Trecutul

Tot cainez disparitia trecutului, tot spun ca as vrea sa vina din nou acele vremuri, sa ma reintalnesc cu oamenii de-atunci. Imi spun ca au fost vremuri perfecte si ca prezentul nu se poate compara cu ele. Si nu stiu cum, dar mi se pare ca acel trecut este in exclusivitate al meu. Numai ca fara doar si poate, exista alti oameni care caineaza disparitia trecutului lor si ca in trecutul ala, care lor li se pare perfect, ma vad si pe mine, cel de atunci. De aia cred eu ca ma simt atat de bine cu unii oameni, cum ar fi, spre exemplu, Gogol. Cat de important e sa ai un trecut comun cu cineva, sa te intalnesti cu el si totul sa ti se para, chiar daca pret de numai cateva secunde, ca si cum nu s-ar fi schimbat in niciun fel! Si asa se explica faptul ca imi este atat de greu sa leg relatii noi. Ce pot sa am eu in comun cu oameni pe care ii vad prima data in viata? 

Ei, iata ca trecutul are utilitatea lui. E ceva care s-a pierdut iremediabil, care nu se poate intoarce si care, totusi, actioneaza ca si cum ar fi inca prezent, ca si cum i-ai putea vorbi si el ti-ar putea raspunde. Trecutul este parte a prezentului, in mod indubitabil. Daca ne-am pierde memoria, ar trebui sa ne construim un trecut nou si atunci am lega iarasi prietenii, iar peste ani si ani, uitandu-ne in oglinzi, ne-am intreba: "unde s-au dus vremurile alea bune?"