Zâmbetul inefabil

În vremea studenției, obișnuiam să vin acasă la Sinaia aproape săptămânal. Îmi plăcea foarte mult să vin acolo și să petrec clipe de neuitat prin barurile din Complexul Furnica. Veneam de multe ori cu diverși colegi sau colege și chiar dacă realizam că în ipoteza în care aș fi locuit, să zicem, la Prejmer, nu m-ar fi vizitat atât de mulți dintre ei, eram mulțumit.

Sigur că aveam la Sinaia mulți amici, cu care mă întâlneam și discutam câte-n lună și-n stele. Unul dintre ei se numea Doru și... na că nu mai știu cum, dar eu îi spuneam Covaci. Fapt e că pe el nu-l chema așa și numele lui nu aducea nici pe departe cu „Covaci”. Parcă văd cum intram la așa-zisul „Disco-Bar”, unde ziua se juca biliard și seara se dansa, cum pierdeam vremea pe acolo și cum apărea Doru. „Salut Covaci”, îi ziceam iar el, cu o figură exasperată, reacționa: „Ți-am zis băi să nu-mi mai spui Covaci!” Schimbul ăsta de replici avea loc întocmai la fel de fiecare dată și pe mine, nu știu de ce, mă amuza foarte tare.
Într-o sâmbătă, am mers la Sinaia cu Ghioși, despre care am mai povestit pe-aici. Sigur că dimineață ne-am dus pe munte, cu cabina, apoi, spre seară, am intrat la Disco-Bar, pentru că eu mă prezentam drept mare jucător de biliard și îl provocasem pe Ghioși. Ei bine, am intrat, ne-am dus să vedem dacă e liberă masa și am dat de amicul meu Doru, care stătea acolo și bea un coniac albanez. Ne-am dus la el și eu am zis: „Salut, uite, sunt cu un coleg de-al meu din București, faceți cunoștință”.
- Gabi, a zis Ghioși întinzând mâna.
- Covaci, a răspuns Doru, cu un zâmbet inefabil.