Împărţirea
comorii
Seara, cum ajunge-acasă, banii-n palmă-i zăngăneşte:
— Iată preţul văcuşoarei, o leţcaie nu-mi
lipseşte!
Fraţii-i, când văzură-n mână-i aurul, se
minunară,
Dar de unde, cum şi ce fel, deocamdată
nu-ntrebară.
Ziua următoare însă, când se lumina de
zori,
Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:
— Ian ascultă, frăţioare! Cum se poate-aşa
minune?
Un stejar să-ţi dea pe vacă bani de aur?
Fii bun, spune!
Că de-aseară pân-acuma n-a fost chip să aţipim,
Nici cât ai clipi din gene!... tot la asta
ne gândim.
Mi-am ascuns de voi pân-astăzi, eu, vro
faptă, sau vrun gând?
Nu voia-ntâi să-mi plătească... dar i-am arătat
pe dracul!
Şi le povesti, din capăt, întâmplarea cu
copacul.
Când aflară ei la urmă ce de bani frumoşi
mai are,
Strânşi în scorbură, stejarul... se cruciră
şi mai tare.
— Vai!... să dai de-aşa comoară, şi-n pădure
să o laşi...
Este cu putinţă, frate? Cum pustia te-nduraşi?
Vino, iute, c-o ridică alţii, de mai zăbovim,
Să luăm cu noi comoara şi frăţeşte s-o-mpărţim!
— Vreţi? grăi Păcală. Haidem! Cei doi,
auzind aşa,
Tremurau de neastâmpăr; casa nu-i mai încăpea.
Aripi ar fi vrut să aibă! Şi, luându-şi
fiecare
Câte-un sac la subţioară, au plecat îndata
mare.
Pe la prânzul cel de-amiază, iată-i în pădurea
deasă!
Şi-au venit cam pe la cină, încărcaţi de
bani, acasă.
Dar bănetul scump acuma numărat mai
trebuia,
Din comoară partea dreaptă, fiecare să şi-o
ia.
— Cum să facem, împărţeala mai curând s-o
isprăvim?
Numărând aşa cu banul, nici la ziuă nu sfârşim!
Ştii ce, frăţioare?... fuga, peste drum la
popa du-te,
Cere-i baniţa. — Prea bine!... Şi porni Păcală,
iute.
...Popa — om cu suflet negru şi de-o lăcomie
rară —
Chiar cinase, când aude: cioc, cioc, cioc! în
uşă-afară.
— Cine e?
— Sunt eu, Păcală!... Am venit
c-o rugăminte!
— Ce vrei?
— Să ne dai oleacă baniţa,
cinstit părinte!
Numai până dimineaţă!
— Baniţa?... acum?... Ei drace!
Nu pot să ţi-o cat. E noapte. Pleacă şi mă
lasă-n pace!
— Dar... ne trebuie, tăicuţă. Fă-ţi cu noi
pomană, zău,
Cat-o... şi ne-o dă... Pe urmă, las’, că
n-o să-ţi pară rău!
Auzind acestea, popa baniţa din tind-o ia:
— Haide, na-ţi-o deci, băiete! Ce-o să măsuraţi
cu ea?
— Bani! grăi Păcală, sprinten către casă
alergând.
— Bani? Am auzit eu bine? Măi! se miră
popa-n gând,
Cum atâţia bani? De unde? Asta-i
nemaipomenit!
Vreo hoţie săvârşit-au? Vreo comoar-or fi găsit?
Ia să merg să văd cu ochii!... Dac-a spus adevărat,
Drumul nu mi-o fi degeaba!... Şi zicând, a şi
plecat.
* * *
Fraţii măsurau în casă galbenii din saci,
turnaţi
Lângă vatră jos... când unul:
— Tii! şopteşte. Staţi, mă, staţi!
Cine-i la fereastră oare? Ochii dacă nu mă-nşală,
E chiar popa! Du-te, fuga, scapă-ne de el,
Păcală.
Să te faci că nu ştii cine-i, şi, c-un băţ,
cu ce-i găsi,
Trage-i una, ca să-i piară pofta de-a ne
mai pândi!
— Iaca plec, grăi Păcală. Şi-apucând o
scurtătură
Din ungher de după uşă, iese iute-n bătătură.
.
. . .
. . .
. . .
. . .
. . .
Intră iară, dup-aceea, în căsuţa bătrânească:
— Măsuraţi nainte!... popa n-are să ne mai
pândească!
Măsurând ei tot bănetul şi pe-afar-apoi ieşind,
Cel mai mare vede-n curte, într-un lac,
ceva mijind.
Şi pe mijlociu l-întreabă: — Frate! Ce-i
aicea jos?
— Unde?
— Ici în lac, priveşte! Parc-ar
fi... un cap bărbos!
Nu vezi?
— A, ba văd! tii, Doamne! Om o
fi? sau ce drăcie?
Uite şi tu, măi Păcală! Iar Păcală: — Ce să
fie?
E un ţap! se scaldă-n apă! Dânşii tot nu-s
dumeriţi.
Dar când cată mai de-aproape! — Vai! rămân încremeniţi.
Nu eşti zdravăn? Cum îţi vine să glumeşti că
este-un ţap?
Este popa, mort săracul! L-ai lovit cu bâta-n
cap?
— Eu? Ba-i arătai doar bâta! Iară el, pierzându-şi
firea
Şi fugind... căzu, pesemne, îşi găsi aci
pieirea.
Fraţii cei mari înlemniră: — Am păţit-o, frăţioare!
Mâini, la ziuă... lume!... zarvă... Unde să-l
ascundem oare?
Toată lumea o să creadă cum că noi l-am
omorât.
Vezi ce făptuişi, băiete? Vai, în ce foc
ne-ai vârât!
— Ho! Destul! grăi Păcală. Ce atâta gălăgie?
Orişicâtă văicăreală, geaba! popa... tot
nu-nvie!
Să-l ascundem? Geaba iarăşi! Tot se află!
De scăpare
Nu-i decât un chip.
— Anume?
— S-o tulim, îndata mare!
— Să fugim, zici? Când în aur ne puteam
de-acum scălda?
— De, păcate! Ce să facem, dacă s-a brodit
aşa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu