Mici intamplari cu animale (10)

Stăncuţe deştepte

În coşurile şi pe sub streşinile casei în care locuia profesorul universitar care ne povesteşte, au cuibărit şi în anul acela fa­milii de stăncuţe şi, pe la mijlocul lui iunie, şi-au scos puii la primele încercări de zbor. Un pui mai neîndemînatic a căzut în curte şi o fată din casă a dat să-l prindă. Mare scandal între stăncuţele bătrîne: cîrîiau, ţipau, zburătăceau de colo-colo, ca să sperie pe duşman şi să scape puiul. În curînd s-au alarmat şi neamurile de prin vecini şi a fost mare zarvă, pînă ce fata a pus mîna pe pui şi l-a dus în casă. Puiul s-a zbătut cît s-a zbă­tut, apoi s-a liniştit si a mîncat îndată cu mare nesaţ bucăţelele de carne ce i-au fost întinse de fata care îl prinsese. Căsca larg ciocul, zbătea din aripi şi primea bucuros darul. Apoi cerea altă bucată. Sfatul celor din casă a hotărît să i se dea drumul; fata l-a dus în curte şi l-a aşezat pe pămînt. Îndată au coborît bătrînele, au început să îndemne puiul şi, pînă la urmă, au reuşit să-l facă să se ridice în aripile lui slabe şi să plece. Holca s-a liniştit.

Frumoasă experienţă, care dovedeşte şi grija, şi solidaritatea păsărilor bătrîne, şi nesaţul puiului. Dar mai frumos a fost ceea ce s-a întîmplat a doua zi, şi apoi în cele următoare.

A doua zi, pe cînd aceeaşi fată lucra ceva prin curte, iată că deodată se pomeneşte cu puiul de stăncuţă care se lasă în faţa ei la pămînt. Ridică capul, deschide ciocul şi zbate din aripi. După o clipă de spaimă fata înţelege rostul purtării puiului; îl ridică, fără ca acesta să se împotrivească, îl aduce în casă şi îl hrăneşte din nou. Apoi îi dă drumul.

Ceea ce e ciudat mai cu seamă este că de data aceasta stăn­cuţele bătrîne n-au mai făcut nici o gălăgie, ci au privit li­niştite cum este prins puiul, cum este dus în casă şi pe urmă eliberat.

Puiul de stăncuţă s-a prezentat de atunci în fiecare zi, ca sa fie prins si hrănit, pînă mi s-a povestit întîmplarea. Nu mînca decît bucăţele mici de carne. Pentru pîine, legume şi altele avea un dispreţ desăvîrşit. Puiul arăta această mare încredere numai faţă de fata care l-a prins şi l-a hrănit prima dată. Pe ea o cu­noştea, ei îi cerea de mîncare şi numai ei.

Ştim că stăncuţele sunt păsări deosebit de isteţe. Aceasta o dovedeşte şi întîmplarea de faţă. Dar un lucru iese cu totul din comun: cum se face că aceleaşi bătrîne, care prima dată s-au alarmat şi au făcut atîta scandal, a doua zi au privit impasi­bile (şi oarecum aprobatoare) cum a fost prins şi dus puiul? Dacă am putea crede că păsările pot... povesti, am zice că puiul le-a spus că n-a păţit nimic rău, ci dimpotrivă. Prin urmare, alarma părinţilor grijulii este fără temei.

Ciudată întîmplare şi totuşi cu desăvîrşire reală!
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor