Stăncuţe deştepte
În coşurile şi pe sub streşinile casei în care locuia profesorul universitar care ne
povesteşte,
au cuibărit
şi în anul acela familii de stăncuţe şi,
pe la mijlocul lui iunie, şi-au scos puii la primele încercări de zbor. Un pui mai neîndemînatic
a căzut
în curte şi o fată
din casă a
dat să-l
prindă.
Mare scandal între stăncuţele
bătrîne: cîrîiau, ţipau, zburătăceau de colo-colo, ca să
sperie pe duşman şi să scape puiul. În curînd
s-au alarmat şi neamurile de prin vecini şi a fost mare zarvă, pînă ce fata a pus mîna pe pui şi l-a dus în casă. Puiul s-a zbătut cît s-a zbătut, apoi s-a liniştit si a mîncat îndată cu
mare nesaţ bucăţelele de carne ce i-au fost întinse de fata care îl prinsese. Căsca larg ciocul, zbătea din aripi şi
primea bucuros darul. Apoi cerea altă bucată. Sfatul celor din casă a hotărît să i se dea drumul; fata l-a dus în curte şi l-a aşezat
pe pămînt. Îndată au
coborît bătrînele,
au început să îndemne puiul şi, pînă la
urmă,
au reuşit
să-l
facă să se
ridice în aripile lui slabe şi să
plece. Holca s-a liniştit.
Frumoasă experienţă, care dovedeşte şi grija, şi solidaritatea păsărilor bătrîne, şi nesaţul puiului. Dar mai frumos a fost ceea ce s-a întîmplat a doua zi, şi apoi în cele următoare.
A doua zi, pe cînd aceeaşi fată lucra ceva prin curte, iată că
deodată se
pomeneşte
cu puiul de stăncuţă care se lasă în faţa ei la pămînt. Ridică capul, deschide ciocul şi zbate din aripi. După o
clipă de
spaimă
fata înţelege rostul purtării puiului; îl ridică, fără ca acesta să se împotrivească, îl
aduce în casă şi îl hrăneşte din nou. Apoi îi dă drumul.
Ceea ce e ciudat mai
cu seamă
este că de
data aceasta stăncuţele bătrîne
n-au mai făcut nici o gălăgie, ci au privit liniştite cum este prins puiul,
cum este dus în casă şi pe urmă eliberat.
Puiul de stăncuţă
s-a prezentat de atunci în
fiecare zi, ca sa fie prins si hrănit, pînă mi
s-a povestit întîmplarea. Nu mînca
decît bucăţele mici de carne. Pentru pîine, legume şi altele avea un dispreţ
desăvîrşit. Puiul arăta această
mare încredere numai faţă de
fata care l-a prins şi l-a hrănit prima dată. Pe ea o cunoştea,
ei îi cerea de mîncare şi numai ei.
Ştim că stăncuţele sunt păsări deosebit de isteţe. Aceasta o dovedeşte şi întîmplarea
de faţă.
Dar un lucru iese cu totul din comun: cum se face că aceleaşi bătrîne, care prima dată s-au alarmat şi
au făcut
atîta scandal, a doua zi au privit impasibile (şi
oarecum aprobatoare) cum a fost prins şi dus puiul? Dacă am putea crede că păsările
pot... povesti, am zice că puiul le-a spus că n-a păţit
nimic rău,
ci dimpotrivă. Prin urmare, alarma părinţilor grijulii este fără
temei.
Ciudată întîmplare şi totuşi cu
desăvîrşire
reală!Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu