pachet de nervi - vorba lui tat„. „Doamnă, înțelegeți că eu peste trei zile plec din țară? Dacă mi se spunea să aduc copiile astea le aduceam. Colega dumneavoastră nu mi-a spus nimic, asta e tot”. „Eu nu am de unde să știu ce ați vorbit cu ea, dumneavoastră ziceți așa, dar eu nu pot să știu, discuția nu a fost înregistrată, așa că aduceți copiile și se rezolvă”. „Doamnă, eu am stat azi la coadă patru ore, am mințit eu, ca acum să-mi spuneți că trebuie să vin mâine din nou. Dar e vorba de o eroare a dumneavoastră, nu a mea, măcar rezolvați cumva ca mâine când vin cu copiile să nu mai stau la coadă. Măcar atât faceți”. „Nu am cum să fac asta, veniți, luați număr de ordine și gata, dacă veniți la 8 intrați mai repede.” Îmi venea să o iau de beregată. M-am abținut, am strâns hârtiile, m-am ridicat și am plecat.
Azi, un nou contact cu generatorul de anti-românism. Așteptam un plic trimis luni de la București cu Poșta Română - serviciul Prioripost. Asta e un fel de echivalent al curieratului rapid prestat de firmele de genul Cargus, ori Fan Curier. Cu ăștia, pui pachetul azi și mâine e la destinație. Cu Prioripost, am primit avizul în cutia poștală după două zile. L-am luat și m-am dus la poștă. Am stat la coadă vreo 40 de minute, am ajuns în față, am întins avizul, grăsana crâncenă de pe scaun s-a uitat la el scârbită și mi l-a dat înapoi: „Ăsta numai mâine puteți să-l luați, încă nu e la noi”. „Dar unde e, doamna?” am întrebat eu. „La poștaș”. Avea sens să mai discut, să mă mai plâng de ceva? Deci un plic expediat luni ajunge miercuri, dar poate fi ridicat abia joi, deși avizul mi-a fost înmânat miercuri. M-am întrebat: are rost să fac infarct luându-mă de piept cu nenorociții ăștia care prestează servicii de doi lei, dar stau și atârnă pe la mitinguri cerând salarii mari, ca și cum ar munci de s-ar speti cu gândul la „satisfacerea nevoilor clientului”? Am plecat în liniște, gândindu-mă la marele bine pe care mi-l face destinul dându-mă afară din țară.